După douăzeci de ani partea îNTÎIA

— Eh, o fi vrînd ea, dar...

— Ce?

— Cardinalul nu vrea. Domnilor, se adresă d'Artagnan celor doi muşchetari, însoţiţi trăsura reginei şi nu vă dezlipiţi de lîngă ea. Noi ne ducem să ne îngrijim de găzduire.

Şi d'Artagnan se îndrepta spre Saint-Germain, întovărăşit de Porthos.

— Să plecăm, domnilor! spuse regina.

Trăsura regală porni, urmată de şirul celorlalte trăsuri şi de peste cincizeci de călăreţi.

Ajunseră cu bine la Saint-Germain. Coborînd din trăsură, re­gina îl văzu pe Prinţ, care aştepta în picioare, descoperit, gata să-i dea braţul.

— Ce-or să zică parizienii cînd au să se trezească?! exclamă Anna de Austria, bucuroasă.

— Asta înseamnă război, spuse Prinţul.

— Ei bine, război, fie! Nu avem oare cu noi pe învingătorul de la Rocroy, Nordlingen şi Lens?

Prinţul se înclină în semn de mulţumire.

Era trei dimineaţa. Regina păşi cea dintîi în castel. Toată lu­mea o urmă: aproape două sute de persoane o însoţiseră în fuga ei.

— Domnilor, glumi regina, găsiţi-vă un culcuş, în castel: e în­căpător şi avem loc destul. Dar, cum nu se ştia că vom veni, aflu că există doar trei paturi. Unul pentru rege, unul pentru mine...

— Şi unul pentru Mazarin, adăugă în şoaptă Prinţul.

— Şi eu mă culc pe jos? surîse neliniştit Gaston d'Orléans.

— Nicidecum, monseniore, vorbi Mazarin. Cel de-al treilea pat e pentru alteţa-voastră.

— Şi dumneata? întrebă Prinţul.

— Eu nu mă culc deloc, spuse Mazarin. Am de lucru.

Gaston ceru să i se arate odaia unde se afla patul, fără să se îngrijească unde vor dormi soţia şi fiica sa.

— Eh, eu, unul, mă culc, mormăi d'Artagnan. Porthos, hai cu mine!

Porthos îl urmă cu acea neţărmurită încredere pe care o avea în isteţimea prietenului său.

Mergeau unul lîngă altul prin curtea castelului şi în vremea asta Porthos se uita înmărmurit la d'Artagnan, care socotea ceva pe degete.

— Patru sute a cîte un pistol fac patru sute de pistoli.

— Da, încuviinţă Porthos, patru sute de pistoli. Dar ce pre­ţuieşte patru sute de pistoli?

— Un pistol e cam puţin, urmă d'Artagnan. Merită un ludovic.

— Şi ce merită un ludovic?

— Patru sute a cîte un ludovic fac patru sute de ludovici.

— Patru sute? zise Porthos.

— Da. Ei sînt două sute şi trebuie cam cîte două de om. Cîte două de om fac tocmai patru sute.

— Patru sute de ce?

— Ascultă, spuse d'Artagnan.

Şi cum acolo se strînseră o mulţime de gură-cască holbîndu-se la curtea abia sosită, îşi isprăvi gîndul în şoaptă, la urechea lui Port­hos.

— Pricep, făcu Porthos. Pricep de minune totul, pe legea mea! Două sute de ludovici de căciulă, nu-i de lepădat, dar ce-are să se spună despre noi?

— N-au decît să spună ce vor. Ce, parcă au să ştie că noi sîntem la mijloc?

— Şi cine o să le împartă?

— Păi Mousqueton nu-i aici?

— Şi livreaua? se sperie Porthos. Au să recunoască după livrea că e în slujba mea!

— N-are decît s-o întoarcă pe dos.

— Tu ai întotdeauna dreptate, dragul meu! exclamă Porthos. Cum naiba de-ţi trec atîtea prin cap?

D'Artagnan zîmbi.

Cei doi prieteni apucară pe prima uliţă care le ieşi în cale. Port­hos bătu la poarta casei din dreapta, în timp ce d'Artagnan bătea în poarta celei din stînga.

— Paie! spuseră ei.

— Domnule, n-avem paie, răspunseră oamenii care veniră să deschidă. Duceţi-vă la negustorul de furaje.

— Unde-l găsim?

— Ultima poartă de pe uliţă.

— Pe dreapta sau pe stînga?

— Pe stînga.

— Mai sînt aici la Saint-Germain şi alţii la care am putea găsi paie?

— Vorbiţi cu hangiul de la „Berbecul încoronat" şi cu moş Ludovic, fermierul.

— Unde stau?

— Pe uliţa Ursulinelor.

— Amîndoi?

— Da.

— Foarte bine.

Cei doi prieteni cerură să li se spună a doua şi a treia adresă tot atît de precis ca şi cea dintîi. D'Artagnan se duse la negustorul de furaje şi cumpără de la el cele o sută cincizeci de legături de paie, cît avea, pentru suma de trei pistoli. După aceea se duse la hangiu, unde îl găsi pe Porthos, care tocmai cumpărase două sute de legături de paie cam la acelaşi preţ. În sfîrşit, moş Ludovic le dădu alte o sută optzeci de legături. În totul, patru sute treizeci de legături.

Alte paie nu se găseau în Saint-Germain.

Toata raita asta nu le luă mai mult de o jumătate de ceas. Mous­queton, dăscălit cum se cuvine, fu pus în fruntea acestei negustorii improvizate. Primi povaţă să nu dea paie la nimeni fără un ludovic legătura. Şi primi în seamă paie de patru sute treizeci de ludovici.

Mousqueton tot dădea din cap, însă nu pricepea nimic din cele puse la cale de cei doi prieteni.

D'Artagnan, cu trei maldăre de paie în braţe, se reîntoarse la castel, unde toată lumea tremura de frig şi pica de somn, uitîndu-se cu pizmă la rege, la regină şi la Prinţ, tolăniţi pe paturile lor de campanie.

Intrarea ofiţerului în sala cea mare stîrni un hohot general de ris, dar el păru că nu bagă de seamă şi se apucă să-şi aşeze culcuşul cu atîta îndemînare şi voioşie, încît acelor bieţi oameni care picau de somn şi nu aveau unde să-şi pună capul, le lăsa gura apa.

— Paie! strigară ei. Paie! Unde găsim paie?

— V-arăt eu, se oferi Porthos.

Şi-i duse pe cei dornici de un culcuş la Mousqueton, care îm­părţea darnic paie, cu un ludovic legătura. Găseau preţul cam sărat, dar cînd ţii morţiş să dormi, cine n-ar plăti doi sau trei ludovici pentru cîteva ceasuri de somn bun?

D'Artagnan tot dădea altora culcuşul lui, pe care şi-l întocmi de zeci de ori la rînd. Şi cum se credea că şi el a plătit paiele cu un ludovic legătura, la fel cu ceilalţi, cîştigă vreo treizeci de ludovici în mai puţin de jumătate de ceas. Pe la cinci dimineaţa, paiele ajun­seră optzeci de livre legătura şi nici aşa nu se mai găseau.

D Artagnan însă avu grijă să pună deoparte patru legături pen­tru el. Vîrî în buzunar cheia de la camera unde dosise paiele şi, întovărăşit de Porthos, se întoarse să facă socoteala cu Mousque­ton, care, naiv şi ca un intendent cinstit ce era, le numără patru sute treizeci de ludovici, păstrînd şi pentru el o sută.

Mousqueton nu ştia ce se petrecuse la castel şi nu se dumirea cum de nu i-a dat lui prin cap să vîndă paie.

D'Artagnan puse aurul în pălărie şi, în timp ce se înapoiau, făcu împărţeala cu Porthos. Le venea fiecăruia cîte două sute cinci­sprezece ludovici.

Abia atunci îşi dădu seama Porthos că nu are paie pentru el şi se întoarse la Mousqueton. Acesta însă vînduse totul pînă la ultimul fir, uitînd chiar şi de sufleţelul lui.

Văzînd asta, îl căută pe d'Artagnan care, mulţumită celor patru legături de paie puse deoparte şi desfătîndu-se dinainte la gîndul odihnei, tocmai îşi încropea culcuşul – un culcuş atît de moale, potrivit cu atîta măiestrie la căpătîi, umplut atît de straşnic la pi­cioare, încît pînă şi regele l-ar pizmui, dacă n-ar fi dormit dus în patul lui.

D'Artagnan nu voia în ruptul capului să-şi strice rostul pentru Porthos. Dar cînd se trezi că prietenul său îi numără patru ludovici în palmă, se învoi să împartă culcuşul cu el.

Îşi aşeză spada la cap şi pistoalele la îndemînă, puse mantia la picioare şi pălăria deasupra, apoi se întinse cu voluptate pe paiele care trosneau surd. Tocmai se lăsa legănat de visurile îmbietoare ale celor două sute nouăsprezece ludovici rîştigaţi într-un sfert de ceas, cînd un glas răsună în uşa sălii, făcîndu-l să tresară.

— Domnul d'Artagnan! strigă glasul. Domnul d'Artagnan!

— Aici! zise Porthos. Aici!

Porthos îşi dădea seama că, dacă d'Artagnan pleacă, culcuşul rămînea numai pentru el.

Un ofiţer se apropie. D'Artagnan se ridică într-un cot.

— Dumneata eşti domnul d'Artagnan?

— Da. Ce este?

— Am venit după dumneata.

— Din partea cui?

— Din partea Eminenţei-Sale.

— Spune-i monseniorului că m-am culcat şi că-l sfătuiesc pri­eteneşte să facă la fel.

— Eminenţa-Sa nu s-a culcat şi nici nu are de gînd să se culce. Doreşte să vii numaidecît.

— Să-l ia dracu pe Mazarin ăsta, nu ştie nici să doarmă cînd trebuie! mormăi d'Artagnan. Ce vrea de la mine? Oare s-a gîndit să-mi dea gradul de căpitan? Dacă-i aşa, l-am iertat.

Muşchetarul se ridică bombănind, îşi luă spada, pălăria, pistoa­lele, mantia, apoi o porni în urma ofiţerului, în timp ce Porthos, rămas stăpîn pe culcuş, se întinse cu desfătare pe locul prietenului său.

— Domnu' d'Artagnan, zise cardinalul, văzîndu-l pe cel după care trimisese într-un moment atît de nepotrivit. N-am uitat cu cîtă rîvnă m-ai slujit şi ţin să-ţi dau o dovadă în privinţa asta.

„Bun! cugetă d'Artagnan. Începutul nu-i rău.

Mazarin ii văzu pe muşchetar luminîndu-se la faţă.

— Ah, monseniore...

— Domnu' d'Artagnan, spuse el, dumneata doreşti să devii că­pitan?

— Da, monseniore.

— Şi prietenul dumitale tot mai doreşte, să devină baron?

— În clipa asta, monseniore, visează că a şi devenit!

— Atunci, zise Mazarin, scoţînd dintr-un portofel scrisoarea pe care i-o mai arătase o dată, ia scrisoarea asta şi du-o în Anglia .

D'Artagnan se uită la plic: nu avea scrisă nici o adresă.

— N-aş putea şti cui trebuie înmînată?

— La sosirea la Londra vei şti. Numai acolo vei desface plicul.

— Şi ce instrucţiuni îmi daţi?

— Să te supui în totul celui căruia îi e adresată scrisoarea.

D'Artagnan tocmai voia să mai întrebe ceva, cînd Mazarin adăugă:

— Pleci la Boulogne. Vei găsi la „Pajura Angliei", un tînăr gentilom, numit Mordaunt.

— Bine, monseniore, şi ce să fac cu acest gentilom?

— Să-l urmezi acolo unde te va duce.

D'Artagnan se uită buimăcit la cardinal.

— Acum eşti lămurit, spuse Mazarin. Poţi pleca.

— Uşor de zis, murmura d'Artagnan. Dar ca să pleci la drum, îţi trebuie bani şi eu n-am o lăscaie!

— Aha! făcu Mazarin, scărpinîndu-se după ureche. Spui că n-ai bani?

— Întocmai, monseniore.

— Dar diamantul pe care ţi l-am dat aseară?

— Vreau să-l păstrez ca amintire de la Eminenţa-Voastră. Mazarin suspină.

— În Anglia viaţa e scumpă, monseniore, mai ales pentru un trimis extraordinar.

— Aud! făcu Mazarin. E o ţară tare cumpătată, unde se duce o viaţă simplă de cînd cu revoluţia. Dar asta nu are importanţă.

Trase un sertar şi scoase la iveală o pungă:

— Ce zici de aceşti o mie de scuzi?

D'Artagnan îşi răsfrînse dezamăgit buza de jos:

— Zic, monseniore, că e puţin, fiindcă n-am să plec singur.

— Nici nu mă gîndeam altfel, răspunse Mazarin. Domnul du Vallon, acest vrednic gentilom, te va întovărăşi. Căci, după dum­neata, scumpe domnu d'Artagnan, el este cu siguranţă omul pe care-l iubesc şi-l preţuiesc cel mai mult în Franţa.

— Atunci, monseniore, rosti d'Artagnan, arătînd la punga pe care Mazarin nu o lăsase din mînă, dacă-l iubiţi şi-l preţuiţi atîta, înţelegeţi...

— Fie! Din stimă pentru el, mai adaug două sute de scuzi.

— Zgîrie-brînză ce eşti! mormăi d'Artagnan. Cel puţin cînd ne vom întoarce, spuse el cu glas tare, putem fi siguri, Porthos de titlul de baron, iar eu de gradul de căpitan?

— Aveţi cuvântul lui Mazarin!

— Mi-ar fi plăcut un alt jurămînt, şopti pentru sine d'Arta­gnan, şi adăugă desluşit: N-aş putea să salut pe maiestatea-sa re­gina?

— Maiestatea-sa doarme, răspunse repezit Mazarin. Şi dum­neata trebuie să pleci numaidecît. Aşadar, nu zăbovi.

— Încă un cuvînt, monseniore. Dacă se bat acolo unde mă duc, trebuie să mă bat şi eu?

— Ai să faci ceea ce îţi porunceşte persoana la care te trimit.

— Bine, monseniore, spuse d'Artagnan, întinzînd mîna după punga cu bani. Vă asigur de respectul meu.

Vîrî cu încetineala punga în buzunarul lui cît toate zilele, apoi se întoarse spre ofiţerul care îl însoţise pînă aici:

— Domnule, zise el, vrei să ai bunătatea să mergi din partea Eminenţei-Sale şi să-l trezeşti pe domnul du Vallon, vestindu-l totodată că-l aştept la grajd?

Ofiţerul plecă îndată, cu o grabă care îi dădu de bănuit lui d'Artagnan.

Porthos se cuibărise în culcuş şi tocmai începuse să sforăie me­lodios, aşa cum avea obiceiul, cînd se simţi scuturat de umăr.

Crezind că e d'Artagnan, nici nu se clinti.

— Din partea cardinalului, zise ofiţerul.

— Hm! bîigui Porthos, holbînd ochii. Ce-ai spus?

— Am spus că Eminenţa-Sa vă trimite în Anglia şi că domnul d'Artagnan vă aşteaptă la grajd.

Porthos ofta din adîncul rărunchilor, se ridică de jos, îşi luă pălăria, pistoalele, spada şi mantia, apoi ieşi pe uşă, uitîndu-se cu părere de rău la culcuşul în care îşi făgăduise să tragă un somn pe cinste.

Abia se întoarse cu spatele, că ofiţerul se şi cuibărise în aşter­nutul de paie. Muşchetarul nici nu apucă să treacă pragul, ca ur­maşul său sforăia de zor. Nimic mai firesc, căci din toată adunarea de aici numai el, regele, regina şi monseniorul Gaston d'Orléans dormeau pe gratis.

XII

VEŞTI DE LA ARAMIS
D'Artagnan se duse direct la grajduri. Afară mijea de ziuă. Ca­lul lui şi al lui Porthos stăteau legaţi la iesle, dar văzu ieslea goală, înduioşat de soarta bietelor animale, se îndreptă către un ungher unde se desluşea o lucire de paie, care scăpaseră fără îndoială raitei lor de peste noapte; numai că, adunînd paiele cu piciorul, dădu cu botul cizmei peste o mogîldeaţă rotofeie care, izbită nici vorbă în­tr-un loc dureros, scose un strigăt şi se ridică în genunchi, frecîndu-se la ochi. Era Mousqueton: nemaiavînd paie pentru sine, îşi ]ncropise un culcuş cu nutreţul cailor.

— Hai, Mousqueton! zise d Artagnan. La drum, la drum!

Recunoscînd glasul bunului prieten al stăpînului său, Mous­queton se sculă în grabă, scăpînd pe jos vreo cîţiva din ludovicii cîştigaţi într-ascuns peste noapte.

— Oho! făcu d'Artagnan, ridicînd un ludovic şi ducîndu-l la nas. Aurul ăsta are un miros ciudat: miroase a paie.

Mousqueton roşi atît de puternic şi păru atît de încurcat, încît gasconul pufni în rîs.

— Porthos s-ar înfuria, scumpul meu domn Mouston, zise el. Dar eu te iert. Numai să ţinem minte că aurul ăsta trebuie să slu­jească drept leac pentru rănile noastre. Şi să fim voioşi, haide!

Mousqueton tăcu o mutră grozav de caraghioasă, puse îndată şaua pe calul stăpînului său şi încalecă şi el, fără multe mofturi.

Tocmai atunci se ivi şi Porthos, tare posomorît, şi rămase mirat din cale-afară văzîndu-l pe d'Artagnan resemnat şi pe Mousque­ton aproape vesel.

— Ei, zise el, am dobîndit cumva gradul pentru tine şi baronia pentru mine?

— Mergem să ne căutăm brevetele, mormăi d'Artagnan, şi la întoarcere, jupîn Mazarin o să le semneze.

— Şi unde mergem? întrebă Porthos.

— Mai întîi la Paris, răspunse d'Artagnan. Am nişte treburi acolo.

— Atunci, haidem la Paris, încuviinţă Porthos.

Şi porniră amîndoi spre Paris.

Ajungînd la porţile oraşului, băgară de seamă cu uimire atitu­dinea ameninţătoare a capitalei. În jurul unei trăsuri sfărîmate, mulţimea blestema în gura mare, iar fugarii prinşi, adică un bătrîn şi două femei, fuseseră făcuţi prizonieri.

Cînd, dimpotrivă, d'Artagnan şi Porthos cerură învoirea să in­tre în oraş, aproape că nu mai ştiau cum să le facă pe plac: erau luaţi drept dezertori din tabăra regalistă şi mulţimea ţinea să-i atragă de partea ei.

— Ce face regele? întrebau.

— Doarme.

— Şi spanioloaica?

— Visează.

— Şi afurisitul ăla de italian?

— Veghează. Aşa că ţineţi-vă bine, fiindcă, dacă au plecat, au făcut-o cu un anume sop, se-nţelege. Dar cum, la urma urmei, voi sînteţi cei mai tari, continuă d'Artagnan, nu vă luaţi de femei şi bătrîni, căutaţi adevăratele rele.

Poporul ascultă bucuros aceste cuvinte şi dădu drumul doam­nelor, care mulţumiră muşchetarului cu o privire adînc grăitoare.

— Acum, înainte! zise d'Artagnan.

Îşi urmară calea trecînd peste baricade, sărind peste lanţuri, împinşi la tot pasul, iscodind şi fiind iscodiţi la rîndul lor.

În piaţa Palatului Regal, d Artagnan văzu un sergent făcînd in­strucţie cu vreo cinci-şase sute de burghezi: era Planchet, care pu­nea în slujba miliţiei orăşeneşti ceea ce îşi mai aducea aminte de pe vremea cînd se afla în regimentul din Piemont.

Trecînd prin faţa ofiţerului, Planchet îşi recunoscu fostul stăpîn.

— Bună ziua, domnule d'Artagnan! zise el, mîndru.

— Bună ziua, domnule Dulaurier, răspunse d'Artagnan.

Planchet încremeni locului, holbîndu-se uimit la ofiţer: oame­nii din primul rînd, urmînd pilda comandantului, se opriră şi ei, şi aşa pîna la rîndul din urmă.

— Burghezii ăştia sînt teribili, ce să zic! exclamă d'Artagnan.

Şi îşi văzu de drum. După cinci minute descăleca în faţa hanului „La Căpriţa".

Frumoasa Magdalena se grăbi să-i întîmpine.

— Scumpă doamnă Turquaine, glăsui d'Artagnan, dacă ai bani, îngroapă-i repede undeva, dacă ai bijuterii, ascunde-le numaidecît, dacă ai datornici, cere-le banii degrabă înapoi, iar dacă ai creditori, nu le plăti o lăscaie.

— De ce? întrebă Magdalena.

— Pentru că Parisul va fi transformat în cenuşă, aici mai mult, nici mai puţin, întocmai ca şi Babilonul, de care ai auzit negreşit şi dumneata.

— Şi mă părăseşti în asemenea clipe?

— Chiar acum, o înştiinţă d'Artagnan.

— Încotro?

— Ei, dacă mi-ai spune unde mă duc, mi-ai face un mare ser­viciu!

— Oh, Doamne, Dumnezeule!

— Am ceva scrisori? întrebă d'Artagnan, arătînd printr-un semn femeii că poate să-şi curme văicărelile, fiind de prisos.

— Tocmai a sosit una.

Şi-i întinse o scrisoare.

— De la Athos! exclamă, recunoscînd slova mare şi hotărîtă a prietenului lor.

— Ah! făcu Porthos. Să vedem ce spune.

D'Artagnan deschise scrisoarea şi citi:
„Dragă d'Artagnan, dragă du Vallon, bunii mei prieteni, poate că e ultima oară cînd primiţi veşti de la mine. Aramis şi cu mine sîntem tare nefericiţi; dar Dumnezeu, bărbăţia voastră şi amintirile prieteniei noastre ne susţin. Gîndiţi-vă la Raoul .Aveţi grijă de hîrtiile ce se află la Blois şi, dacă în două luni şi jumătate nu primiţi veşti de la mine, cercetaţi-le cu luare-aminte. Îmbrăţişaţi-l pe viconte din toată inima, în numele credinciosului vostru prieten.

ATHOS"
— La naiba, cred şi eu că o să-l îmbrăţişez, zise d'Artagnan. Cu atît mai mult cu cît băiatul e în drumul nostru. Dacă va avea nenorocirea să-l piardă pe bietul Athos, din ziua aceea va deveni fiul meu.

— Iar eu, i se alătură Porthos, îi voi lăsa moştenire tot ce am.

— Să vedem, ce mai spune Athos?

„Dacă veţi întîlni în cale un oarecare Mordaunt, păziţi-vă de el. Nu pot să vă spun aici mai mult ."
— Mordaunt! excalmă d'Artagnan cu mirare.

— Mordaunt! repetă Porthos. Bine, o să ţinem minte. Uite şi cîteva rînduri de la Aramis.

— Într-adevăr! zise d'Artagnan.

Şi citi:
„Trecem sub tăcere locul unde ne aflăm, dragi prieteni, căci cu­noaştem devotamentul vostru frăţesc şi ştim că aţi veni să muriţi alături de noi "

— Pe toţi dracii! izbucni Porthos cu mînie, făcîndu-l pe Mous­queton să sară în celălalt capăt al odăii. Nu cumva se găsesc într-o primejdie de moarte?

D Artagnan citi mai departe:

"Athos vi-l lasă în grijă pe Raoul şi eu vă las în grijă o răzbunare. Dacă aveţi norocul să vă pice în mînă un oarecare Mordaunt, spune-i lui Porthos să-l ia într-un loc mai ferit şi să-i sucească gîtul. N-am curajul să vă spun mai mult într-o scrisoare.

ARAMIS"

— Dacă nu-i vorba decît de-atît, zise Porthos, e treabă uşoară.

— Ba dimpotrivă, rosti întunecat d'Artagnan. E ceva cu nepu­tinţă.

— De ce?

— Tocmai pe acest Mordaunt mergem să-l întîlnim la Bou­logne şi cu el trecem în Anglia.

— Şi dacă în loc să mergem să-l întîlnim pe acest Mordaunt, am merge să-i găsim pe prietenii noştri? mormăi Porthos, făcînd un gest în stare să înspăimînte o armată.

— M-am gîndit şi eu la asta, zise d'Artagnan. Numai, vezi, scri­soarea nu are nici dată, nici marcă.

— Aşa-i încuviinţă Porthos.

Şi începu să se plimbe de colo pînă colo prin odaie, dînd din mîini şi smucind mereu sabia din teacă de parcă şi-ar fi ieşit din minţi.

D'Artagnan stătea în picioare, copleşit. Cea mai adîncă mîhnire se întipărise pe chipul lui.

— Hm, stăm rău! spuse el. Athos ne batjocoreşte. Vrea să moară singur. Asta-i rău!

Mousqueton, văzînd atîta deznădejde, plîngea într-un colţ.

— Haide! se scutură d'Artagnan. Toate astea nu duc nicăieri. Să plecăm, să mergem să-l îmbrăţişăm pe Raoul, aşa cum am plă­nuit, poate că a primit şi el veşti de la Athos.

— E o idee, zău că da, zise Porthos. Dragul meu d'Artagnan, nu ştiu cum faci, dar eşti plin de idei! Haide să-l îmbrăţişăm pe Raoul.

— Vai de cel care cată acum chiorîş la stăpînul meu! se îndîrji Mousqueton. Nu dau un ban pe pielea lui!

Încălecară şi plecară. În strada Saint-Denis aflară o mare mul­ţime de oameni. Domnul de Beaufort tocmai sosea de la Vendômois şi vicarul îl arăta parizienilor miraţi şi bucuroşi totodată.

Avîndu-l pe domnul de Beaufort, ei se socoteau de acum înco­lo de neînvins.

Ca să nu dea ochii cu prinţul, cei doi prieteni apucară pe o străduţă lăturalnică şi ajunseră la bariera Saint-Denis.

— E adevărat că domnul de Beaufort a sosit la Paris? întrebară străjile pe cei doi călăreţi.

— Nimic mai adevărat, răspunse d'Artagnan. Dovadă că ne tri­mite pe noi în calea domnului de Vendôme, tatăl său, care trebuie să sosească şi el.

— Trăiască domnul de Beaufort! strigară străjile.

Ostaşii se dădură la o parte, pătrunşi de respect, lăsînd cale liberă trimişilor marelui prinţ.

Cum se văzură dincolo de barieră, oamenii aceştia care nu cu­noşteau nici oboseala, nici descurajarea, porniră într-o goană tur­bată. Caii zburau nu altceva şi călăreţii nu conteneau să vorbească despre Athos şi Aramis.

Mousqueton trecea prin toate chinurile iadului, dar credinciosul servitor se mîngîia la gîndul că amîndoi stăpînii lui au destule necazuri: fiindcă ajunsese să-l socotească pe d'Artagnan drept un al doilea stăpîn, ba chiar îi îndeplinise poruncile mai iute şi mai cu luare-aminte decît poruncile lui Porthos.

Tabăra oştirii se afla între Saint-Omer şi Lambe; cei doi prie­teni făcură un ocol pînă acolo, povestind amănunţit despre fuga regelui şi a reginei, noutate cunoscută aici din zvonuri vagi. Îl gă-siră pe Raoul lîngă cortul lui, tolănit pe un maldăr de fîn, din care calul mai fura pe ascuns cîte o gura. Tînărul avea ochii roşii şi părea mîhnit. Mareşalul de Grammont şi contele de Guiche se îna-poiaseră la Paris şi bietul băiat se simţea singur.

După o clipă, Raoul ridică ochii şi îi văzu pe cei doi călăreţi care-l priveau. Îi recunoscu îndată şi le alergă înainte cu braţele deschise.

— O! Dumneavoastră sînteţi, scumpi prieteni! strigă el. Aţi venit să mă căutaţi? Mă luaţi cu dumneavoastră? Mi-aduceţi veşti de la tutorele meu?

— N-ai primit nici o veste de la el? întrebă d'Artagnan.

— Vai, nu, domnule, şi nu ştiu ce i s-a putut întîmpla. Sînt atît de neliniştit, încît, oh, încît îmi vine să plîng.

Şi într-adevăr, două lacrimi mari i se rostogoliră pe obrajii arşi de soare.

Porthos întoarse capul, vrînd ca faţa-i mare şi bună să nu tră­deze ceea ce se petrecea în sufletul său.

— Ce dracu?! rosti d'Artagnan, mişcat cum nu mai fusese de mult. Nu-ţi pierde curajul, prietene! Dacă n-ai primit scrisori de la conte, noi am primit... noi doi... o scrisoare...

— Ah! Adevărat? strigă Raoul.

— Şi chiar foarte liniştitoare, adăugă d'Artagnan, băgînd de seamă bucuria pe care această veste o pricinuia tînărului.

— O aveţi? întrebă Raoul.

— Da. Adică o aveam, zise d'Artagnan, prefăcîndu-se că se scotoceşte prin buzunare. Stai niţel, trebuie să fie aici, în buzunar. Îmi scrie despre întoarcerea lui, nu-i aşa, Porthos?