Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

Notă finală

Când nu vor mai fi oameni sfinti, atunci are să fie si sfârsitul lumii.

Sfântul Efrem Sirul Pentru că se credea drept, si pentru a se vedea că într-adevăr era drept, Dumnezeu l-a lăsat pe Iov, începătura mărturisitorilor, în mâna satanei, până la o vreme.

Cartea lui Dumitru Bordeianu este un tratat de demonologie contemporană, asa cum nu mai avem altul decât, în parte, Imnul pentru crucea purtată, a lui Virgil Maxim. Este o scriere cu atât mai pretioasă cu cât, în orbirea si înselarea obstească în care trăim, nimeni nu mai vede adevărata natură a înfruntării, de proportii cosmice, în care suntem părtasi cu totii. Cu inima învârtosată de păcate, „privim si nu vedem, auzim si nu întelegem” că războiul pe care îl bate satana împotriva lui Dumnezeu si a Hristosului său, prin mijlocirea omenească, se apropie de ultima bătălie.

În timpul din urmă, pentru păcatele noastre, „asupra neamului omenesc au năvălit iarăsi demonii. Putem vedea că puterea, care până acum retinea manifestarea ultimă si înfricosătoare a actiunilor demonice, a fost deja luată din lume (2 Tesaloniceni 2, 7). Conceptia crestină asupra lumii nu mai există ca un tot unitar, iar satana este eliberat din temnita sa, unde îl tinea Biserica lui Hristos, «ca să ademenească neamurile» (Apocalipsa 20, 7-8) si să le pregătească pentru închinarea către Antihrist la sfârsitul vremurilor” ¹⁴⁶.

Aceasta a început odată cu răzvrătirea masonică din Franta, odată cu „marea revolutie” a libertătii răului descătusat, a egalitătii în neomenie si a fraternitătii oamenilor cu dracii¹⁴⁷, până ce „firea lor va ajunge să se unească” (Sfântul Nil Atonitul). Atunci, mănăstirile ereziarhilor francezi au fost transformate în cluburi masonice („iacobinii”, cei care au ocupat lăcasul Sfântului Iacob, fiind cei mai cunoscuti), si în capistile papistase a fost întronat idolul „ratiunii” luciferice.

În secolul al XIX-lea, „ciuma frantuzească” s-a întins către răsăritul drept-credincios. Neputând să lovească Ortodoxia de-a dreptul, umanismul, adică cultul omului, a deviat-o spre conceptii de inspiratie iudeo-protestantă si catolică.

Abia în ultima sută de ani s-a putut trece la nimicirea Bisericii văzute: în Rusia mai întâi, apoi în celelalte tări ortodoxe. Un caz aparte, dar foarte asemănător, îl reprezintă Spania, unde moastele sfintilor ortodocsi (căci altii nici nu pot exista) au fost remartirizate si lăcasurile aruncate în aer în 1936.

Asa am ajuns „să trăim în acest veac înfricosător al triumfului si jubilării demonice, descrise de cei cu vedere duhovnicească.

Sfântul Ignatie Briancianinov povesteste cutremurat viziunea unui fierar dintr-un sat de lângă Petersburg, la hotarul secolului nostru de necredintă si revolutii. În miezul zilei, acela a văzut pe neasteptate o multime de demoni cu chip omenesc, spânzurati de ramurile copacilor pădurii, îmbrăcati ciudat, cu căciuli ascutite, cântând la instrumente muzicale nemaivăzute si tipând sălbatic: Timpul nostru!

Libertatea noastră!” ¹⁴⁸.

Şi pentru că în tările ortodoxe (mai putin Grecia si Serbia), nu a putut să provoace apostazia generală prin semne si minuni, asa cum a făcut în Occidentul eretic si păgân, vrăjmasul a trebuit să construiască iadul comunismului „real”, în Rusia pravoslavnică mai întâi, si apoi în România, unde s-a încercat ceva nevisat niciodată de cel rău si de slugile lui: anume demolarea bisericii din inimile crestinilor, a lăcasului tainic de închinăciune, adică a împărătiei lui Dumnezeu, care este în lăuntrul nostru.

După o sută de ani de liberalism antihristic pustiitor, în România apăruse în chip minunat, în urma primului război, o generatie de mărturisitori, nemaiîntâlnită decât în vremea celor dintâi prigoane împotriva dreptei credinte. Acestia au fost legionarii, strânsi în jurul icoanei Sfântului Arhanghel Mihail, îngerul care a oprit căderea celor fără de trup.

Împotriva acestora si-a concentrat vrăjmasul atacurile, într-o tară ajunsă, după 1918, în stăpânirea necredinciosilor, sub oblăduirea unor posedati precum Carol al II-lea si Antonescu.

A fost nevoie de încă un măcel apocaliptic, „al doilea război mondial”, pentru ca balaurul să ajungă iarăsi stăpânitor văzut al lumii acesteia, prin mijlocirea urâtorilor de Hristos iudei.

„Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos spune că după împlinirea vremii tuturor neamurilor care, la rândul lor, în diferite vremi au împărătit, va ridica Dumnezeu si sceptrul israelitenilor, prin Antihrist, ca să împărătească în al saptelea veac spre al optulea.

Asadar, îi vor aduna pre toti în cetatea Ierusalimului, pre care o va da lor ca să nu mai zică ei: «Dacă ar fi voit Dumnezeu să ne miluiască pre noi, iarăsi locurile noastre ni le-ar fi dat, si era să credem în Hristos, si nu era să-l omorâm pre El, că au iubit mai mult pre neamuri decât pre noi» ¹⁴⁹.

Mijlocul celui „de-al optulea veac de la facerea lumii” se află în vremea noastră în acest secol de răutăti nemaivăzute. În 1947 marile Loji, împreună cu organismele masonice internationale (ONU), înfiintează statul „Israel”, după ce jidovii câstigaseră cel mai sălbatic război al tuturor timpurilor. Abia atunci, ei au putut porni bătălia finală împotriva sfintilor lui Dumnezeu, conform Talmudului¹⁵⁰. «Şi i s-a dat fiarei (Antihristului) să facă război cu sfintii si să-i biruiască si i s-a dat ei stăpânire peste toată semintia si poporul si neamul» (Apocalipsa 13, 7).

Dacă nu tinem seama de lucrarea iudeilor, istoria ultimelor două milenii rămâne o taină nepătrunsă.

Odată cu trădarea iscarioteanului, cu lepădarea norodului din Vinerea Patimilor si, mai ales, cu blestemul pe care singuri si l-au dat¹⁵¹, poporul ales s-a dat în mâna satanei si lucrează cu voia, împreună cu acesta, la pieirea neamului omenesc si, în primul rând, a crestinilor.

„Foarte multă ură au jidovii asupra crestinilor; de ar vrea omul să le scrie toate trebuie vreme foarte îndelungată. Însă nu mă lasă inima să tac de tot si a nu arăta crestinilor ura lor. Mai întâi, ei Biserica noastră o numesc „tuma”, care cuvânt va să zică „spurcată”; iar hahamii numesc Biserica noastră „moisav”, care va să zică „umblătoare”; pe crestin îl numesc „goim” adică „păgân”; pe copiii de crestin îi numesc „seighiti”, care va să zică „vierme târâtor”, copilei îi zic „siscala”, care tot asa va să zică – vierme târâtor parte femeiască; pe preot sau pe călugăr îl numesc jidovii „galăh”, care va să zică „jertfitor la idoli”.

„Pe copiii lor, până a nu începe dascălul a-i învăta A, B, trebuie mai înainte să învete hulă asupra crestinilor, ca să stie când va trece pe lângă vreo biserică să zică: «spurcata spurcatilor si necurata necuratilor, afurisită este». Şi la Talmud scrie că dacă a trecut vreun jidov pe lângă biserică si a uitat să hulească, până la zece pasi, dator este să se întoarcă îndărăt si să zică hula aceea” ¹⁵².

Pentru că s-au făcut ucigasi de Dumnezeu si s-au înrobit diavolului, jidovii au căzut din starea de umanitate si au împrumutat firea cu desăvârsire rea a dracilor.

Precum fără margini este dragostea lui Hristos pentru oameni, tot asa este si ura satanei si a iudeilor împotriva Mântuitorului si a alesilor Săi. Asa cum Evanghelia este cartea dragostei, tot asa, în Talmud, vrăjmasul a creat codul de legi al fiarei, îndreptat direct împotriva Cuvântului lui Dumnezeu: „Să recunoastem că Talmudul si literatura talmudică contin formulări si precepte extrem de injurioase la adresa crestinismului” ¹⁵³. „Pentru evrei, însusi numele lui Iisus a devenit un simbol al tuturor josniciilor posibile” ¹⁵⁴. „De exemplu, Talmudul, în afara unui pomelnic de acuzatii sexuale murdare împotriva lui Iisus, spune că pedeapsa Acestuia în iad este să fie înecat într-o baie de excremente clocotite. În Codul complet al legii talmudice al lui Maimonide, autorul nu poate pronunta niciodată numele lui Iisus fără să adauge pios: «Pieri-i-ar numele păcătosului!». Să mai cităm si preceptul care ordonă evreilor să ardă, în public, orice exemplar al Noului Testament” ¹⁵⁵.

Doar asa putem întelege ceea ce s-a întâmplat la Pitesti si Gherla, ororile pe care Bordeianu le descrie, fără a le putea afla cauza ascunsă. Nicolski, Zeller, Pauker, Teohari, precum si rabinii care au conceput planul reeducării, nu au fost nebuni. Ei nu au făcut decât să pună în practică Talmudul, în modul cel mai riguros. Scopul lor nu a fost distrugerea fizică a celor alesi, ci siluirea sufletului, schimbarea mintii si transformarea omului în demon. Asa ne explicăm toate aceste fapte peste fire: cruzimea drăcească, pasiunea coprofagă¹⁵⁶ si obscenă si, mai ales, nebunia hulei. Spune monahul Neofit: „Când avem noi Nasterea lui Hristos si Botezul lui Hristos, în acele două nopti nu pun ei mâinile pe cărtile lor, ci le acoperă si joacă toată noaptea cărti si hulesc pe Hristos, pe Maica Domnului si pe toti Sfintii, si numesc noptile acestea noaptea oarbă”. (s.n.) „Şi cu adevărat oarbă noapte este pentru dânsii, ticălosii, că nu văd adevărul, dar pentru ce acoperă ei cărtile lor în noptile acelea, si ce hule bârfesc, nu pot să le scriu, că mă cutremur a le si gândi în mintea mea, că mi se pare că se va spurca si văzduhul a spune cineva hula aceasta ce bârfesc ei atunci când acoperă cărtile lor” ¹⁵⁷.

Vedem că mucenicilor vremii noastre li s-a dat să pătimească încă si mai mult decât aceia din vechime. Tiranii antici nu aveau stăpânire decât asupra trupurilor; la Pitesti si Gherla, satanei i s-a îngăduit să se atingă chiar de sufletul omenesc. Asa s-a împlinit cuvântul care zice că «cei din urmă vor fi cei dintâi» în Împărătia Cerurilor.

Ştiind că vremea s-a scurtat si că i se apropie ceasul, cel rău, si cei împreună lucrători cu dânsul – jidovii –, au căutat să tragă după ei în iezerul de foc si pe cei alesi, aducându-i la lepădarea de Hristos, de va fi fost cu putintă.

Asta s-a urmărit prin „reeducarea” adevăratilor crestini, putini la număr, a „micii turme”, strânse dintre legionari. „Mlastina deznădejdii” este sufletul lipsit de Dumnezeu, adică iadul lăuntric:

«Împărătia mortii este casa mea; culcusul meu l-am întins în inima întunericului. Am zis mormântului: Tu esti tatăl meu; am zis viermilor: Voi sunteti mama mea si surorile mele! Atunci unde mai este nădejdea mea si cine a văzut pe undeva norocul meu? El s-a rostogolit până în fundul iadului si împreună cu mine se va cufunda în tărână» (Iov 17, 13-16) ¹⁵⁸.

*

Cu sigurantă, prigonitorii vremii noastre, rabinii care au condus, si masonii care au organizat totul, nu îsi puteau închipui binele pe care îl făceau victimelor atunci când le chinuiau si le omorau, căci: «Fericit este omul pe care Dumnezeu îl mustră! Şi să nu dispretuiesti certarea Celui Atotputernic. Căci El răneste si El leagă rana, El loveste si mâinile Lui tămăduiesc» (Iov 5, 17).

«Fericiti cei morti, cei ce de acum mor întru Domnul! Da, grăieste Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei» (Apocalipsa 13, 13).

De asemenea, tiranii contemporani nu aveau cunostintă de rapoartele martirologice cuprinse în „Vietile Sfintilor”. Cu toate acestea, formele de martiraj sunt identice: de pildă, legionari arsi de vii la Crematoriu, în cuptoarele locomotivelor sau doar trecuti prin etuvă ca Gioga Parizianu din cartea de fată, care a supravietuit, asemeni celor trei tineri din Babilon. La fel, găsim descrise în „vietile” sfintilor contemporani nouă, scene de supliciu în care călăii se istovesc lovind cu tevi de metal, în schimburi, niste oameni ajunsi la starea de schelete miscătoare, pe care totusi nu îi puteau doborî.

„Strigă, părinte, că te omoară ăstia!”, citim în „Bucuriile suferintei” despre părintele Dumitru Bejan, care comentează: „Ce să strig, dacă nu simteam nimic?” Într-adevăr, îngerul Domnului îl apăra si îl făcea să se simtă în trup străin.

«Trupul meu e plin de păduchi si de solzi de murdărie; pielea mea crapă si se zbârceste. (…) Pielea s-a făcut pe mine neagră si oasele mele sunt arse de friguri» (Iov 7, 5; 30, 30). Trupurile acelea chinuite, batjocorite, s-au sfintit prin suferintă si, cu mila lui Dumnezeu, au biruit firea, astfel încât astăzi avem moastele întregi ale mărturisitorilor, precum Sfântul Ilie Lăcătusu¹⁵⁹, preot legionar.

Din rânduială Dumnezeiască, moartea a fost călcată, diavolul s-a surpat si cei care ar fi trebuit să cadă s-au înăltat laolaltă cu îngerii.

Sângele vărsat în România pentru Hristos si Biserică a curs si pentru cititorul acestei cărti, pe care am dorit să o încheiem cu mărturia unui sfânt care si-ar fi dorit cu sigurantă să trăiască astăzi mărturisind Adevărul.