După douăzeci de ani partea îNTÎIA



Yüklə 4,71 Mb.
səhifə2/66
tarix27.01.2018
ölçüsü4,71 Mb.
#40974
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   66

Într-adevăr, în clipa aceea se deschide o fereastră; un om se rezemă de pervaz şi începu să cînte:


Vîntul Frondei azi în zori

Se stîrni ca din senin

Şi mi-l umple de fiori

Pe cumătrul Mazarin.

Vîntul Frondei azi în zori

Se stîrni ca din senin!
— Neruşinatul! mormăi Guitaut.

— Monseniore, izbucni Comminges, pe care rana îl făcuse po­sac şi care nu aştepta decît să se răzbune cu vîrf şi îndesat. Vreţi să-i trimit tontului ăsta un glonţ în cap, să se înveţe minte, şi alta dată să nu mai cînte atît de fals?

Şi duse mîna la coburii de la şaua unchiului său.

— Nu, nu! strigă Mazarin. Diavolo! Aşa strici totul, dragă prietene; dimpotrivă, lucrurile merg de minune! Îi ştiu eu pe fran­cezii voştri, de parcă i-aş fi plămădit cu mîna mea de la primul pînă la ultimul: ei cîntă, ei vor plăti. Pe vremea Ligii, de care a pomenit adineauri Guitaut, nu se cînta decît slujba la biserică şi toate mergeau cum nu se poate mai rău. Haidem, Guitaut, vino să vedem dacă paza la Quinze-Vingts e tot atît de vrednică pe cît este aici, la bariera Sergents.

Şi, dînd din mînă spre Comminges în chip de salut, se întoarse la d'Artagnan, care porni în fruntea grupului de călăreţi, urmat la cîţiva paşi de Guitaut şi de cardinal, care erau urmaţi la rîndul lor de restul ostaşilor.

— Mda, adevărat, murmură Comminges, privind cum se depărtează Mazarin. Uitasem că numai banul preţuieşte în ochii lui.

Apucară pe strada Saint-Honoré, lăsînd mereu în urmă cete de oameni; decretele promulgate peste zi erau în gura tuturor; toţi deplîngeau pe tînărul rege care îşi aducea poporul fără să ştie la sapă de lemn şi aruncau întreaga vină asupra lui Mazarin; oamenii plănuiau să-şi spună păsul ducelui de Orléans şi Prinţului, şi-i ri­dicau în slăvi pe Blancmesnil şi pe Broussel.

D'Artagnan trecea fără grijă prin mijlocul cetelor, ca şi cum el şi calul lui ar fi fost de fier; Mazarin şi Guitaut vorbeau în şoaptă; muşchetarii, care sfîrşiseră prin a-l recunoaşte pe cardinal, îl ur­mau în tăcere.

Ajunseră în strada Saint-Thomas-du-Louvre, unde se afla pos­tul Quinze-Vingts; Guitaut chemă la raport un ofiţer în subordine, care se înfăţişă numaidecît.

— Ei? întrebă Guitaut.

— Oh, domnule căpitan, vorbi ofiţerul. Toate bune pe aici pe la noi, dar mi se pare ca se petrece ceva în casa de acolo.

Şi arătă cu mîna o clădire măreaţă, aflată chiar pe locul unde s-a ridicat mai tîrziu Vaudeville.

— Acolo? rosti Guitaut. Păi ăla e palatul Rambouillet!

— Eu nu ştiu dacă-i palatul Rambouillet, continuă ofiţerul, dar ştiu c-am văzut dispărînd înăuntru o mulţime de mutre du­bioase.

— Ei, aşi! pufni în rîs Guitaut. Ăia sînt poeţi.

— Ascultă, Guitaut, interveni Mazarin, n-ai vrea să nu vorbeşti cu atît dispreţ despre aceşti domni? Află că şi eu am fost poet în tinereţe şi că scriam versuri cam aşa cum scrie domnul de Benserade!

— Dumneavoastră, monseniore?

— Da, eu. Vrei să-ţi spun o poezie?

— Mi-e totuna, monseniore! Nu pricep boabă italieneşte.

— Da, dar pricepi franţuzeşte, nu-i aşa, bunul şi bravul meu Guitaut? continuă Mazarin, punîndu-i prieteneşte mîna pe umăr. Şi orice poruncă ţi s-ar da în graiul tău, vei şti să o duci la înde­plinire, nu-i aşa?

— Fără îndoială, monseniore, aşa cum am făcut şi pînă acum, numai să-mi poruncească regina.

— A, da! încuviinţă Mazarin, muşcîndu-şi buzele. Ştiu că-i eşti devotat din adîncul sufletului.

— Sînt căpitanul gărzilor reginei de peste douăzeci de ani.

— La drum, domnule d'Artagnan! hotărî cardinalul. Toate-s bune pe-aici.

D'Artagnan porni în fruntea coloanei fără să scoată o vorbă, cu acea supunere deplină, intrată în firea unui vechi soldat.

Străbătură strada Richelieu şi strada Villedo, îndreptîndu-se către colina Saint-Roche, unde se afla cel de al treilea post de pază. Era postul cel mai singuratic dintre toate, căci se găsea în vecinăta­tea zidurilor oraşului şi casele erau rare pe aici.

— Cine comandă postul acesta? întrebă cardinalul.

— Villequier, răspunse Guitaut.

— Drace! făcu Mazarin. Stai dumneata de vorbă cu el; ştii doar că noi doi nu ne avem prea bine de pe vremea cînd ai primit ordin să-l arestezi pe ducele de Beaufort; pretindea că lui i s-ar fi cuvenit această cinste, fiind căpitan al gărzilor regelui.

— Ştiu foarte bine şi i-am spus de o sută de ori că n-are dreptate. Pe atunci regele avea patru ani, aşa că nu putea să-i dea ordin.

— Da, însă puteam să i-l dau eu, Guitaut, iar eu te-am ales pe dumneata.

Guitaut, fără să răspundă, îşi struni calul şi, după ce fu recu­noscut de santinelă, trimise după Villequier.

Acesta se arătă îndată.

— A, tu eşti, Guitaut! vorbi el cu posomoreala-i dintotdeauna. Ce naiba te-aduce încoace?

— Am venit să te întreb dacă e ceva nou pe la tine.

— Ce vrei să fie? Lumea strigă ba „Trăiască regele!", ba „Jos cu Mazarin!", şi nu-i nimic nou în asta, că de o vreme încoace ne-am tot obişnuit cu asemenea strigăte.

— Şi tu le ţii isonul? rîse Guitaut.

— Pe legea mea, găsesc că au multă dreptate, Guitaut, şi uneori îmi vine o poftă grozavă s-o fac! Mi-aş da bucuros solda pe cinci ani, tot nu văd eu nici o lăscaie din ea, numai ca regele să aibă cinci ani mai mult.

— Zău? Şi ce s-ar întîmpla dacă regele ar fi cu cinci ani mai mare?

— În clipa cînd regele ar fi major, ar porunci el însuşi, şi e mai plăcut să asculţi de nepotul lui Henric al IV-lea, decît de feciorul lui Pietro Mazarini. Pentru rege, pe toţi dracii! mi-aş da şi viaţa cu dragă inimă; dar dacă ar fi să cad răpus pentru Mazarin, cum era să păţească nepotu-tău astăzi, şi de-aş ajunge în raiul raiurilor, tot mi-ar părea rău.

— Bine, bine, domnule Villequier, zise Mazarin. Fii liniştit, voi vorbi regelui despre devotamentul dumitale.

Apoi se întoarse către ostaşii care îl însoţeau:

— Să mergem, domnilor. Totul e în ordine.

— Ia te uită! se minună Villequier. Mazarin era aici! Cu atît mai bine: de mult ţineam să-i spun în faţă ce gîndesc. Tu mi-ai dat prilejul ăsta, Guitaut; şi cu toate că intenţia ta n-a fost poate dintre cele mai bune, eu unul îţi mulţumesc.

Şi, răsucindu-se pe călcîie, intră în corpul de gardă, fluierînd un cîntec de-al Frondei.

În răstimp, Mazarin căzuse iarăşi pe gînduri; ceea ce auzise rînd pe rînd de la Comminges, Guitaut şi Villequier îi întărea convingerea ca, în cazul unor evenimente grave, nimeni n-ar mai rămîne alături de el, afară doar de regină, dar regina îşi părăsise de multe ori prietenii, astfel că sprijinul ei i se părea cîteodată mi­nistrului, în ciuda măsurilor sale de prevedere, destul de nesigur şi destul de şubred.

Toată vremea cît ţinuse drumul acesta prin noapte, adică a­proape un ceas, privirea cercetătoare a cardinalului, rînd pe rînd aţintită asupra lui Comminges, Guitaut şi Villequier, zăbovise stă­ruitor asupra unui singur om. Omul acesta, care rămăsese nepă­sător la ameninţarea mulţimii, fără să clipească nici la glumele lui Mazarin, nici la cele făcute pe seama lui Mazarin, omul acesta i se părea un bărbat deosebit, călit pentru împrejurări de felul acelora în care se găsea acum şi, mai ales, al acelora care se vesteau de aici înainte.

De altfel, numele d'Artagnan nu-i era pe de-a-ntregul necu­noscut, şi cu toate că el, Mazarin, venise în Franţa abia pe la 1634 ori 1635, adică la şapte sau opt ani după întîmplările pe care le-am înfăţişat cititorului într-o povestire anterioară, cardinalul parcă auzise rostindu-se acest nume ca fiind al unui bărbat care, într-o împrejurare nu prea lămurită astăzi în mintea sa, se făcuse remar­cat, trecînd drept o pildă de curaj, isteţime şi devotament.

Gîndul acesta îl stăpînea cu atîta putere, încît se hotărî să lim­pezească lucrurile fără zăbavă: numai că desluşirile pe care le dorea asupra lui d'Artagnan nu putea să i le ceară chiar lui. Puţinele cu­vinte rostite de către locotenentul de muşchetari îl făcuseră pe car­dinal să-şi dea seama de obîrşia gasconă; iar italienii şi gasconii se cunoşteau prea bine şi semănau prea mult unii cu alţii ca să se bizuie pe ce spuneau ei despre ei înşişi. Drept care, ajungînd la zidul ce înconjura grădina Palatului Regal, cardinalul bătu în por­tiţă, aflată cam pe focul unde s-a clădit mai tîrziu cafeneaua „Foy", şi, după ce mulţumi lui d'Artagnan şi-l pofti să aştepte în curtea palatului, făcu semn lui Guitaut să-l urmeze. Descălecară amîndoi, dînd frîul lacheului care deschise poarta, şi dispărură în grădină.

— Dragul meu Guitaut, începu cardinalul, sprijinindu-se pe braţul bătrînului căpitan de gardă. Mi-ai spus adineauri că sînt aproape douăzeci de ani de cînd te afli în slujba reginei, nu-i aşa?

— Da, e adevărat, răspunse Guitaut.

— Or, dragul meu Guitaut, urmă cardinalul, în afară de curajul dumitale, care nu poate fi pus la îndoială, şi de credinţa pe care ai dovedit-o cu prisosinţă, am remarcat că eşti dăruit cu o minu­nată memorie.

— Aţi remarcat asta, monseniore? îngăimă căpitanul. Drace, cu atît mai rău pentru mine!

— Cum aşa?

— Fără îndoială, fiindcă una dintre cele mai de seamă însuşiri ale unui curtean e să ştie să uite.

— Dar dumneata nu eşti un curtean, dumneata, Guitaut, eşti un viteaz, unul dintre acei puţini căpitani care ne-au rămas de pe vremea lui Henric al IV-lea şi cum, din nefericire, n-o să mai avem curînd.

— Eh, monseniore! M-aţi adus încoace ca să-mi preziceţi vii­torul?

— Nu, zise Mazarin, rîzînd. Voiam să te întreb dacă l-ai re­marcat pe locotenentul nostru de muşchetari.

— Domnul d'Artagnan?

— Da.


— Nici nu era nevoie monseniore, doar îl cunosc de multă vre­me.

— Ce fel de om este?

— Hm! făcu Guitaut, surprins de întrebare. E un gascon.

— Da, ştiu. Voiam să aflu dacă e un om în care poţi avea încre­dere.

— Domnul de Tréville îl preţuieşte mult, şi domnul de Tréville, ştiţi, se numără printre prietenii cei mai de nădejde ai reginei.

— Aş dori sa ştiu dacă a dat dovadă de calităţile sale.

— Dacă-i vorba de vitejia lui de ostaş, nu pot spune decît da. La asediul oraşului La Rochelle, la trecătoarea Suze, la Perpignan, am auzit că şi-a făcut mai mult decît datoria.

— Dar tu, Guitaut, ştii bine că noi, bieţi miniştri, avem adesea nevoie şi de alt fel de oameni decît de viteji. Avem nevoie de oa­meni plini de isteţime. Domnul d'Artagnan n-a fost cumva ames­tecat, pe vremea cardinalului, într-o intrigă oarecare, din care s-a descurcat, după cum vorbeşte lumea, cu mare dibăcie?

— Monseniore, rosti Guitaut, dîndu-şi seama că e tras de lim­bă, în privinţa asta sînt silit să vă mărturisesc că nu ştiu mai mult decît a ajuns la urechea Eminenţei-Voastre. Eu, unul, n-am fost niciodată amestecat în vreo intrigă, şi, dacă vreodată mi s-au des­tăinuit unele lucruri despre intrigile urzite de alţii, cum secretul nu-mi aparţine, monseniorul va încuviinţa să rămînă al celor ce mi l-au încredinţat.

Mazarin clătină din cap.

— Ah! exclamă el, pe legea mea, există şi miniştri fericiţi, care ştiu tot ce vor să ştie.

— Asta, monseniore, pentru că ei nu-i pun pe toţi pe acelaşi talger al balanţei şi pentru că ştiu să se adreseze soldaţilor atunci cînd e vorba de război şi intriganţilor atunci cînd e vorba de intrigi. Adresaţi-vă unui intrigant din acea vreme şi veţi afla tot ceea ce doriţi, plătind, bineînţeles.

— Eh, la naiba! bombăni Mazarin, cu o strîmbătură pe care nu şi-o putea stăpîni ori de cîte ori i se pomenea de bani, aşa cum făcuse Guitaut. O să plătesc, dacă nu se poate altfel.

— Oare monseniorul vrea, într-adevăr, să numesc pe cineva care a fost amestecat în toate urzelile din acea vreme?

Per Bacco! zise Mazarin, care începea să-şi piardă răbda­rea. E un ceas de cînd nu-ţi cer altceva, îndărătnicule!

— Ştiu pe cineva în măsură să vă dea toate lămuririle, numai să vrea să vorbească.

— Asta mă priveşte.

— Hm, monseniore! Nu-i prea uşor să faci să vorbească pe cei care nu vor.

— Ei, aşi! Cu răbdare, izbuteşti. Aşadar, omul acesta este...

— Contele de Rochefort.

— Contele de Rochefort!

— Din nenorocire, a dispărut de vreo patru-cinci ani şi nu mai ştiu ce-i cu el.

— În schimb ştiu eu, Guitaut, glăsui Mazarin.

— Atunci de ce se plîngea adineauri Eminenţa-Voastră că nu ştie nimic?

— Ei, îşi urmă gîndul Mazarin, şi crezi că Rochefort...

— Era sufletul blestemat al cardinalului, monseniore. Dar, vă previn, o să vă coste scump... cardinalul nu se uita la bani cînd era vorba de oamenii săi.

— Da, da, Guitaut, încuviinţă Mazarin, era un om mare, numai că avea acest cusur. Îţi mulţumesc, Guitaut, îţi voi urma sfatul, şi chiar astă-seară.

Şi, cum tocmai ajunseseră în curtea Palatului Regal, cardinalul schiţă un gest de salut către Guitaut. Apoi, zărind un ofiţer care se plimba încoace şi încolo, se apropie de el.

Era d'Artagnan, care aştepta întoarcerea cardinalului, aşa cum i se poruncise.

— Vino, domnule d'Artagnan, îl pofti Mazarin, cu vocea-i cea mai dulce. Am o însărcinare pentru dumneata.

D'Artagnan se înclină, îl urmă pe scara secretă şi, după cîteva clipe, se afla iarăşi în încăperea de unde plecase. Cardinalul se aşeză la masa de lucru şi luă o foaie de hîrtie pe care aşternu cîteva rînduri.

D'Artagnan, în picioare, nepăsător, aştepta fără să-şi piardă răbdarea şi fără pic de curiozitate: devenise un fel de robot în haină ostăşească, acţionînd, sau mai degrabă supunîndu-se orbeşte.

Cardinalul îndoi hîrtia şi puse pecetea.

— Domnule d'Artagnan, spuse el, vei duce această misivă la Bastilia şi te vei întoarce cu omul în cauză; vei lua o trăsură, o escortă şi vei veghea cu cea mai mare grijă asupra întemniţatului.

D'Artagnan luă scrisoarea, salută cu mîna la borul pălăriei, se răsuci pe călcîie ca cel mai straşnic sergent-instructor, ieşi pe uşă şi numaidecît se auzi cum dă cîteva ordine scurte, cu o voce mo­notonă:

— Patru oameni de escortă, o trăsură, calul meu!

Cinci minute mai tîrziu, roţile trăsurii huruiau şi potcoavele cailor răsunau pe lespezile curţii.

III


DOI VECHI DUŞMANI
D'Artagnan ajunse la Bastilia în clipa cînd suna de opt şi ju­mătate.

Se anunţă guvernatorului, care, auzind că vine din partea şi cu un ordin al ministrului, ieşi să-l întîmpine pînă în capul peronului.

Guvernatorul Bastiliei era pe atunci domnul de Tremblay, fra­tele faimosului călugăr capucin Joseph, acel cumplit favorit al lui Richelieu, poreclit Eminenţa cenuşie.

Pe vremea cînd mareşalul Bassompierre se afla închis la Bas­tilia, unde a rămas doisprezece ani încheiaţi, iar tovarăşii săi, în visurile lor de libertate, îşi spuneau unii altora: „Eu voi ieşi de aici în cutare zi; şi eu în cutare zi", Bassompierre răspundea: „Eu, dom­nilor, voi pleca în ziua cînd va pleca domnul de Tremblay". Asta voia să însemne că, la moartea cardinalului, de Tremblay urma să-şi piardă locul de la Bastilia, iar Bassompierre să şi-l reia pe al săi la curte.

Într-adevăr, prezicerea lui fu cît pe ce să se îndeplinească, dar într-un chip la care Bassompierre nu se gîndise, căci, după moartea cardinalului, împotriva tuturor aşteptărilor, lucrurile rămaseră neschimbate: de Tremblay nu plecă, iar Bassompierre nici atît.

Domnul de Tremblay era deci încă guvernator la Bastilia atunci cînd d'Artagnan i se înfăţişă pentru a duce la îndeplinire ordinul ministrului: guvernatorul îl primi cu cea mai mare politeţe şi, cum tocmai voia să se aşeze la masă, îl pofti să mănînce împreună.

— Aş primi cu dragă inimă, zise d'Artagnan, dar, dacă nu mă înşel, pe plic stă scris foarte urgent.

— Adevărat, încuviinţă domnul de Tremblay. Hei, temnicer, adu-l jos pe numărul 256.

Intrînd în Bastilia, încetai să mai fii om, deveneai un simplu număr.

D'Artagnan se înfioră auzind zgomotul cheilor; rămase în şa, fără să coboare, privind la drugii de fier, la ferestrele zăbrelite şi la zidurile acelea uriaşe pe care le văzuse întotdeauna numai de cealaltă parte a şanţurilor înconjurătoare şi de care se temuse atîta cu vreo douăzeci de ani în urma.

Răsună o bătaie de clopot.

— Eu vă părăsesc, spuse domnul de Tremblay. Sînt chemat să semnez de ieşirea întemniţatului. Pe curînd, domnule d'Artagnan.

— Să mă ia dracu dacă am poftă de aşa ceva! murmură d'Ar­tagnan, însoţindu-şi afurisenia cu zîmbetul cel mai încîntător. Da­că mai rămîn cinci minute în curtea asta, mă îmbolnăvesc. Haide-haide, mai degrabă mor pe o mînă de paie, cum are să se şi întîmple pesemne, decît să am zece mii de livre pe an ca guvernator al Bas­tiliei.

Nici nu isprăvi bine aceste cuvinte, că apăru întemniţatul. Vă­zîndu-l, d'Artagnan tresări, dar se stăpîni îndată. Întemniţatul se urcă în trăsură, fără să pară că l-a recunoscut.

— Domnilor, vorbi d'Artagnan către cei patru muşchetari din escortă, mi s-a cerut să veghem cu cea mai mare grija asupra în­temniţatului. Şi pentru că portierele nu au încuietori, voi urca în trăsura. Domnule de Lillebonne, binevoieşte să-mi duci calul de frîu.

— Bucuros, domnule locotenent! răspunse cel căruia i se adre­sase.

D'Artagnan descălecă, încredinţă frîul muşchetarului, se urcă în trăsură alături de întemniţat şi spuse cu o voce în care era cu neputinţă să desluşeşti cea mai mica tulburare:

— La Palatul Regal, repede!

Trăsura porni numaidecît, şi d'Artagnan, folosindu-se de întu­nericul de sub bolta pe sub care treceau, se aruncă de gîtul întemniţatului:

— Rochefort! exclamă el. Tu eşti, chiar tu! Nu mă înşel!

— D'Artagnan! făcu la rîndul său Rochefort, cuprins de mira­re.

— O, bietul meu prieten! urmă d'Artagnan. Nu te-am văzut de vreo patru-cinci ani, te credeam mort.

— Pe legea mea, mi se pare că nu-i prea mare deosebire între un mort şi un îngropat de viu. Şi eu sînt îngropat de viu, sau mult nu mai lipseşte.

— Şi pentru ce crimă te afli la Bastilia?

— Vrei să-ţi spun adevărul?

— Fireşte.

— Ei bine, habar n-am!

— Te îndoieşti de mine, Rochefort?

— Nu, pe cinstea mea de gentilom. Dar e cu neputinţă să fiu întemniţat pentru vina care mi se pune în seamă.

— Care?


— Hoţ de noapte.

— Tu, hoţ de noapte?! Rochefort, glumeşti?

— Înţeleg. Asta cere o lămurire, nu-i aşa?

— Mărturisesc că da.

— Bine, uite ce s-a întîmplat: într-o seară, după un chef straş­nic la Reinard, la Tuileries, în tovărăşia ducelui de Harcourt, a lui Fontrailles, de Rieux şi alţii, ducelui de Harcourt îi trăsneşte să mergem la şterpelit pelerine pe Pont-Neuf, distracţie foarte la mo­dă pe-atunci, scornită de ducele de Orléans.

— Erai nebun, Rochefort! La vîrsta ta?

— Nu, eram beat. Şi totuşi, fiindcă ideea asta nu mi se părea prea de soi, i-am propus cavalerului de Rieux să fim spectatori în loc de actori şi să ne cocoţăm pe calul de bronz, ca să vedem totul din lojă ca la teatru. Zis şi făcut. Mulţumită pintenilor călăreţului, de care ne-am folosit ca de nişte trepte, într-o clipă am fost pe cal. Şedeam cum nu se poate mai bine şi vedeam minunat. Vreo patru-cinci pelerine fuseseră şterpelite cu o nemai­pomenită înde­mînare, fără ca păgubaşii să crîcnească măcar, cînd nu ştiu ce nă­tărău mai puţin răbdător decît ceilalţi se porneşte să strige: „Să­riţi!" şi ne aduce pe cap o patrulă de arcaşi. Ducele de Harcourt, Fontrailles şi încă vreo cîţiva o iau la fugă şi scapă, de Rieux vrea să facă la fel. Eu caut să-l ţin lîngă mine, spunîndu-i că n-au să ne descopere acolo sus. El, nu, să coboare, pune piciorul pe un pinten al statuii, pintenul se sfărîmă, de Rieux cade, îşi rupe un picior şi, în loc să tacă, începe să ţipe ca din gură de şarpe. Dau să sar şi eu jos, dar era prea tîrziu: am picat drept în braţele ar­caşilor, care m-au dus la Châtelet, la închisoare, unde am dormit dus, fără să-mi pese, încredinţat că a doua zi scap. Trece o zi, trec două, trec opt zile; îi scriu cardinalului. În aceeaşi zi au venit după mine şi m-au dus la Bastilia; şi iată, sînt cinci ani de cînd zac acolo. Crezi că m-au întemniţat pentru crima de a mă fi cocoţat în spatele lui Henric al IV-lea, pe calul lui de bronz?

— Nu, ai dreptate, dragul meu Rochefort, nu poate să fie asta, dar pesemne că o să afli motivul.

— A, da, căci am uitat să te întreb: unde mă duci?

— La cardinal.

— Ce vrea de la mine?

— Nu ştiu. Şi apoi habar n-aveam că tocmai pe tine trebuia să te duc.

— Cu neputinţă. Tu, un favorit?

— Eu, favorit! izbucni d'Artagnan. O, bietul meu conte! Mă simt şi mai vîrtos cadet gascon decît în ziua cînd te-am întîlnit la Meung, ţi-aduci aminte, sînt aproape douăzeci şi doi de ani de atunci, ehei!

Şi oftă din adîncul inimii.

— Totuşi, cardinalul ţi-a încredinţat un ordin, nu-i aşa?

— Asta fiindcă mă găseam din întîmplare în anticameră şi mi s-a adresat mie, cum ar fi făcut cu oricare altul. Dar am rămas acelaşi locotenent de muşchetari şi, de nu mă înşel, sînt aproape douăzeci şi unu de ani de cînd port gradul ăsta.

— În sfîrşit, nu ţi s-a întîmplat nici o nenorocire, asta-i mare lucru.

— Păi ce nenorocire ai fi vrut să mi se întîmple? Un vers la­tinesc pe care l-am uitat, ori mai degrabă nu l-am ştiut niciodată ca lumea, spune: „Trăsnetul nu cade peste văi"; şi eu sînt o vale, dragul meu Rochefort, ba încă dintre cele mai joase.

— Şi Mazarin e acelaşi Mazarin?

— Mai mult ca oricînd, dragul meu. Se zice că s-ar fi însurat cu regina.

— Însurat?!

— Dacă nu-i bărbatul ei, atunci îi este amant, nici vorbă.

— Să rezişti unui Buckingham şi să cedezi unui Mazarin!

— Astea-s femeile! cugetă ca un filozof d'Artagnan.

— Femeile, mai înţeleg, dar reginele?

— Ei, Doamne, în privinţa asta reginele sînt de două ori femei.

Spune-mi, Beaufort tot închis e?

— Tot. De ce?

— Eh, fiindcă m-a ajutat întotdeauna şi-ar fi putut să mă scape şi-acum.

— Cred că tu eşti mult mai aproape de libertate decît el. Aşa că tu ai să-l scapi pe el.

— Şi războiul...

— O să-l avem.

— Cu spaniolii?

— Nu, cu Parisul.

— Ce vrei să spui?

— N-auzi împuşcăturile?

— Ba da. Ei, şi?

— Sînt burghezii care-şi fac de lucru pînă una-alta.

— Crezi că s-ar putea ajunge undeva cu burghezii?

— Cum nu? ăştia promit, şi dacă s-ar găsi cineva să strîngă laolaltă toate cetele lor...

— Mare nenorocire să nu fii liber.

— Ei, Doamne, nu-ţi pierde nădejdea. Dacă Mazarin s-a gîndit să te caute, înseamnă ca are nevoie de tine; şi dacă are nevoie de tine, ce mai încolo şi încoace, te fericesc! Sînt ani de zile de cînd nimeni nu mai are nevoie de mine; uite unde-am ajuns.

— Te sfătuiesc să te plîngi.

— Ascultă, Rochefort. O înţelegere...

— Care?


— Ştii că sîntem prieteni buni.

— La naiba! Păstrez şi azi semnele acestei prietenii: trei îm­punsături de spadă!

— Ei bine, dacă ajungi iar în graţii, să nu mă uiţi.

— Onoarea lui Rochefort stă chezăşie, cu condiţia să faci şi tu la fel.

— Ne-am înţeles: bate palma.

— Prin urmare, prima oară cînd ai prilejul să vorbeşti de mi­ne...

— Voi vorbi, dar tu?

— Voi face la fel.

— Ascultă, trebuie să vorbesc şi de prietenii tăi?

— Care prieteni?

— Athos, Porthos şi Aramis, i-ai uitat?

— Aproape.

— Ce mai e cu ei?

— Habar n-am.

— Adevărat?

— Da, Dumnezeu mi-e martor! Ne-am despărţit, aşa cum ştii. Trăiesc, asta-i tot ce pot să-ţi spun; din cînd în cînd mai aflu cîte ceva despre ei, dar de pe la alţii. Să mă ia naiba dacă ştiu prin ce colţ de lume or fi. Nu, pe legea mea, numai pe tine te mai am prieten, Rochefort.

— Şi faimosul... cum îi spunea flăcăului pe care l-am făcut ser­gent în regimentul piemontez?

— Planchet?

— Da, el. Şi cu faimosul Planchet ce mai e?

— S-a însurat, a luat fata unui cofetar de pe strada Lombards, doar se dădea în vînt după dulciuri; se cheamă că-i şi el în rîndul burghezilor parizieni şi, nici vorbă, în clipa asta s-a alăturat răz­vrătiţilor. O să-l vezi pe păcătosul ăsta magistrat municipal, îna­inte să ajung eu căpitan.


Yüklə 4,71 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   66




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin