După douăzeci de ani partea îNTÎIA



Yüklə 4,71 Mb.
səhifə7/66
tarix27.01.2018
ölçüsü4,71 Mb.
#40974
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   66

— Şi măcelarul ţi-a spus că domnul Bazin...

— A plecat la Noisy. De altfel se pare că se duce acolo mereu de două-trei ori pe săptămînă.

— Tu ai fost la Noisy?

— Cum nu, de acolo-i doica mea.

— E vreo mînăstire la Noisy?

— Şi încă una grozavă, mînăstirea iezuiţilor.

— Bun, făcu d'Artagnan. Nu mai am nici o îndoială!

— Sînteţi mulţumit de mine?

— Da. Cum te cheamă?

— Friquet.

D'Artagnan scoase la iveală un caieţel, în care însemnă numele băiatului şi adresa cîrciumii.

— Spuneţi-mi, domnule ofiţer, întrebă puştiul. Mai e rost de cîştigat şi alţi bani?

— Poate că da, răspunse d'Artagnan.

Şi cum aflase ceea ce voia, plăti băutura de care nici măcar nu se atinsese şi o porni zorit spre strada Tiquetonne.

IX

CUM D'ARTAGNAN, CĂUTÎNDU-L HĂT-DEPARTE PE ARAMIS, ÎL VEDE



COCOŢAT PE CAL, ÎN SPATELE LUI PLANCHET
Ajuns acasă, d'Artagnan văzu un om aşezat lîngă foc: era Planchet, dar un Planchet atît de schimbat în straiele ponosite rămase de la fugarul bărbat al hanghiţei, încît aproape nu-l mai recunoşteai. Magdalena i-l prezentă de faţă cu toţi băieţii de corvoadă. Planchet spuse cîteva cuvinte într-o flamandă fără cusur, ofiţerul răspunse ceva într-o păsărească pricepută numai de el, şi învoiala era gata. Fratele Magdalenei intra în slujba lui d'Artagnan.

Planul lui d'Artagnan fusese bine chibzuit: nu voia să ajungă la Noisy pe lumină, de teamă să nu fie recunoscut. Avea deci timp berechet înainte, fiindcă Noisy se afla la trei-patru leghe de Paris, pe drumul spre Meaux. Mai întîi prînzi vîrtos, ceea ce poate să fie un prost început atunci cînd vrei să-ţi pui capul la treabă, dar se dovedeşte o prevedere straşnică atunci cînd e vorba să-ţi osteneşti trupul; apoi îşi schimbă îmbrăcămintea, cugetînd că tunica lui de locotenent de muşchetari ar putea să dea naştere la bănuieli; apoi lua cea mai aprigă şi mai solidă spadă dintre cele trei cîte avea, pe care nu o purta decît la zile mari: apoi, către ora două, porunci să se pună şaua pe cei doi cai şi, urmat de Planchet, ieşi din oraş pe la bariera Vilette. În casa învecinată cu hanul, Planchet era căutat de zor şi acum. La vreo leghe şi jumătate de Paris, dîndu-şi seama că, în nerăbdarea lui, a pornit-o prea devreme la drum, d'Artagnan se opri niţel la un han, lăsînd caii să mai răsufle: hanul era ticsit de nişte mutre cam deocheate, care aveau aerul că pun la cale cine ştie ce pentru noaptea aceea. Un bărbat înfăşurat într-o pelerină se ivi în uşă, dar cînd dădu cu ochii de un străin, făcu un semn cu mîna şi doi dintre indivizii care beau la o masă ieşiră îndată ca să vorbească cu el.

Cît despre d'Artagnan, el se apropie nepăsător de hangiţă, se apucă să-i laude vinul, care nu era decît o jalnică poşircă de Montreuil, aduse vorba despre Noisy şi află că în sat nu se găseau decît două case mai arătoase: una era a monseniorului arhiepiscop al Parisului, şi în ea locuia în clipa de faţă nepoata acestuia, doamna ducesă de Longueville: cealaltă era o mînastire de iezuiţi şi, ca de obicei, găzduia pe aceşti cuvioşi părinţi. Acum nu mai avea nici o îndoială.

Pe la ceasurile patru, d'Artagnan o porni mai departe, în pasul calului, ţinînd să ajungă în sat doar la căderea nopţii. Or, atunci cînd mergi în pasul calului, într-o zi de iarnă, sub un cer monorît ce veghează o privelişte monotonă, n-ai altceva mai bun de făcut, cum spune La Fontaine, decît ce face iepurele în vizuina lui: să te gîndeşti; deci, d'Artagnan se gîndea, şi Planchet la fel. Numai că, precum vom vedea, fiecare îşi avea gîndurile lui.

O anume vorbă a hangiţei îndrumase gîndurile lui d'Artagnan pe un făgaş anume; vorba asta era numele doamnei de Longueville.

Într-adevăr, doamna de Longueville merita să-ţi fure gînduri­le: era una dintre cele mai de seamă doamne ale regatului, era una dintre cele mai frumoase femei de la curte. Căsătorită cu bătrînul duce de Longueville, pe care nu-l iubea, trecuse mai întîi drept amanta lui Coligny, ucis din pricina ei de către ducele de Guise, într-un duel în Piaţa Regală; apoi se vorbise de o prietenie cam prea afectuoasă pe care ar fi avut-o pentru prinţul de Condé, fra­tele ei, şi care ar fi scandalizat spiritele timorate de la curte; în sfîrşit, se mai spunea că o ură adîncă şi adevărată urmase acestei prietenii şi, tot după cum se spunea, ducesa de Longueville avea în clipa de faţă o legătură politică cu prinţul de Marciliac, fiul cel mai mare al bătrînului duce de La Rochefoucauld din care era pe cale să facă un duşman ducelui de Condé, fratele ei.

D'Artagnan se gîndea la toate aceste lucruri. Se gîndea că pe cînd era la Luvru o văzuse adesea pe frumoasa doamnă de Lon­gueville trecînd veselă şi strălucitoare prin faţa lui. Se gîndea la Aramis, care, fără să însemne mai mult decît el, se bucurase cîndva de iubirea doamnei de Chevreuse, cea care fusese ieri la curte ceea ce doamna de Longueville era astăzi. Şi se întreba pentru ce există pe lume oameni care ajung la tot ce năzuiesc, unii la mărire, unii la dragoste, în vreme ce alţii, fie din pricina intîmplării, fie din pricina unei soarţe vitrege, ne din pricina firii cu care i-a înzestrat natura, rămîn la jumătatea drumului cu nădejdile lor.

Se văzu nevoit să-şi mărturisească deschis că, cu toată iste­ţimea, cu toată îndemînarea lui, era şi va rămîne pesemne printre aceştia din urmă, cînd Planchet se apropie şi-i spuse:

— Pun prinsoare, domnule, că va gîndiţi la acelaşi lucru la care mă gîndesc şi eu.

— Mă îndoiesc, Planchet, zîmbi d'Artagnan. Dar tu la ce te gîndeşti?

— Mă gîndesc, domnule, la mutrele alea deocheate care şedeau adineauri la băutură la han.

— Tot prevăzător ai rămas, Planchet.

— Instinctul, domnule.

— Ei bine, hai să vedem ce-ţi spune instinctul într-o asemenea împrejurare?

— Instinctul îmi spune, domnule, că oamenii ăia s-au adunat cu gînduri rele la han şi tocmai cugetam la cele ce-mi spunea, as­cuns în cel mai întunecos ungher al grajdului, cînd văd că intră în grajd un om înfăşurat într-o pelerina, urmat de alţi doi.

— Aha! exclamă d'Artagnan, căci povestirea lui Planchet se potrivea cu lucrurile pe care le băgase şi el de seamă. Şi pe urmă?

— Unul dintre ei spunea; „E sigur la Noisy, ori vine astă-seară, fiindcă i-am recunoscut servitorul". „Eşti sigur?" a întrebat bătrînul în pelerină. „Da, prinţe."

— Prinţe? îl întrerupse d'Artagnan,

— Întocmai aşa: prinţe. Dar ascultaţi mai departe: „Şi dacă-i acolo, atunci să ne hotărîm: ce facem cu el?" a spus celălalt băutor. „Ce facem cu el?" a repetat prinţul. „Da. Nu-i omul care să se dea prins cu una cu două, ştie sa mînuiască spada." „Atunci, urmaţi-i şi voi pilda, numai căutaţi să-l prindeţi viu. Aveţi frînghie să-l legaţi şi un căluş să i-l puneţi în gură?" „Avem de toate." „Băgaţi de seamă, bănuiesc că va fi travestit în haine de cavaler." „Da, da, fiţi pe pace, monseniore." „De altfel, voi fi şi eu acolo şi vă voi îndruma." „Vă luaţi răspunderea că justiţia..." „Iau asupra mea toată răspunderea", a spus prinţul. „Atunci e bine. Cît despre noi, o să ne dăm toată osteneala," Şi au ieşit din grajd.

— Ei, şi ce ne priveşte asta pe noi? făcu d'Artagnan. Asemenea isprăvi se petrec mai în fiecare zi.

— Sînteţi sigur că nu unelteau împotriva noastră?

— Împotriva noastră?! Şi pentru ce?

— Păi de, ia gîndiţi-vă ce-au spus: „I-am recunoscut servito­rul, a zis unul, şi-aici s-ar putea să fie vorba de mine.

— Şi-apoi?

— „E sigur la Noisy, ori vine astă-seară", a zis altul, şi-aici s-ar putea sa fie vorba de dumneavoastră.

— Şi-apoi?

— Şi-apoi prinţul a spus: „Băgaţi de seamă, bănuiesc că va fi travestit în haine de cavaler", şi aici mi se pare că nu mai încape nici o îndoială, fiindcă nu purtaţi uniforma de ofiţer de muşchetari, ci straie de cavaler. Ei, ce ziceţi de asta?

— Vai, dragul meu Planchet! oftă d'Artagnan. Din nefericire s-au dus vremurile cînd prinţii voiau să mă omoare. Ah, frumoase vremuri! N-ai grijă, ăia de la han nu unelteau împotriva noastră.

— Domnul e sigur?

— Iau totul asupra mea.

— Atunci e bine. Să nu mai vorbim de asta.

Şi Planchet îşi luă locul în urma lui d'Artagnan, cu acea su­blima încredere pe care o avusese întotdeauna în stăpînul său şi pe care cei cincisprezece ani de despărţire nu o ştirbiseră cîtuşi de puţin.

Merseră aşa aproape o leghe.

Deodată, Planchet se apropie iarăşi de d'Artagnan.

— Domnule..., începu el.

— Ce e?


— Ia uitaţi-vă, domnule, uitaţi-vă în partea asta, nu vi se pare că se strecoară nişte umbre prin noapte? Ascultaţi, parcă aud şi tropot de cai.

— Cu neputinţă, spuse d'Artagnan. Pămîntul e muiat de ploi. Totuşi, vorba ta, parca zăresc şi eu ceva.

Şi se opri în loc ca să scruteze întunericul Şi să asculte.

— Dacă nu s-aude tropot de cai, s-aude cel puţin cum nechează; ia ascultă!

Şi într-adevăr, străbătînd văzduhul şi înserarea, un nechezat de cal ajunse la urechea lui d'Artagnan.

— Sînt oamenii noştri care-au pornit la treabă, rosti el. Dar asta nu ne priveşte pe noi, aşa că sa ne vedem de drum.

Şi porniră mai departe.

După vreo jumătate de ceas, pe la opt şi jumătate ori nouă seara, ajunseră în dreptul celor dintîi case din Noisy.

Aşa cum e obiceiul la ţară, toată lumea dormea şi nu vedeai o geană de lumină în tot satul.

D'Artagnan şi Planchet îşi urmară calea.

În dreapta şi în stînga drumului, pe fundalul cenuşiu-întunecat al cerului se desprindea din noapte dantela şi mai întunecată a aco­perişurilor: în răstimpuri, cîte un cîine se trezea lătrînd prin ogrăzi, cîte o mîţă speriată ţîşnea din mijlocul drumului ca să se ascundă într-un morman de vreascuri, unde-i vedeai ochii înspămîntaţi scînteind ca doi cărbuni aprinşi. Erau singurele fiinţe care păreau că trăiesc în sat.

Aproape în inima tîrgului, dominînd împrejurimea, se ridicau nişte ziduri sumbre, cuprinse între două uliţe; în faţa lor, cîţiva tei uriaşi îşi întindeau braţele golaşe. D'Artagnan cercetă cu luare-aminte clădirea.

— Trebuie să fie castelul arhiepiscopului, unde şade frumoasa doamnă de Longueville, zise el către Planchet. Mînăstirea unde o fi?

— Mînăstirea e-n capătul satului, răspunse Planchet. O ştiu eu.

— Ei, zise d'Artagnan, cît strîng eu chinga calului, tu dă o fugă pînă acolo, Planchet, şi întoarce-te de-mi spune dacă e vreo fe­reastră luminată la iezuiţi.

Planchet se depărtă în noapte, în vreme ce d'Artagnan sări la pămînt să strîngă chinga, precum spusese.

După cinci minute, Planchet era înapoi.

— Domnule, glăsui el, se vede o singură fereastră luminată, în partea dinspre cîmp.

— Hm! mormăi d'Artagnan. Dacă aş fi de-al Frondei, aş bate aici la castel şi sînt sigur c-aş găsi un culcuş pe cinste; dacă aş fi călugăr, aş bate dincolo la mînăstire, şi sînt sigur că m-aş ospăta straşnic. Între castel şi mînăstire, se prea poate să dormim afară, murind de foame şi de sete.

— Da, adăugă Planchet, ca vestitul măgar al lui Buridan. Pînă atunci, nu vreţi să bat în poartă?

— Ssst! îl opri d'Artagnan. Singura fereastră luminată s-a întu­necat.

— N-auziţi nimic, domnule?

— Ba da, ce să fie?

Un vuiet ca de uragan se apropia din ce în ce: în aceeaşi clipă, două cete de călăreţi, numărînd fiecare vreo zece oameni, se năpus­tiră din cele două uliţe care mărgineau casa şi-i înconjurară închizînd orice trecere.

— Drace! exclamă d'Artagnan, trăgînd spada şi adăpostindu-se după cal, în vreme ce Planchet făcea la fel. Să fi avut tu dreptate? Ăştia cu noi aveau ce aveau?

— Uite-l, pe el! strigară călăreţii şi se aruncară asupra lui d'Artagnan, cu spadele în mînă.

— Să nu vă scape! răsună o voce mîndră.

— Nici o grijă, monseniore!

D'Artagnan socoti că este momentul să se amestece şi el în vorbă.

— Hei, domnilor! întrebă el cu accentu-i gascon. Ce poftiţi, ce doriţi??

— Afli tu îndată! urlară în cor călăreţii.

— Staţi! Staţi, strigă cel căruia i se spusese monseniore. Staţi, mintoşilor, asta nu-i vocea lui.

— Oho, domnilor! bombăni d'Artagnan. Nu cumva umblă turbarea prin Noisy? Băgaţi de seamă, vă previn, primul care se-ncumetă să se apropie de spada mea, şi spada mea e lungă, îl spintec.

Cel de care ascultau călăreţii veni mai aproape.

— Ce faci aici? întrebă el, trufaş, după obiceiul celor învăţaţi să poruncească.

— Dar dumneata? i-o întoarse d'Artagnan.

— Vorbeşte cuviincios, că mănînci o scărmăneală de-o să ţii minte. Chiar dacă nu-mi spun numele, vreau să fiu respectat după rangul meu.

— Nu vrei să-ţi spui numele fiindcă eşti cel care a pus la cale această cursă, rosti d'Artagnan. Dar eu, care călătoream liniştit cu slujitorul meu, n-am de ce să mi-l ascund.

— Destul, destul! Numele dumitale?

— Îţi spun numele meu ca să ştii unde să mă găseşti, domnule, monseniore sau prinţe, cum îţi place mai mult să ţi se spună, zise gasconul nostru, care nu voia să pară înfricoşat. Îl cunoşti pe dom­nul d'Artagnan?

— Locotenent al muşchetarilor regelui? întrebă vocea.

— Chiar el.

— Îl cunosc, fireşte.

— Ei bine, urmă gasconul, atunci trebuie să fi auzit că are un braţ puternic şi o spadă neîntrecută?

— Dumneata eşti domnul d'Artagnan?

— Eu însumi

— Atunci ai venit aici ca să-l aperi?

— Să-l apăr?... Pe cine?...

— Pe cel pe care-l căutăm noi.

— Se pare că venind la Noisy, am intrat, fără să ştiu, în îm­părăţia enigmelor continuă d'Artagnan.

— Haide, răspunde! porunci aceeaşi voce semeaţă. Îl aşteptai aici, sub ferestrele astea? Ai venit la Noisy ca să-l aperi?

— N-aştept pe nimeni, pufni d'Artagnan, care începea să-şi piardă răbdarea. Şi nu vreau să apăr pe nimeni altul decît pe mine, dar vă previn că mă voi apăra cu străşnicie.

— Bine! replică vocea. Atunci pleacă de-aici şi lasă-ne în pace.

— Să plec?! murmură d'Artagnan, căruia această poruncă îi cam încurca socotelile. Asta nu-i uşor, căci şi eu, şi calul sîntem frînţi de oboseală; afară numai dacă dumneata binevoieşti să mă pofteşti la un praznic şi să-mi oferi un culcuş undeva prin apro­piere...

— Neisprăvitule!

— Ei, domnule! izbucni d'Artagnan. Măsoară-ţi cuvintele, te tog, fiincă dacă mai spui o singură vorbă ca asta, marchiz, prinţ sau rege, orice-ai fi, să ştii că ţi-o bag pe gît, auzi?

— Lasă, lasă, spuse cel care poruncea. Asta nu-i omul nostru, se vede cît de colo că vorbeşte ca un gascon, nu-i chip să te înşeli. Am dat greş astă-seară, să ne retragem. O să ne mai întîlnim noi, jupîn d'Artagnan, adăugă el, cu glas tare.

— Da, dar niciodată în condiţiile astea, cuvîntă gasconul, bat­jocoritor. Fiindcă atunci cînd o să ne-ntîlnim, s-ar putea să fii sin­gur şi să fie ziuă afară.

— Bine, bine! făcu vocea. La drum, domnilor!

Şi ceata călăreţilor, murmurînd şi bombănind, pieri în noapte, îndreptîndu-se spre Paris.

D'Artagnan şi Planchet mai vegheară cîtva timp, gata să se ape­re, dar tropotul cailor se depărta mereu, aşa că vîrîră spada în teacă.

— Ai văzut, nătărăule, zise liniştit d'Artagnan către Planchet. Nu cu noi avea treabă.

— Păi atunci cu cine? întrebă Planchet.

— Pe legea mea, habar n-am şi prea puţin îmi pasă. Tot ce vreau e să intru în mînăstirea iezuiţilor. Hai, sus pe cai! Să mergem să batem în poartă la călugări. Fie ce-o fi, doar n-au să ne mănînce!

Şi d'Artagnan se aruncă în şa.

Planchet abia apucă să-i urmeze pilda, cînd ceva greu căzu pe neaşteptate dindărătul lui, pe cal, care se smuci în lături.

— Hei, domnule! striga Planchet. Am pe unul pe cal!

D'Artagnan se întoarse şi văzu într-adevăr doua mogîldeţe pe calul lui Planchet.

— Pesemne că dracu se ţine scai de noi! izbucni el, trăgînd spada, gata să se năpustească asupra nepoftitului.

— Nu, dragul meu d'Artagnan, zise acesta. Nici pomeneală de dracu, sînt eu, Aramis. Haide, Planchet, porneşte-o în galop şi, în marginea satului, apuc-o la stînga.

Planchet, cu Aramis la spate, porni, urmat de d'Artagnan care începea să creadă că trăieşte frînturi dintr-un vis fantastic şi fără şir.

X

ABATELE D'HERBLAY


La capătul satului, Planchet o apucă la stînga, aşa cum îi po­runcise Aramis, şi se opri sub fereastra luminată de la mînăstire. Aramis sări de pe cal şi bătu de trei ori din palme. Fereastra se deschise îndată şi o scară de frînghie lunecă în jos.

— Dragul meu, zise Aramis. Dacă vrei să urci, voi fi încîntat să te am oaspete.

— Păi cum?! se minună d'Artagnan. Aşa se intră la tine?

— La naiba, după nouă seara, n-ai încotro! mormăi Aramis, consemnul mînăstiri e dintre cele mai severe.

— Iartă-mă, dragă prietene, zise d'Artagnan. Mi se pare c-ai pomenit de naiba.

— Crezi? rîse Aramis. Se prea poate. Nici nu-ţi închipui, dra­gul meu, cîte deprinderi rele capeţi în afurisitele astea de mînăstiri şi ce urît se poartă toţi oamenii bisericii, cu care sînt silit să trăiesc. Dar nu urci?

— Ia-o tu înainte, te urmez.

— Cum zicea răposatul cardinal răposatului rege: „Ca să vă arăt drumul, sire".

Aramis se căţără sprinten pe scară şi, după o clipă, ajunse la fereastră.

D'Artagnan se căţără în urma lui, dar mult mai încet: se vedea cît de colo că era mai puţin obişnuit cu asta decît prietenul său.

— Iartă-mă, murmură Aramis, observîndu-i stîngăcia. Dacă aş fi ştiut că voi avea cinstea să mă vizitezi, m-aş fi îngrijit să am la îndemînă scara grădinarului. Cît despre mine, eu mă mulţumesc şi cu scara asta de frînghie.

— Domnule, zise Planchet cînd văzu că d'Artagnan e gata să ajungă sus. Povestea cu scara merge pentru domnul Aramis, merge şi pentru dumneavoastră şi, la nevoie, o să meargă şi pentru mine, dar caii ăştia doi nu pot să se caţăre pe ea.

— Du-i sub şopronul de colo, prietene, îl povăţui Aramis, arătîndu-i o hardughie ce se ridica în plin cîmp. Găseşti acolo şi fîn şi ovăz pentru ei.

— Şi pentru mine? se tîngui Planchet.

— Tu te întorci aici, sub fereastră, baţi de trei ori din palme şi-ţi dăm noi şi ţie ceva de-ale gurii. Fii pe pace, la naiba! Nu moare nimeni de foame aici. Hai, du-te.

Şi Aramis, trăgînd scara sus, închise fereastra.

În acest timp, d'Artagnan cercetă odaia.

Niciodată nu avusese prilejul să vadă încăpere mai războinică şi mai elegantă în acelaşi timp. În colţuri stăteau îngrămădite arme, îmbiind ochiul şi mîna cu spade de tot felul, iar patru tablouri mari înfăţişau pe cardinalul de Lorraine, cardinalul de Richelieu, car­dinalul de Lavalette şi episcopul de Bordeaux în ţinută de campa­nie. Ce-i drept, nimic nu arata că te afli în locuinţa unui abate: tapetul era de damasc, covoarele de Alençon, iar patul părea mai curînd culcuşul unei femeiuşti, cu garnitura lui de dantelă şi cu­vertură scumpă aşternută pe el, decît al unui om care s-a legat să dobîndească Împărăţia cerurilor prin post şi renunţare la cele pămînteşti.

— Văd că-mi priveşti bîrlogul, spuse Aramis. Oh, dragul meu, iartă-mă. Ce vrei, stau ca un călugăr. Dar după ce te uiţi?

— Mă uit să văd cine ţi-a aruncat scara. Nu văd pe nimeni şi totuşi scara n-a picat din cer.

— Nu, ăsta-i Bazin.

— Aha! exclamă d'Artagnan.

— Numai că jupîn Bazin, urmă Aramis, e bine dresat şi, pricepînd că nu m-am întors singur, s-a retras discret. Stai jos, dragul meu, să schimbăm şi noi o vorbă.

Şi Aramis împinse spre d'Artagnan un fotoliu încăpător, în ca­re acesta se tolăni, rezemîndu-şi braţele.

— Mai întîi aş zice să mîncăm, nu? întrebă Aramis.

— Da, dacă vrei, încuviinţă d'Artagnan, cu mare plăcere. Eu, unul, îţi mărturisesc că abia aştept să îmbuc ceva: drumul mi-a făcut o foame de lup.

— Ah, dragul meu prieten! se căină Aramis. La mine nu găseşti cine ştie ce bucate, deoarece nu te aşteptam.

— Asta înseamnă că mă ameninţi cu omletele şi cu iarba de Crèvecoeur? Parcă aşa porecleai tu spanacul odinioară, nu?

— Vai! zise Aramis. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al lui Bazin să nădăjduim că vom găsi lucruri ceva mai acătării în cămară la cucernicii părinţi iezuiţi. Bazin, prietene, strigă încetişor Aramis. Bazin, vino încoace!

Uşa se deschise şi Bazin se ivi în prag; dar cînd dădu cu ochii de d'Artagnan scăpă o exclamaţie care răsună ca un strigăt de dis­perare.

— Dragul meu Bazin, rosti d'Artagnan, sînt bucuros să văd că, pînă şi-n biserică, minţi de-ngheaţă apele.

— Domnule, răspunse Bazin, am învăţat de la cucernicii părinţi iezuiţi că-ţi este îngăduit să minţi, dacă o faci cu un gînd bun.

— Bine, bine, Bazin, d'Artagnan moare de foame şi eu la fel, aşa că adu-ne de mîncare ce ai tu mai de soi şi, mai cu seamă, vin bun.

Bazin se înclină în semn de supunere oftă din adîncul rărun­chilor şi ieşi pe uşă.

— Acum, că am rămas singuri, dragul meu Aramis, începu d'Artagnan, mutîndu-şi privirea la stăpînul casei şi sfîrşind prin a-i cerceta hainele, după toate celelalte lucruri din jur, spune-mi, de unde dracu ai picat pe cai, îndărătul lui Planchet?

— Ei, la naiba! exclamă Aramis. Din cer, vezi bine!

— Din cer! repetă d'Artagnan, clătinînd din cap. Nu prea ai aerul că vii de-acolo şi nici c-ai s-ajungi vreodată în împărăţia lui.

— Dragul meu, vorbi Aramis cu o înfumurare pe care d'Artag­nan nu o mai văzuse la el de pe vremea cînd era muşchetar. Dacă nu veneam din cer, cel puţin mă întorceam din rai, ceea ce e aproa­pe totuna.

— Atunci, iată că s-au dumirit şi învăţaţii, reluă d'Artagnan. Pînă azi nu se ştia mai nimic ce şi cum e cu raiul: unii ziceau că se află pe muntele Ararat; alţii, între Tigru şi Eufrat: se pare însă că toţi îl căutau hăt-departe, cînd el era colea, aproape. Raiul se află Ia Noisy-le-Sec, pe locul unde-i castelul arhiepiscopului de Paris. Nu se iese pe poartă, ci pe fereastră; nu cobori pe treptele de marmură ale unui peristii, ci printre crengile unui tei, iar îngerul cu spada de foc care-l păzeşte îmi pare că şi-a schimbat numele ceresc de Gabriel în acela mai pămîntesc al prinţului de Marcillac.

Aramis izbucni în rîs.

— Ai rămas acelaşi tovarăş voios, dragul meu, şi spiritul gascon nu te-a părăsit de fel. Mda, e ceva în tot ceea ce mi-ai spus: numai nu cumva să crezi că aş fi îndrăgostit de doamna de Longueville.

— Drace, o să mă feresc cu grijă de asta! protestă d'Artagnan. După ce ai fost îndrăgostit atît de amar de vreme de doamna de Chevreuse, nu era să-ţi dăruieşti inima celei mai înverşunate duş­mance a ei.

— Da, adevărat, rosti Aramis cu un aer nepăsător. Da, am iu­bit-o mult odinioară pe această sărmană ducesă şi trebuie să re­cunosc că ne-a fost de mare ajutor; dar, ce vrei! el a silit-o să plece din Franţa. Era un potrivnic atît de cumplit acest blestemat de car­dinal! continuă Aramis, aruncîndu-şi privirea spre portretul fostu­lui ministru. A poruncit să fie arestată şi dusă la castelul din Loc­hes; şi, pe legea mea, nu s-ar fi dat în lături să-i taie capul, aşa cum a făcut cu Chalais, cu Montmorency şi cu Cinq-Mars, dar ea s-a salvat travestită în haine bărbăteşti, împreună cu camerista ei, biata Kety; ba, după cum am auzit, a trăit şi o ciudată aventură în nu ştiu ce sat, cu un nu ştiu ce preot căruia i-a cerut adăpost şi care, avînd doar o singura odaie şi luînd-o drept un cavaler, s-a arătat gata să o împartă cu ea. Asta din pricină că purta neînchipuit de firesc haina bărbătească, această scumpă Marie. N-am cunoscut decît o singură femeie care să poarte haina bărbătească la fel ca ea: de aceea i s-a făcut şi un cîntec:
Laboissère, să-mi spui îndată...
Îl ştii?

— Nu. Cîntă-l, dragul meu.

Şi Aramis începu ca un mîndru cavaler:
Laboissère, să-mi spui îndată,

Mă prinde bine straiul bărbătesc?

Goneşti pe cal ca o săgeată,



Ne-ntreci pe toţi, mărturisesc.

Ea pare,

Printre halebarde,

În regimentul încercatei garde,

Cadet din cap pînă-n picioare.

Yüklə 4,71 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   66




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin