Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

Acuzat pe nedrept

Un detinut care se dădea drept legionar, fost ofiter în armata română – deci, susceptibil de a fi fost pătruns de simtul onoarei – avea o ură nestăvilită contra studentilor, pe care-i vorbea de rău, cu toate că trecuse si el prin demascări. Debita tot felul de acuzatii pentru a-i pune pe studenti într-o lumină cât se poate de defavorabilă.

Cum nimeni nu îndrăznea să-l contrazică, eu n-am mai putut răbda acele insulte nedrepte si l-am contrazis stiintific, nu politic.

Ura lui împotriva studentilor nu mai avea zăgaz. A aranjat de pildă cu un tânăr ungur, pe care l-a convins să iasă la raport, să spună sefului de sectie că i-am luat de sub căpătâi, pe când dormea, feliuta de pâine, pe care o primea dimineata la ceai.

Hot n-am fost niciodată, pentru că asa m-a crescut mama si profesorul meu de religie Ion Popescu, doctor în teologie si filozofie de la Viena. Această educatie s-a conjugat cu cea legionară, privind cinstea si corectitudinea.

Acuzatia însă era gravă, nu atât fată de administratie, cât mai ales pentru Ţurcanu. Ar fi avut ocazia să mă plimbe prin toate celulele cu o feliută de pâine legată de gât, cum se mai întâmplase pentru delicte diferite, ca să arate cine sunt legionarii. O ocazie în plus, pentru ceilalti detinuti, să arunce anatema asupra studentilor, care, în afară de a fi turnători, ar mai fi fost si hoti. Această situatie ar fi distrus în mine si putina constiintă morală ce-mi mai rămăsese.

După vreo două ore de la servirea ceaiului, tânărul detinut a bătut în usă, să ceară venirea sefului de sectie, căruia i-a raportat cazul. Şeful de sectie, care era român dar stia si ungureste, mi-a spus după aceea despre ce era vorba. Când am auzit acuzatia, asa nebun cum eram, mi-am pierdut cumpătul si m-am repezit asupra tânărului, în prezenta gardianului, l-am prins de haină si l-am întrebat de ce spune astfel de minciuni. Eram constient că iesirea mea agrava si mai mult situatia.

De teamă să nu-l lovesc cu ceva în cap, tânărul a mărturisit gardianului că T. îl învătase să mintă. T. stia ungureste, fiind originar din Maramures si tânărul credea că este ungur. Gardianul, oarecum în dilemă, a acceptat să nu prezinte cazul administratiei, ci la biroul organizatoric, ceea ce era pentru mine mult mai grav.

În fata acestei situatii nu mai aveam nici o posibilitate de apărare, mai ales că tânărul nu mai recunostea interventia lui T. care, la rândul lui, continua să-l îndemne să-si sustină acuzatia.

M-am întrebat atunci, asa cum mă întreb si azi, câte erori judiciare, câte acuzatii si câte pedepse pe nedrept au suferit si suferă oamenii pentru că nu au martori sau argumente suficiente să-si dovedească nevinovătia, în afara constiintei că sunt nevinovati?

Numai constiinta si sufletul meu stiu cum am trăit emotiile indignării si revoltei împotriva acuzatiilor nedrepte, pe care le simt si acum, când scriu aceste triste amintiri.

Dar, poate, asa a vrut Dumnezeu, să trec si această probă, care mă va determina să iau pozitie fermă, toată viata mea, împotriva acuzatorilor nedrepti. Pe T. l-am iertat de atunci, dar rana produsă în sufletul meu nu s-a vindecat nici până astăzi.

Am ajuns la convingerea de nezdruncinat că, cel mai satanic dintre relele pe care le fac oamenii semenilor lor, este acuzatia nedreaptă. Cine m-ar fi crezut pe mine, în afară de Dumnezeu si de constiinta mea? În nici un caz administratia si, cu atât mai putin, comitetele de tortură ale lui Ţurcanu.

Acuzatia aceasta, aflată de camarazii si colegii mei, care-mi cunosteau trecutul si atitudinea din demascări, până la acea dată, mă împingea la un act necugetat. Rusinea care-mi chinuia constiinta si putina demnitate de om care-mi mai rămăsese, mă îndemna, în nebunia mea, să comit acte iresponsabile. N-am trăit în viata mea clipe mai dureroase si mai înjositoare.

Un gând venit nu stiu de unde, mă îndemna să bat în usă si să cer gardianului să-mi dea voie să mă duc la biroul organizatoric.

Urmarea o vom vedea mai târziu, deocamdată...

Întâlnirea mea cu Gheorghe Calciu

Nimic în lumea aceasta văzută si nevăzută nu este întâmplător ci, tot ceea ce este si va fi se petrece numai cu stirea, îngăduinta si voia lui Dumnezeu. «Facă-se Voia Ta, precum în cer, asa si pe pământ», grăieste cuvântul Sfintelor Scripturi. Tot răul pe care-l suferim noi, oamenii, se petrece numai din cauza abuzului nostru de libertate, care antrenează necredinta, neascultarea si fărădelegile pe care le săvârsim.

Pe Gheorghe Calciu nu-l cunoscusem personal. Îl văzusem de câteva ori la Pitesti, când ieseam cu tinetele, pe sectia de sub noi.

Bucurestenii de la muncă silnică, care-l cunosteau pe Calciu, vorbeau numai de bine despre el. În timpul demascărilor, nu m-am întâlnit cu el si nici n-am avut ocazia, în tot timpul detentiei mele, să stau de vorbă cu cineva care să fi trecut cu el prin demascări si să-mi spună cum a trecut si ce-a făcut în timpul acestora.

Nici în domiciliul obligatoriu, nici după eliberarea noastră si nici după a doua lui arestare, n-am abordat această problemă. De ce?

Nici astăzi nu stiu. Poate că rănile erau prea adânci.

După cum am mai afirmat, nimic nu este întâmplător.

Întâlnirea mea cu Calciu a fost pentru mine un punct de răscruce si a avut ca urmare prietenia de nezdruncinat între noi.

Tot neîntâmplător am stat mai târziu în aceeasi celulă, la Aiud, câteva săptămâni, înainte de a fi el dus în domiciliu obligatoriu, pe Bărăgan, la Viisoara-Slobozia, unde am fost apoi trimis si eu. Aici am locuit, în aceeasi casă, am dormit în acelasi pat si am mâncat împreună aceeasi mâncare.

După eliberarea noastră, si eu si el ne-am căsătorit la Bucuresti, am continuat studiile universitare si am fost nedespărtiti, până la arestarea lui, în 1979.

Cu această ocazie (1979), am fost anchetat de lt. col. securist Grigoriu, care l-a anchetat si pe Calciu. Acesta m-a bruscat si m-a amenintat că mă dă afară din slujbă, ca să dau declaratii împotriva lui Calciu, pe baza cărora să-l poată condamna. Ştiau că eram prieteni si că ne vizitam.

Revoltat la culme de această nerusinare, i-am spus că am turnat o singură dată în viata mea, în timpul demascărilor de la Gherla, când eram nebun, dar după încetarea demascărilor, până la ora aceea, nu turnasem si nu voi mai turna pe nimeni niciodată, chiar si pe dusmanii mei de moarte, cu atât mai putin pe cel mai bun prieten al meu. Calciu, pe acea vreme, era preot.

La repetarea amenintării, că-mi voi pierde slujba, dacă nu declar ceea ce-mi cerea, i-am răspuns că nu mi-e rusine să fac pe salahorul, asa cum am fost si pavagiu.

La răspunsul meu, anchetatorul mi-a făcut o cinică mărturisire, afirmând că cea mai mare greseală a partidului a fost aceea „cu voi, banditilor, care ati făcut închisoare, că v-a dat voie să continuati studiile universitare, ca să nu rămâneti neisprăviti”. I-am răspuns că noi, cu studii sau fără studii universitare, nu suntem neisprăviti. Am demonstrat că, la peste patruzeci de ani, eram în stare să facem studii si nu printre codasi, ci în pas cu cei tineri, pentru că noi suntem luptători ai unei cauze drepte.

Această anchetă a durat câteva săptămâni, timp în care, un alt prieten al nostru, Vasile Pătrascu, a fost si el anchetat si amenintat, ca să dea declaratie împotriva lui Calciu.

Pătrascu (si el preot), i-a răspuns categoric să nu-si închipuie nici o clipă, că va da declaratie împotriva unui alt preot, pentru ca acela să fie condamnat la închisoare.

În ultima zi de anchetă, securistul si-a manifestat înversunarea împotriva legionarilor, afirmând că partidul nu va fi linistit si împăcat până când nu va fi bătut ultimul cui, în ultimul sicriu de „bandit” legionar, ca astfel să scape de noi. La această manifestare a urii, i-am răspuns să ia aminte, căci nu ne vor putea bate în cuie sufletul, pentru că numai sufletul are putere, iar trupul e neputincios.

M-a înjurat, cum înjurau ei de obicei, si m-a trimis acasă.

Ţin să relatez că ancheta începea de cum se însera, si tinea până noaptea târziu. Înainte de a fi introdus în camera de anchetă, eram lăsat să astept în hol, la parter, pentru a mă timora. În timpul acestei asteptări de ore întregi, mi s-a dat să văd un spectacol odios.

Sute de indivizi, tineri sau în vârstă, bărbati si femei, intrau si ieseau, cu fel de fel de fete, ca să-si deserte gusa, să-si vândă sufletul pe un blid de linte, să-si toarne fratii, rudele, prietenii si colegii. Ancheta se făcea pe strada Beldiman, în fata Militiei Bucurestiului.

Revenind acum la Gherla, eram în curte si, cum mi-am rotit ochii, l-am văzut pe Calciu, care venea de la ateliere si se ducea la biroul organizatoric. Pe vremea aceea, Calciu era scrib la acel birou.

După cum am mai spus, nu vorbisem niciodată cu Calciu, nu-i cunosteam glasul si nu ne spuneam pe nume.

Îl opresc si-l rog să mă asculte, căci as avea să-i spun ceva. În câteva cuvinte, cu o voce strangulată, îi spun ceea ce mă apăsa, că nu sunt vinovat de acuzatia de furt ce mi se aduce si că nu am cum să mă dezvinovătesc, implorându-l să mă creadă. Mi-a spus că el mă crede. Eu i-am cerut, dacă mă crede nevinovat, să facă ceva pentru mine. M-a întrebat în ce cameră stau si a plecat.

După putin timp de la întoarcerea mea în cameră, ceva neobisnuit si inexplicabil îmi frământa constiinta: cum, unul care a trecut prin demascări, atunci când toti trăiam în nebunia neîncrederii în toată lumea, a fost în stare să mă creadă că nu sunt vinovat?

Afirmatia lui Calciu că „mă crede”, a fost pentru mine funia pe care mi-a întins-o ca să ies la liman din mlastina deznădejdii.

Eram cu totii într-un gând, care ni se fixase în suflet si în constiintă că, de vom scăpa din închisoare, nu vom mărturisi nici măcar mamelor noastre pe unde am fost, ce am văzut, am auzit, simtit, si suferit. Să judece toti aceia care au o mamă, cât de departe ajunsese înstrăinarea noastră. Dumnezeu si constiinta noastră să ne judece.

Oricine ar fi încercat să mă convingă, înainte de discutia cu Calciu, că acesta va avea încredere în mine, m-as fi îndoit, pentru că, chiar dacă el era diferit de ceilalti, în situatia noastră, n-ar fi trebuit să mă creadă.

Cum reflectam asa, s-a deschis usa si gardianul mi-a cerut să ies; afară l-am întâlnit pe Calciu, care i-a spus gardianului că a venit să mă ducă la biroul organizatoric. Şi, de la etajul 1, de unde eram, si până la parter, Calciu m-a asigurat că nu mi se va întâmpla nimic, pentru că Ţurcanu a clasat cazul. Ajuns jos, mi-a spus să mă întorc în cameră linistit. Gardianul, de la etaj, n-a observat că nu intrasem la biroul organizatoric.

Ajuns în cameră, nu mai stiam ce să cred, dar, judecând bine, eram convins, asa cum sunt si azi, că atunci numai mila lui Dumnezeu a aranjat lucrurile ca să fiu salvat, în acea încercare Calciu fiind doar instrumentul prin care Dumnezeu a lucrat. Nu noi am avut încredere unul într-altul, încrederea a venit de la Dumnezeu.

Nu stiu cum să-mi explic că după aceea nu m-am mai întâlnit cu Calciu, la Gherla, ci abia după zece ani, la Aiud, în 1963, la începutul lui mai, fiind dus la izolare. Pe el însă l-au scos si a fost trimis în domiciliu obligatoriu, pe 15 mai 1963. Iar la 8 iunie, din aceeasi celulă, am fost dus si eu în domiciliu obligatoriu, în acelasi sat din Bărăgan.

Destinul lui si al meu se mai leagă apoi si de pornirea noastră de a-L sluji pe Dumnezeu.

Destinul, după mine, este voia lui Dumnezeu conjugată si împletită cu atitudinea omului.

Dumnezeul dragostei infinite voieste ca toti oamenii să se mântuiască si să se întoarcă pentru vesnicie la Părintele Creator.

Destinul nu este predestinare, altcum omul nu ar mai fi responsabil de faptele lui. Dumnezeu l-a creat pe om liber în actiunile lui de a alege între bine si rău si deci responsabil.

Destinul lui Calciu, el fiind bun din fire (asa s-a născut, nu este meritul lui) a fost să se pună în slujba binelui si slujirii lui Dumnezeu silit. Însă, abia după ispitele celui de al doilea stagiu de detentie, preotul Calciu a înteles pe deplin ce este Crestinismul.

Calciu îsi urmează destinul lui, ca slujitor al altarului lui Hristos, pentru că el este mai bun ca mine; de aceea, el este ceea ce este, iar eu, un umil crestin, îmi port si azi povara faptelor mele. Sper însă ca, din mila lui Dumnezeu si ajutat de El, să pot si eu scrie în lumea liberă, mărturisind despre cele trăite.

Şi acum, în ultimii ani ai vietii, suntem în legătură unul cu altul. Ştim că fiecare din noi îsi duce crucea, asa cum am înteles si cum ne-a ajutat si ne ajută Dumnezeu.

Nu stiu ce s-ar fi întâmplat atunci cu mine, dacă nu m-as fi întâlnit cu Calciu, pentru că nu as fi putut răbda povara rusinii.

Repet, sunt absolut convins că acea întâlnire nu a fost întâmplătoare.

De aceea si cred că, în încercările, prăbusirile, deznădejdea si nebunia noastră, mila lui Dumnezeu a fost totusi cu noi, El voindu-ne mântuirea iar nu pieirea.