Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

Popa Nicolae

Camaradul Popa Nicolae, student la Drept la Universitatea din Iasi, fiu de tăran, originar de pe Valea Bistritei, a lăsat în amintirea celor care l-au cunoscut, icoana omului ideal. Crescut în duhul mănăstirilor si educat în această atmosferă de către mama sa, Nicolae s-a dovedit a fi într-adevăr un om între oameni. Era prototipul omului plin de bunătate, mereu senin si împăcat cu situatia dată. Torturile si conditiile grele nu l-au coplesit niciodată. Dragostea lui profundă pentru Dumnezeu si semenii lui au făcut ca nici cele mai groaznice torturi să nu-l poată dărâma. În libertate era considerat un camarad de mai putină importantă. Oricum însă, Nicolae l-a impresionat profund si pe Ţurcanu, dacă mi-as putea îngădui această afirmatie, pentru că el a fost unul din putinii care n-a ridicat nici un deget împotriva camarazilor săi.

Mi-a rămas în memorie, parcă văd si acum înaintea ochilor, scena când multi dintre noi eram torturati, pentru ca la rândul nostru să torturăm si noi pe altii, iar Nicolae se ridica asemeni unui brad si, cu bunul simt si modestia care-l caracterizau, le răspundea răspicat celor din comitetul de tortură că el nu-si putea bate semenul chiar de ar fi ucis.

Nu stiu cum s-a făcut că această atitudine a lui Nicolae a coincis odată cu intrarea lui Ţurcanu în cameră, venit să verifice cum se desfăsurau torturile. Cum l-a văzut Zaharia, i-a si raportat cazul.

Ţurcanu s-a îndreptat spre prici, i-a făcut semn lui Popa să vină la el, l-a însfăcat de gulerul hainei si i-a dat o palmă peste obraz cu atâta putere, încât i-a luxat mandibula, desfigurându-l.

Popa nu era filozof, dar s-a comportat în acel moment ca sclavul Epictet. Simtind că nu mai putea închide gura, cu o voce blândă si pronuntând foarte greu cuvintele, l-a rugat pe Ţurcanu, zicându-i: „Domnule Ţurcanu, vă rog respectuos să binevoiti să-mi mai dati o palmă si pe partea cealaltă, poate îmi puneti falca la loc”.

Foarte curios pentru acel monstru, care era Ţurcanu, a fost că, uitându-se la Popa si auzind cele spuse, a zâmbit, spunându-i si el:

„Hai Nicolae, să încerc”. Şi, cu o mână i-a tinut partea luxată, iar cu stânga i-a articulat o palmă puternică din partea opusă, încât i-a asezat la loc mandibula. Apropiind maxilarele, a constatat că mai rămăsese un mic spatiu între ele. De aceea, l-a rugat pe Ţurcanu să-i mai dea încă o lovitură sub mandibulă, ca să i-o apropie de maxilarul superior. Ţurcanu i-a mai dat atunci una, si înfătisarea lui Popa a revenit la normal.

Cum această operatie a fost făcută de un călău, si nu de un specialist ortoped, Nicolae a rămas pentru toată viata cu o mică deficientă: când maxilarele se apropiau, în regiunea molarilor se observa o mică distantă între ele. De aceea, Nicolae mesteca arpacasul cu dintii si nu cu măselele.

În urma acestei întâmplări, Ţurcanu l-a chemat pe Zaharia si ia soptit ceva la ureche. Ce i-a spus, s-a văzut mai târziu, când, desi Nicolae continua să fie tratat ca toti ceilalti, nu a mai fost bătut, tocmai pentru că si el refuzase să-i bată pe altii. În fata acestei evidente, cum să nu fii convins că, de multe ori, valorile umane sunt altele decât acelea pe care suntem obisnuiti să le apreciem.

Pentru că am relatat acest caz, nu voi putea trece cu vederea nici pe următorii camarazi: Ion Pintilie, ucis, Reus Gheorghe, Gelu Gheorghiu, care au încercat să se sinucidă, Aristide Nedelcu, care a încercat si el să se sinucidă si si-a iesit din minti, Dinescu, Ghită Andresan, Popescu Paul, Ion Grigoras, care s-au sinucis, Ion Mutuleac, Ion Sântimbreanu, Virgil Mitran, Romică Proistesescu, Eneea, etc... toti legionari, precum si Vlad Drăgoescu si Ionescu, dintre nelegionari, torturati până la starea de nebunie. Toti acestia au preferat să fie ei torturati, decât să-i tortureze pe altii.

Iată, dragi camarazi, că cei care sustin că toti tinerii care au trecut prin Pitesti si Gherla s-au comportat identic gresesc fundamental. Ei n-au trăit această dramă si fabulează, acuzând pe altii ca să-si acopere propriile lor fapte. Cum as putea, în fata evidentei, să acuz un om care a fost om si a fost mai tare si mai bun decât mine?

Altă metodă de tortură

Într-o bună zi, când Zaharia s-a întors de la Ţurcanu, si-a început ritualul, ca de obicei, prin antreul muzical care prevestea iminenta torturii. Aducea de astă dată o nouă metodă, care presupunea atât conditie fizică, cât si un antrenament îndelungat.

Iată procedeul utilizat. Cel torturat era dezbrăcat în pielea goală si descăltat. De retinut faptul că era iarnă si în cameră era frig.

Hainele, rufele si încăltămintea erau legate la un loc în cămasă, iar bocceaua trebuia făcută în asa fel încât să poată sta pe cap. Torturatul trebuia să se urce pe tineta de necesităti. Cu bocceaua pe cap si mâinile ridicate, trebuia să stea într-un picior. Avea voie să schimbe piciorul când nu mai putea rezista.

Singura relaxare era atunci când cineva trebuia să se servească de tinetă. Cel de pe tinetă se dădea jos si apoi se urca din nou. Ne mai destindeam si atunci când se servea masa.

În starea de epuizare fizică si sufletească în care ne aflam, unii dintre noi consideram că această metodă se putea suporta pentru a scăpa de cealaltă metodă, a sederii fixe pe prici si prin care trebuiau să treacă toti.

Finalul era întotdeauna o cruntă bătaie, luându-se ca pretext faptul că n-ai vrut să stai un timp mai îndelungat.

Cine are impresia că era usor, să încerce si apoi să mărturisească cât timp a rezistat. Usor de vorbit, mai greu de făptuit.

Majoritatea dintre noi nu au putut-o suporta mai mult de o zi. Au fost cazuri când a durat o zi si o noapte. Eu eram atât de slăbit, că n-am putut să o duc nici măcar jumătate de zi; mi-a întepenit corpul si am căzut pe capacul tinetei. Drept pedeapsă că am căzut, am luat o bătaie care m-a adus în simtiri. Mi se părea că plutesc într-un basm.

Un camarad, Aurel Pandurescu, a îndurat această pozitie timp de trei zile si trei nopti.

Dimineata ne sculam si-l vedeam pe Pandurescu în aceeasi pozitie de cu seară si ne înspăimântam, punându-ne întrebarea de unde avea resurse ca să poată suporta atâta timp acest supliciu.

Totusi, după trei zile si trei nopti a căzut si el ca un bustean de pe tinetă. Norocul lui că a căzut între tinetă si prici, amortizând putin lovitura, căci, de ar fi căzut cu fata pe ciment, putea muri pe loc. În momentul când Pandurescu a căzut, nu era decât Măgirescu în cameră, Zaharia lipsea. Şi atunci am observat pe fata lui Măgirescu o schimbare. I-a cerut lui Tudose să-l consulte pe cel căzut. Acesta a recomandat să i se facă frectii pe tot corpul; picioarele, de la genunchi în jos, erau cianozate.

După ce Pandurescu si-a revenit din lesin, spre seară, si-a luat bocceaua si, asa gol, a vrut să se suie din nou pe tinetă. Zaharia nefiind în cameră, Măgirescu a avut curajul să-i spună lui Pandurescu să să se îmbrace si să stea lungit pe prici la locul lui. Nemiscat, Pandurescu a dormit o zi si o noapte, fără să fie bătut si fără să mănânce. Iar Zaharia, probabil la sfatul lui Măgirescu, l-a lăsat în pace în tot acest timp.

Cazul lui Pandurescu a rămas pentru noi toti simbolul rezistentei fizice si morale, iar în urma torturii acesteia i-a rămas o poreclă: „bătrânul fachir”.

De aici se poate vedea că oamenii sunt foarte deosebiti, chiar si numai din punct de vedere fizic. Încercările de le Pitesti si Gherla au infirmat însă multe păreri preconcepute. De unde să fi izvorât atâta tărie si răbdare? Din carne si din oase?

Se apropia Crăciunul si Anul Nou si nu stiu ce mă făcea să cred că se apropia si pentru noi venirea unor încercări degradante legate de Nasterea Domnului.