După douăzeci de ani partea îNTÎIA

— Ah! exclamă regina. Într-adevăr, m-ar fi mirat să nu-l văd pe acest şoricar cu picioarele strîmbe amestecat în toată povestea asta.

— Doamnă, rîse La Meilleraie, nu-l ponegriţi prea mult, fi­indcă serviciul ce mi l-a făcut e încă foarte proaspăt.

— Bun, spuse regina. Poartă-i oricîtă recunoştinţă pofteşti, dar asta nu mă obligă pe mine. Iată-te viu şi nevătămat şi asta-i tot ce doream. Îţi spun nu numai bun venit, ci bine ai revenit!

— Da, doamnă, dar m-am întors cu bine cu condiţia să vă în­făţişez voinţa poporului.

— Voinţa! murmură Anna de Austria, încruntînd din sprîncene. Oh, oh, domnule mareşal, trebuie că te-ai aflat într-o mare primejdie de vreme ce-ai primit să porţi o solie atît de ciudată!

Aceste cuvinte fură rostite cu o ironie care nu scăpă cîtuşi de puţin mareşalului.

— Iertare, doamnă! glăsui mareşalul. Eu nu sînt avocat, sînt ostaş, şi prin urmare poate că înţeleg greşit valoarea cuvintelor. Ar fi trebuit să spun dorinţa, şi nu voinţa poporului. Cît despre răspunsul cu care m-aţi onorat, cred că aţi vrut să spuneţi că mi-a fost frică.

Regina surîse.

— Ei bine, da, doamnă, mi-a fost frică. E pentru a treia oară în viaţă cînd mi se întîmplă, şi totuşi am luat parte la douăsprezece mari bătălii şi la nu ştiu cîte lupte şi hărţuieli. Da, mi-a fost frică. Şi mă simt mult mai în largul meu în faţa maiestăţii-voastre, oricît de ameninţător v-ar fi surîsul, decît în faţa acelor demoni din iad, care ne-au întovărăşit pînă aici şi care habar n-am de unde tot ies la iveală.

— Bravo! şopti d'Artagnan către Porthos. Straşnic răspuns!

— Ei bine, rosti regina, muşcîndu-şi buzele, în timp ce curtenii se priveau cu uimire. Care e dorinţa poporului meu?

— Să-i fie redat Broussel, doamnă, spuse mareşalul.

— Niciodată! exclamă regina. Niciodată!

— Maiestatea-voastră e stăpînă, zise La Meilleraie, făcînd un pas înapoi.

— Încotro, mareşale? întrebă regina.

— Mă duc să comunic răspunsul maiestăţii-voastre celor care-l aşteaptă.

— Rămîi aici, mareşale, nu vreau să se creadă că parlamentez cu nişte răzvrătiţi!

— Doamnă, mi-am dat cuvântul de cinste, adăugă mareşalul.

— Şi asta înseamnă?...

— Că dacă nu porunciţi să fiu arestat, sînt nevoit să plec.

Ochii Annei de Austria aruncară fulgere.

— Oh, n-ai teamă, domnule, spuse ea. Am poruncit să fie ares­taţi alţii mai de vază decît dumneata. Guitaut!

Mazarin sări îndată.

— Doamnă, începu el. Dacă aş îndrăzni la rîndul meu să vă dau un sfat...

— M-ai sfătui, de asemenea, să-l eliberez pe Broussel? Dacă-i aşa, poţi să renunţi.

— Nu, urmă Mazarin. Deşi acest sfat ar fi poate mai bun ca altul.

— Atunci?

— Să-l chemaţi pe vicar.

— Vicarul?! exclamă regina. Un om îngrozitor! El a stîrnit toa­tă revolta asta.

— Cu atît mai mult, spuse Mazarin. Dacă a stîrnit-o, înseamnă că poate să o şi potolească.

— Şi iată, doamnă, vorbi Comminges, care stătea lîngă o fe­reastră şi se uita afară, iată un prilej nimerit, căci îl văd dîndu-şi binecuvintarea în piaţa Palatului Regal.

Regina re repezi la fereastră.

— Într-adevar, murmură ea. Ipocritul! Priviţi!

— Văd că lumea îngenunchează în faţa lui, deşi nu-i decît vicar, mormăi Mazarin. Pe mine m-ar sfîşia dacă aş fi în locul lui, cu toate că sînt cardinal. De aceea stărui, doamnă, în dorinţa mea (Mazarin apăsă asupra acestui cuvînt) ca maiestatea-voastră să-l primească pe vicar.

— De ce nu spui voinţa dumitale, aşa ca alţii? şopti regina.

Mazarin se înclină. Regina rămase pe gînduri. După o clipă ridică fruntea şi zise:

— Domnule mareşal, du-te, caută-l pe vicar şi adu-l încoace!

— Şi ce spun poporului? întrebă mareşalul.

— Să aibă răbdare, rosti Anna de Austria. Eu am destulă.

În glasul mîndrei spanioloaice se desluşea atîta hotărîre, încît mareşalul nu mai zise nimic: se înclină şi plecă.

D'Artagnan se întoarse către Porthos.

— Oare cum se vor isprăvi toate astea? murmură el.

— O să vedem, rosti Porthos, cu aerul lui liniştit.

În acest timp, Anna de Austria se apropie de Comminges, căruia începu să-i vorbească în şoaptă. Mazarin, neliniştit, se uita în direcţia unde se aflau d'Artagnan şi Porthos.

Ceilalţi cîţi erau de faţă discutau cu jumătate de glas.

Uşa se deschise din nou: mareşalul apăru în prag, urmat de vicar.

— Iată, doamnă, vesti el, pe domnul de Gondy care se grăbeşte să se înfăţişeze la porunca maiestăţii-voastre.

Regina veni cîţiva paşi în întîmpinarea vicarului şi se opri în loc, rece, aspră, nemişcată, cu buza de jos răsfrîntă a dispreţ. Gondy se înclină cu respect.

— Ei bine, domnule, rosti ea, ce spui de răzmeriţa asta?

— Că nu mai e o răzmeriţă, doamna, răspunse vicarul, e o răs­coală.

— Răscoală e în sufletul acelora care cred că poporul meu se poate răscula! exclamă Anna, incapabilă să se prefacă în faţa vica­rului, pe care îl socotea, poate pe drept, inima acestei tulburări. Răscoală, iată cum numesc mişcarea stîrnită de ei înşişi toţi acei care o doresc. Dar răbdare, răbdare, autoritatea regelui va pune rînduială în toate.

— Oare pentru a-mi spune aceasta mi-aţi îngăduit cinstea de a mă afla în prezenţa maiestăţii-voastre? întrebă Gondy cu răceală.

— Nu, scumpe vicar, interveni Mazarin. Pentru a-ţi cere sfatul în împrejurarea neplăcută în care ne aflăm.

— Să fie oare adevărat?! vorbi Gondy, făcînd pe miratul. Maiestatea-sa m-a chemat să-mi ceară sfatul?

— Da, adeveri regina, aşa s-a hotărît.

Vicarul se înclină:

— Prin urmare, maiestatea-sa doreşte...

— Să-i spui ce-ai face în locul ei, se grăbi să răspundă Mazarin.

Vicarul se uită la regină, care încuviinţă printr-un semn.

— În locul maiestăţii-sale, rosti cu răceală Gondy, n-aş şovăi: l-aş da pe Broussel.

— Şi dacă nu-l dau, ce crezi că se va întîmpla? izbucni regina.

— Cred că mîine nu va mai rămîne piatra pe piatră în Paris, zise mareşalul.

— Nu pe dumneata te întreb, i-o reteză regina sec şi fără măcar să se întoarcă. Pe domnul de Gondy.

— Dacă eu sînt cel întrebat de maiestaţea-voastră, vorbi vica­rul cu aceeaşi linişte, atunci voi spune că împărtăşesc întru totul părerea domnului mareşal.

O roşeaţă vie aprinse obrajii reginei, iar frumoşii ei ochi al­baştri păreau gata să-i iasă din orbite. Buzele-i de carmin, ase­muite de toţi poeţii vremii cu rodiile în floare, păliră şi tremurau de mînie; Mazarin însuşi, deşi deprins cu furiile acestei căsnicii zbuciumate, rămase înspăimîntat.

— Să-l dau pe Broussel! strigă ea în cele din urmă, cu un zîmbet care te înfiora. Minunat sfat, zău aşa! Se vede cît de colo că vine de la un preot.

Gondy se ţinu tare. Insultele din ziua aceea păreau că lunecă pe lîngă el ca şi batjocurile din ajun; dar ura şi dorinţa de răzbunare se adunau în tăcere, picătură cu picătură, în adîncul inimii sale. Se uită cu răceală la regină, care tocmai făcea semn lui Mazarin să spună şi el ceva.

Mazarin, după obiceiul său, gîndea mult şi vorbea puţin.

— He-he! făcu el. Bun sfat, sfat de prieten. L-aş da şi eu pe acest domn Broussel, mort sau viu, şi-atunci totul s-ar sfirşi.

— Dacă l-aţi da mort, monseniore, totul s-ar sfîrşi, întocmai aşa cum spuneţi, dar într-alt chip decît socotiţi.

— Am spus mort sau viu? reluă Mazarin. E un fel de a vorbi. Ştii doar că înţeleg destul de prost franţuzeasca pe care dumneata, domnule vicar, o vorbeşti şi o scrii fără cusur.

— Uite un consiliu de stat, zise d'Artagnan către Porthos. Nu­mai că noi am ţinut altele mai acătării, în urbea La Rochelle, cu Athos şi Aramis.

— În fortăreaţa Saint-Gervais, aminti Porthos.

— Acolo şi în altă parte.

Vicarul lăsă furtuna să treacă, apoi continuă cu aceeaşi linişte:

— Doamnă, dacă părerea mea nu e pe placul maiestaţii-voastre, asta se datoreşte fără îndoială faptului ca aveţi altele mai bune de urmat. Cunosc prea bine înţelepciunea reginei şi a sfetnicilor ei, ca să mă gîndesc că ar lăsa multă vreme capitala pradă unei tulburări care poate să ducă la o revoluţie.

— Deci, după părerea dumitale, rosti regina cu un zîmbet ră­utăcios şi muşcîndu-şi buzele de furie, răzmeriţa de ieri, care azi s-a preschimbat într-o răscoală, poate deveni mîine o revoluţie?

— Întocmai, doamnă, încuviinţă grav vicarul.

— Ascultîndu-te, domnule, trebuie să cred oare că poporul a pierdut orice măsură?

— Anul acesta nu-i prielnic regilor, glăsui Gondy, clătinînd din cap. Priviţi în Anglia, doamnă.

— Da, numai că, din fericire, noi, în Franţa, nu avem un Oliver Cromwell, răspunse regina.

— Cine ştie? făcu Gondy, oamenii aceştia sînt asemenea trăs­netului: nu-i cunoaştem decît în clipa cînd lovesc.

Fiecare dintre cei de faţă tresări înfiorat şi urmă un moment de tăcere.

În acest timp, regina îşi apăsa pieptul cu amîndouă mîinile. Se vedea că se străduieşte să-şi stăpînească bătăile repezi ale inimii.

— Porthos, murmură d'Artagnan, uită-te bine la preotul ăsta.

— Bun, îl văd, zise Porthos. Ei şi?

— E un om şi jumătate!

Porthos întoarse ochii mirat spre d'Artagnan. Era limpede că nu prea înţelegea cuvintele prietenului său.

— Maiestatea-voastră, continuă neîndurător vicarul, va lua măsurile de cuviinţă. Dar prevăd că vor fi cumplite şi că vor avea darul să îndîrjească şi mai mult pe răzvrătiţi.

— Ei bine, atunci dumneata, cucernice vicar, care ai atîta pu­tere asupra lor şi care eşti prietenul nostru, spuse ironic regina, dumneata o să-i potoleşti, dîndu-le binecuvîntarea dumitale.

— Poate că va fi prea tîrzîu, observă Gondy, cu aceeaşi răceală. Şi poate că eu însumi îmi voi fi pierdut atunci orice înrîunre asupra lor. Cîtă vreme, dacă-l daţi pe Broussel, maiestatea-voastră taie din rădăcină orice răzvrătire şi dobîndeşte dreptul de a pedepsi aspru orice nouă încercare de răscoală.

— Deci eu n-am acest drept? exclamă regina.

— Dacă îl aveţi, folosiţi-l, răspunse Gondy.

— La naiba! făcu d'Artagnan către Porthos. Uite un om aşa cum îmi place mie. De ce nu-i el ministru, iar eu, d'Artagnan, să-l slujesc pe el în locul secăturii ăsteia de Mazarin! Ah, drace, ce is­prăvi am săvîrşi împreună!

— Da, zise Porthos.

Regina concedie curtea printr-un semn, în afară de Mazarin. Gondy făcu o plecăciune şi vru să se retragă dimpreună cu ceilalţi.

— Rămîi, domnule, spuse regina.

„Bun, cugetă Gondy în sinea lui. Are să cedeze."

— O să pună să-l omoare, îi şopti d'Artagnan lui Porthos. Dar, oricum, eu, unul, n-o să fiu acela. Dimpotrivă, jur pe Dumnezeu că, dacă sare careva asupra lui, eu îl apar.

— Şi eu la fel, i se alătură Porthos.

— Bun! murmură Mazarin, aşezîndu-se. Să vedem ce-o să iasă.

Regina urmărea din ochi pe cei care plecau. După ce ultimul dintre curteni închise uşa, se întoarse. Se vedea că face sforţări de necrezut ca să-şi stăpînească furia: se răcorea cu evantaiul, mirosea felurite parfumuri şi se plimba de colo-colo, fără să-şi găsească locul. Mazarin şedea pe scaunul lui şi părea să cugete. Gondy, care începuse să se neliniştească, cerceta cu privirea draperiile, îşi pi­păia cămaşa de zale îmbrăcată pe dedesubt şi, în răstimpuri, căuta sub pelerină să vadă dacă mînerul pumnalului spaniol ascuns acolo îi e la îndemînă.

— Haide, zise regina, oprindu-se, în sfîrşit, locului. Haide, acum că sîntem singuri, repetă sfatul dumitale, cucernice vicar.

— Iată-l, doamnă: lăsaţi să se creadă că aţi chibzuit adînc lu­crurile, recunoaşteţi public o greşeală, ceea ce constituie forţa cîrmuitorilor puternici, apoi eliberaţi-l pe Broussel şi redaţi-l popo­rului.

— Oh! strigă Anna de Austria. Să mă umilesc pînă într-atît?! Sînt regină sau nu? Toată această gloată care urlă e mulţimea su­puşilor mei sau nu? Am prieteni, ostaşi? Ah, Sfintă Fecioară, cum spune regina Caterina, continuă ea, aprinzîndu-se de propriile-i cuvinte. Decît să li-l dau pe ticălosul de Broussel, mai degrabă l-aş strînge de gît cu mîinile mele!

Şi se repezi cu pumnii încleştaţi spre Gondy, pe care, fără îndo­ială, îl ura în clipa aceea cel puţin tot atît cît îl ura şi pe Broussel.

Gondy rămase nemişcat, fără să i se clintească un muşchi pe faţă. Doar privirea-i de gheaţă se încrucişă ca o spadă cu privirea furioasă a reginei.

— Iată un om mort, asta dacă ar mai exista vreun Vitry la curte şi dacă Vitry ar intra acum pe uşă, zise gasconul. Numai ca, înainte să ajungă la acest prelat de ispravă, eu l-aş ucide pe Vitry, şi gata! Iar cardinalul Mazarin mi-ar purta o recunoştinţa nemărginită.

— Sst! făcu Porthos. Ascultă!

— Doamnă! strigă cardinalul, apucînd-o pe Anna de Austria de braţ şi trăgînd-o înapoi. Doamna, ce faceţi?

Apoi adăugă în spaniolă:

— Anna, eşti nebună? Te cerţi aici ca o femeie de rînd, tu, o regină?! Nu-ţi dai seama că ai în faţa ta, în persoana acestui preot, întreg poporul Parisului, pe care e primejdios să-l înfrunţi acum, şi că, dacă acest preot vrea, într-un ceas pierzi coroana?! Deci lasă pe mai tîrziu, într-o altă împrejurare, să pui piciorul în prag. Astăzi nu-i momentul; astăzi linguşeşte şi dezmiardă, altfel nu eşti decît o femeie vulgară!

La primele cuvinte ale acestui discurs, d'Artagnan apucase bra­ţul lui Porthos, strîngîndu-l din ce în ce mai tare. Apoi, cînd Ma­zarin tăcu, şopti:

— Porthos, să nu spui niciodată faţă de Mazarin că înţeleg spa­niola, altfel sînt un om pierdut, şi tu la fel!

— Bine, consimţi Porthos.

Această aspră dojană, vădind o elocinţă ce-l caracteriza pe Ma­zarin atunci cînd vorbea italiana ori spaniola, dar din care nu rămînea nici urmă cînd vorbea franţuzeşte, fu rostită cu o expresie de nepătruns, încît Gondy, oricît de iscusit fizionomist ar fi fost, nu bănui decît un simplu avertisment la moderaţie.

Dinspre partea ei, regina, astfel mustrată, se îmblînzi pe loc. Ca să spunem aşa, lăsă focul din ochi să i se stingă, sîngele să-i fugă din obraji şi mînia vorbirii de pe buze. Se aşeză, lăsînd braţele vlăguite să-i atîrne de-a lungul corpului şi zise cu o voce în care se ghiceau lacrimile:

— Iartă-mă, cucernice vicar, şi pune ieşirea de adineauri pe seama suferinţei mele! Femeie şi, prin urmare, supusă slăbiciunilor femeii, mă îngrozesc de războiul civil; regină, şi obişnuită să fiu ascultată, îmi ies din fire la primele semne de nesupunere.

— Doamnă, rosti Gondy, înclinîndu-se, maiestatea-voastră greşeşte socotind drept nesupunere părerile mele sincere. Maies­tatea-voastră nu are decît supuşi plecaţi şi plini de respect. Nu cu regina are poporul ce are, poporul îl cere pe Broussel, atîta tot, fiind prea fericit să trăiască sub cîrmuirea maiestăţii-voastre, dacă maiestatea-voastră i-l dă totuşi pe Broussel, adăugă Gondy, surîzînd.

Mazarin, care la cuvintele: Nu cu regina are poporul ce are, ciulise urechile, crezînd că vicarul va pomeni de strigătele: „Jos cu Mazarin!", îi fu recunoscător lui Gondy pentru această scăpare din vedere şi spuse cu glasul cel mai mieros şi cu cea mai prietenoasă expresie întipărită pe faţă:

— Doamnă, credeţi-l pe vicar, care e unul dintre cei mai iscu­siţi politicieni ce avem. Cea dintîi pălărie de cardinal disponibilă pare anume făcută pentru acest cap nobil.

„Ah, ai mare nevoie de mine, ticălos viclean!" îşi zise Gondy în sinea lui.

— Nouă, oare ce-o să ne făgăduiască în ziua cînd au să vrea să-l omoare? întrebă d'Artagnan. La naiba, dacă împarte aşa pă­lăriile de cardinal, să ne pregătim, Porthos, şi să-i cerem chiar de mîine un regiment pentru fiecare. Drace, să ţină războiul civil nu­mai un an şi fac să aurească pentru mine spada de comandant su­prem!

— Dar eu? întrebă Porthos.

— Ţie aş face să ţi se dea bastonul de mareşal al domnului de La Meilleraie, care, în clipa de faţă, nu se bucură de prea multă trecere, după cît mi se pare.

— Aşadar, vorbi regina, te temi cu adevărat de tulburarea po­porului?

— Da, doamnă, întări Gondy, mirat că bate pasul pe loc. Mă tem că o dată ce torentul rupe zăgazurile, să nu pricinuiască mari nenorociri.

— În acest caz, eu cred că trebuie să le pui noi zăgazuri di­nainte, spuse regina. Du-te, am să mă gîndesc.

Gonay se uită nedumerit la Mazarin. Cardinalul se apropie de regină să-i vorbească. În acea clipă, un tumult înspăimîntător se auzi în Piaţa Palatului Regal.

Gondy zîmbi, privirea reginei se învăpăie, Mazarin se făcu alb ca varul.

— Ce mai e? zise el.

Deodată, Comminges dădu buzna în salon.

— Iertare, doamnă, îngăimă Comminges, din prag, spre regină. Poporul a strivit santinelele de grilaj şi acum forţează porţilel Ce porunciţi?

— Ascultaţi, doamnă! spuse Gondy.

Urletul valurilor, bubuitul trăsnetului, mugetele unui vulcan nu se pot asemui nici pe departe cu furtuna de strigăte ce tocmai se ridica spre cer.

— Ce poruncesc? repetă regina.

— Da, nu-i timp de pierdut.

— Cîţi oameni ai la palat?

— Şase sute.

— Postează o sută de oameni în jurul regelui, iar cu restul să-mi mături de aici toată calicimea asta.

— Doamnă, interveni Mazarin, ce faceţi?

— Du-te!

Comminges ieşi, cu acea supunere desăvîrşită a ostaşului.

În clipa aceea răsună un pîrîit îngrozitor: una din porţi începea să cedeze.

— Ei, doamnă, ne pierzi pe toţi; pe rege, pe dumneata, pe mi­ne!

La acest strigăt izbucnit din inima cardinalului îngrozit, Anna de Austria fu cuprinsă şi ea de frică şi-l chemă înapoi pe Comminges.

— Prea tîrziu! se tîngui Mazarin, smulgîndu-şi părul din cap. Prea tîrziu!

Poarta cedă şi se auziră urletele de bucurie ale gloatei. D'Artagnan puse mîna pe spadă şi făcu semn lui Porthos să facă la fel.

— Salvaţi-o pe regină! strigă Mazarin vicarului.

Gondy se repezi la o fereastră, pe care o deschise. Îl recunoscu pe Louvières în fruntea unei mulţimi de trei-patru mii de oameni.

— Nici un pas mai mult! strigă el. Regina semnează.

— Ce spui? izbucni regina.

— Adevărul, doamnă, interveni Mazarin, punîndu-i înainte o pană de scris şi o hîrtie. Trebuie!

Apoi adăugă:

— Semnează, Anna, te rog, vreau eu acest lucru!

Regina se prăbuşi pe un scaun, luă pana în mînă şi semnă.

Ţinut în loc de Louvières, poporul nu înaintase nici măcar cu un pas. În schimb, murmurul năprasnic al mîniei răsuna fără înce­tare.

Regina scrise:
„Paznicul închisorii Saint-Germain va pune în libertate pe con­silierul Broussel". Şi semnă.
Vicarul, care îi sorbea din ochi cele mai mici mişcări, înşfăcă hîrtia de îndată ce o văzu semnată, se întoarse la ferastră şi, fluturînd-o în mînă, strigă:

— Iată ordinul!

Întreg Parisul păru că sloboade un uriaş strigăt de bucurie. Apoi răsună cu putere: „Trăiască Broussel! Trăiască vicarul!"

— Trăiască regina! strigă vicarul.

Drept răspuns, se auziră doar cîteva glasuri slabe şi stinghere. Poate că vicarul nu scosese acest strigăt decît spre a o face pe Anna de Austria să-şi cunoască slăbiciunea.

— Şi acum, cînd ai dobîndit ceea ce ai vrut, spuse ea, poţi pleca, domnule de Gondy.

— Cînd regina va avea nevoie de mine, rosti vicarul, înclinîndu-se, maiestatea-sa ştie că sînt gata oricînd să o slujesc.

Regina înclină din cap şi Gondy se retrase.

— Ah, popă blestemat! izbucni Anna de Austria, întinzînd bra­ţul către uşa care abia se închisese. Te voi sili să bei într-o zi din veninul ce mi l-ai turnat azi!

Mazarin vru să se apropie de ea.

— Lasă-mă! se smuci regina. Nu eşti bărbat!

Şi plecă.

— Tu nu eşti femeie! murmură Mazarin.

Apoi, după o clipă de visare, îşi aminti că d'Artagnan şi Porthos trebuie să fie acolo şi, prin urmare, auziseră totul. Încruntă din sprîncene şi păşi drept spre draperia pe care o ridică: încăperea era goală.

La cel din urmă cuvînt al reginei, d'Artagnan îl apucase de mînă pe Porthos şi-l trăsese pe coridor. Mazarin ieşi îndată şi el pe coridor, unde îi găsi pe cei doi prieteni plimbîndu-se încoace şi încolo.

— De ce aţi ieşit din cameră, domnule d'Artagnan? întrebă Mazarin.

— Fiindcă regina a poruncit tuturor să plece, răspunse d'Ar­tagnan, şi am crezut că porunca era şi pentru noi.

— Aşadar, sînteţi aici de...

— De vreun sfert de ceas, spuse d'Artagnan, uitîndu-se la Por­thos şi făcîndu-i semn să nu-l dea de gol.

Mazarin îi surprinse semnul şi rămase încredinţat că d'Artag­nan a văzut şi a auzit totul, însă îi fu recunoscător pentru această minciună.

— Hotărît lucru, domnule d'Artagnan, eşti omul pe care-l că­utam şi poţi să te bizui pe mine atît dumneata cît şi prietenul dumitale.

Apoi, salutîndu-i cu cel mai fermecător zîmbet, intră ceva mai liniştit la el în cabinet, întrucît la ieşirea lui Gondy din palat, tu­multul contenise ca prin farmec.

VII

NENOROCIREA ÎMPROSPĂTEAZĂ MEMORIA
Anna se întoarse furioasă în camera ei de rugăciune.

— Cum?! strigă ea, frîngîndu-şi frumoasele-i mîini. Cum?! Poporul l-a văzut pe domnul de Condé, întîiul prinţ de sînge, ares­tat de către soacra-mea, Maria de Medicis; a văzut-o pe soacră-mea, fosta lui regentă, alungată de către cardinal; l-a văzut pe dom­nul de Vendôme, adică pe fiul lui Henric al IV-lea, întemniţat la Vincennes; nici n-a crîcnit cînd erau batjocoriţi, cînd aceşti oameni de seamă erau întemniţaţi şi ameninţaţi! Şi pentru Broussel?!... Iisuse, atunci ce-a ajuns regalitatea?

Anna atingea fără să se gîndească problema cea mai arzătoare. Poporul nici nu crîcnise cînd era vorba de prinţi, dar poporul se ridica pentru Broussel: asta fiindcă era vorba de un om de jos şi fiindcă, apărîndu-l pe Broussel, poporul simţea instinctiv că se apără pe sine.

În acest timp, Mazarin se plimba în lungul şi în latul cabine­tului său, privind din cînd în cînd la frumoasa lui oglindă de Ve­neţia, crăpată de sus în jos.

— Eh! spuse el. Ştiu, e trist să fii silit a ceda astfel. Dar, lasă, o să ne luăm revanşa. Ce contează Broussel?! E un nume, nu o problemă.

Oricît de iscusit politician ar fi fost, Mazarin se înşela de astă dată: Broussel era o problemă, şi nu un nume.

Aşa că, a doua zi dimineaţă, cînd Broussel îşi făcu intrarea în Paris, într-o trăsură impunătoare, avînd alături pe Louvieres, fiul său, şi pe Friquet în spatele trăsurii, poporul înarmat se îngrămădi să-l vadă trecînd, iar strigătele de: „Trăiască Broussel! Trăiască pă­rintele nostru!" răsunau din toate părţile, băgîndu-l în sperieţi pe Mazarin. Iscoadele cardinalului şi ale reginei culegeau de pretu­tindeni noutăţi supărătoare, care îl găseau pe ministru foarte tul­burat, iar pe regină foarte liniştită. Regina părea să urzească în capul ei o mare hotărîre, ceea ce sporea şi mai mult neliniştea lui Mazarin. El o cunoştea pe orgolioasa prinţesă şi se temea grozav de hotărîrile Annei de Austria.

Vicarul îşi făcuse intrarea în Parlament mai rege decît regele, regina şi cardinalul la un loc. Luînd în seamă părerea lui, o hotărîre a Parlamentului ceruse burghezilor să depună armele şi să înlăture baricadele: ei ştiau acum ca le trebuie doar un ceas ca să ia din nou armele în mînă, şi doar o noapte ca să ridice baricadele la loc.

Planchet se întorsese la prăvălia lui. Izbînda şterge orice vină: Planchet nu se mai temea deci că va fi spînzurat, ba chiar era con­vins că, dacă ar încerca măcar să-l aresteze, poporul s-ar ridica pentru el, aşa cum se ridicase pentru Broussel.

Rochefort înapoiase cavaleriştii cavalerului d'Humières: e adevărat, lipseau doi, dar cavalerul, partizan al Frondei în sufletul lui, nici nu voise să audă de despăgubiri.

Cerşetorul îşi luase iarăşi locul său în tinda bisericii Saint-Eustache, împărţind apă sfinţită cu o mînă şi cerînd milostenie cu cea­laltă: şi nimeni nu se gîndea că aceste două mîini au ajutat să se smulgă din edificiul social piatra de temelie a regalităţii.

Louvieres era mîndru şi mulţumit: se răzbunase pe Mazarin, pe care nu-l putea suferi, şi contribuise mult la eliberarea tatălui său din închisoare. Numele lui fusese rostit cu groază la Palatul Regal şi tînărul spunea rîzînd consilierului reîntors în mijlocul fa­miliei: