După douăzeci de ani partea îNTÎIA

Şi Virgilio puer aut tolerabile desit

Hospitium, caderent omnes a crinibus hydri.
— Bun! zise Scarron, întinzînd mîna domnişoarei Paulet. Dacă nu mai am hidra, cel puţin mi-a rămas leoaica.

Tot ce spunea Scarron părea cu totul deosebit astă-seară. E privilegiul pe care ţi-l dă asuprirea. Domnul Ménage sări în sus entuziasmat.

Domnişoara Paulet se îndreptă spre locul ei obişnuit, dar îna­inte să se aşeze, îşi roti, măreaţă, privirea de regină asupra adunării, şi ochii ei se opriră asupra lui Raoul.

Athos surîse.

— Ai fost remarcat de domnişoara Paulet, viconte: du-te să o saluţi. Arată-te ceea ce eşti, un adevărat provincial; dar nu te sfă­tuiesc să-i vorbeşti de Henric al IV-lea. Vicontele se apropie de Leoaică cu chipul împurpurat şi se pierdu îndată în mijlocul se­niorilor care o înconjurau.

În încăpere se formaseră două grupuri distincte: unul în jurul domnului Ménage, celălalt în jurul domnişoarei Paulet; Scarron trecea de la unul la altul, conducîndu-şi fotoliul lui pe rotile prin mijlocul oaspeţilor cu iscusinţa cu care un cîrmaci încercat şi-ar îndruma barca pe o mare presărată la tot pasul de stînci.

— Noi cînd stăm de vorbă? zise Athos către Aramis.

— Îndată, răspunse acesta. Nu e încă prea multă lume şi-am fi remarcaţi.

În clipa aceea uşa se deschise şi lacheul îl anunţă pe vicar.

Toata lumea se întoarse, căci numele vicarului începea să se acopere de faimă.

Athos făcu la fel. Nu-l cunoştea pe abatele de Gondy decît din auzite.

Văzu intrînd un om scund, negricios, nu prea bine făcut, miop şi tare stîngaci în mişcări, dar nu şi în mînuirea pistolului şi a spadei – încă de la primii paşi se lovi de o măsuţă, cît pe ce să o răstoarne – şi totuşi cu o expresie impunătoare şi mîndră întipărită pe faţă.

Scarron se întoarse şi el şi-i ieşi în întîmpinare în fotoliul sau, în vreme ce domnişoara Paulet îi făcu un semn cu mîna de pe locul unde şedea.

— Ei bine! glăsui vicarul, zărindu-l pe Scarron abia cînd gazda ajunse lîngă el. Ai căzut în dizgraţie, abate?

Era o frază solemnă, rostită a suta oară în timpul serii, şi Scar­ron, care găsise de o sută de ori la rînd o vorbă de duh drept răs­puns, era cît pe ce să se dezmintă, dar o sforţare disperată îl scoase din încurcătură.

— Domnul cardinal Mazarin a binevoit să se gîndească la mine, zise el.

— Uluitor! strigă Ménage.

— Cum vei face ca să ne poţi primi şi de acum înainte? con­tinuă vicarul. Dacă eşti strîmtorat, voi fi nevoit să te numesc ca­nonic la Notre-Dame.

— O, nu, se împotrivi Scarron, v-aş compromite prea mult.

— Atunci, ai cumva venituri pe care noi nu le cunoaştem?

— Voi împrumuta bani de la regină.

— Dar maiestatea-sa nu are lăscaie, interveni Aramis. Nu tră­ieşte oare sub regimul comunităţii de bunuri? Vicarul se întoarse, zîmbi spre Aramis şi-l salută amical din vîrful degetelor.

— Iartă-mă, scumpe abate, spuse el. Eşti în întîrziere şi trebuie să-ţi fac un dar.

— Ce anume? întrebă Aramis.

— O panglică de pălărie. Toţi se întoarseră spre vicar, care scoase la iveală din buzunar o panglică ciudată de mătase.

— Ah! exclamă Scarron. Pai asta e o praştie.

— Întocmai! încuviinţă vicarul. În toate se vădeşte gustul Fron­dei. Domnişoară Paulet, am pentru dumneata un evantai după mo­da Frondei. Te voi trimite la negustorul de unde-mi cumpăr mă­nuşi, d'Herblay: face mănuşi cum poartă partizanii Frondei; iar pe dumneata, Scarron, la brutarul meu, unde vei avea credit nelimitat: coace o pîine minunată, pe gustul Frondei.

Aramis luă panglica şi şi-o puse la pălărie.

În clipa aceea uşa se deschise şi lacheul strigă răsunător:

— Doamna ducesă de Chevreuse!

La auzul acestui nume, toată lumea se ridică.

Scarron îşi îndreptă în grabă fotoliul spre uşă. Raoul se împur­pură la faţă. Athos făcu un semn lui Aramis, care se tupilă lîngă o fereastră.

În mijlocul saluturilor respectuoase care o întîmpinară, ducesa căuta în chip vădit ceva, ori pe cineva. În cele din urmă îl zări pe Raoul şi ochii îi scînteiară ; îl zări pe Athos şi deveni visătoare; îl zări pe Aramis în nişa ferestrei şi îşi ascunse după evantai o uşoară tresărire de surpriză.

— A! făcu ea, ca şi cum ar fi vrut să-şi alunge gîndurile ce o năpădeau fără voie. Cum se simte bietul Voiture? Nu cumva ştii, Scarron?

— Cum? Domnul Voiture e bolnav? întrebă seniorul care îi vorbise lui Athos în strada Saint-Honoré. Ce are?

— S-a aşezat la masa de joc, uitînd să-şi trimită lacheul după cămăşi de schimb, îi informă vicarul. Aşa că a răcit şi se aude c-ar fi pe moarte.

— Şi unde a răcit?

— Ei, Doamne, la mine. Închipuiţi-vă că sărmanul Voiture fă­cuse jurămînt să nu mai joace. După trei zile n-a putut să ţină piept ispitei şi a luat drumul arhiepiscopiei, ca să-l dezleg de ju­rămînt. Din nenorocire, în clipa aceea aveam nişte treburi foarte importante cu consilierul Broussel, în odaia cea mai ferită din casa mea, cînd Voiture îl vede pe marchizul de Luynes la o masă, aş­teptînd un partener de joc. Marchizul îl strigă şi-l pofteşte să ia loc. Voiture îi răspunse că nu poate să joace, întrucît eu nu i-am dat dezlegare. Luynes făgăduieşte în numele meu să ia păcatul a­supră-i, Voiture se aşeză la masă, pierde patru sute de scuzi, ră­ceşte întorcîndu-se acasă şi se urcă în pat ca să nu se mai dea jos.

— Oare starea scumpului Voiture să fie chiar atît de rea? în­trebă Aramis, pe jumătate ascuns după perdea.

— Vai! răspunse domnul Ménage. Se simte foarte rău. Şi acest mare om se poate să ne părăsească şi el deseret orbem.

— Ei, asta-i! făcu acru domnişoara Paulet. El să moară! Nici pomeneală! E înconjurat de femei ca un sultan. Doamna Saintot a alergat într-un suflet să-i ducă o supă întăritoare. Doamna La Renaudot se îngrijeşte de cearşafuri, şi nu există nimeni, pînă şi prietena noastră, doamna de Rambouillet, care să nu-i trimită ce­aiuri.

— Dumitale nu ţi-e drag! zise Scarron, rîzînd.

— O, cîtă nedreptate, scumpul meu bolnav! Îl urăsc atît de puţin, încît aş pune cu plăcere să se facă slujbe pentru odihna su­fletului său.

— Nu degeaba ţi se spune Leoaica, draga mea, interveni doam­na Chevreuse de pe locul unde şedea. Ştii să muşti.

— Mi se pare că ponegriţi peste măsură un mare poet, doamnă, îndrăzni Raoul să intervină în discuţie.

— Un mare poet, el?... Haide, se vede că vii din provincie, vi­conte, şi că n-ai avut niciodată prilejul să-l întîlneşti. El, mare po­et! Eh, înalt abia de cinci picioare!

— Bravo! exclamă un bărbat deşirat, uscăţiv şi oacheş, cu mus­taţa falnică şi cu o spadă uriaşă la şold. Bravo, frumoasă Paulet! E timpul ca micul Voiture să fie pus, în sfîrşit, la locul său. Declar răspicat că socot a mă pricepe în poezie şi că întotdeauna versurile lui mi s-au părut detestabile.

— Cine e acest căpitan, domnule? îl întreabă Raoul pe Athos.

— Domnul de Scudéry.

— Autorul Cleliei şi al Marelui Cirus?

— Pe care le-a scris împreună cu sora sa, care stă de vorbă în clipa asta cu acea drăgălaşă făptură, acolo, în preajma domnului Scarron.

Raoul se întoarse şi văzu într-adevăr doi oaspeţi abia sosiţi: o copilă fermecătoare, cu chipul nespus de gingaş şi de trist, încadrat de un minunat păr negru, cu nişte ochi catifelaţi, aidoma frumoa­selor pansele violete, sub care scînteiază un potir de aur; cealaltă era o femeie ce părea că o are în grijă – un chip rece, uscat şi gălbejit, ca de adevărată guvernantă ori călugăriţă.

Raoul îşi făgădui să nu plece fără să vorbească frumoasei copile cu ochii catifelaţi: printr-un ciudat joc al gîndurilor, deşi nu era nici o asemănare la mijloc, ea îi amintea de biata Louise, pe care o lăsase bolnavă la castelul La Vallière şi pe care o dăduse uitării pentru o clipă în mijlocul societăţii de aici.

În acest timp, Aramis se apropiase de vicar, care îi şopti su­rîzător ceva la ureche. Aramis, cu toată stăpînirea de sine, nu-şi putu reţine o uşoară tresărire.

— Rîzi, îi spuse domnul de Retz. Sîntem priviţi.

Şi-l părăsi pentru a se duce să stea de vorbă cu doamna în jurul căreia se strînsese o mulţime de lume.

Aramis se sili să rîdă, spre a înşela atenţia celor cîţiva curioşi şi, văzînd că Athos s-a oprit la rîndul său în nişa ferestrei unde stătuse el mai înainte, aruncă vreo cîteva cuvinte în dreapta şi în stînga, iar pe urmă se îndreptă neobservat într-acolo.

De îndată ce se aflară împreună, începură o convorbire însoţită de bogate gesturi.

Raoul se apropie de ei, aşa cum îl sfătuise Athos.

— E un rondel al domnului Voiture, pe care mi l-a recitat abatele şi căruia nu-i găsesc pereche, spuse Athos, răsunător.

Raoul rămase cîteva clipe în preajma lor apoi se pierdu în gru­pul doamnei de Chevreuse, de care se apropiaseră domnişoara Pa­ulet dintr-o parte şi domnişoara de Scudéry din cealaltă.

— Ei bine, zise vicarul, eu mi-aş îngădui să nu împărtăşesc în totul părerea domnului de Scudéry; dimpotrivă, găsesc că domnul Voiture e un poet, un simplu poet. Ideile politice îi lipsesc cu de­săvîrşire.

— Aşadar? întrebă Athos.

— Mîine, murmură Aramis în grabă.

— La ce oră?

— La şase.

— Unde?

— La Saint-Mandé.

— Cine ţi-a spus?

— Contele de Rochefort.

Cineva se apropia de locul unde se aflau.

— Şi cugetările filozofice? Iată ce-i lipsea bietului Voiture. În ce mă priveşte, mă alătur părerii vicarului: un simplu poet.

— Da, desigur, e un poet de valoare, glăsui Ménage. Dar pos­teritatea, deşi plină de admiraţie, îi va reproşa un lucru, anume, că prea a încărcat versul cu licenţe. A ucis poezia fără să ştie.

— Ucis, acesta-i cuvîntul, întări Scudéry.

— Dar scrisorile lui, ce capodopere! zise doamna de Chevreu­se.

— Oh, în această privinţă e neasemuit, i se alătură domnişoara de Scudéry.

— Adevărat, observă Paulet. Dar numai atîta vreme cît glu­meşte, fiindcă, dacă devine grav, calcă-n străchini. Cînd nu spune lucrurile pe şleau, trebuie să recunoaşteţi că le spune ca vai de lume.

— Totuşi veţi conveni că, în ceea ce priveşte gluma, nu-şi află pereche.

— Da, desigur, încuviinţă Scudéry, răsucindu-şi mustaţa. Gă­sesc însă hazul cam silit, iar glumele prea familiare. De pilda, Scri­soarea crapului către ştiucă.

— Fără să mai punem la socoteală că cele mai reuşite îşi au inspiraţia la castelul Rambouilet. De pildă, Zelida şi Alcidaleea.

— Cît despre mine, rosti Aramis, apropiindu-se de grupul strîns aici şi salutînd respectuos pe doamna de Chevreuse, care îi răspunse printr-un zîmbet plin de graţie, cît despre mine, eu îl învi­nuiesc şi de faptul că şi-a luat o prea mare libertate faţă de cei mari. A fost adeseori necuviincios faţă de prinţesă, de mareşalul d'Albret, de domnul de Schomberg şi chiar faţă de regină.

— Cum, faţă de regină? întreba Scudéry, făcînd un pas înainte, ca şi cînd ar fi vrut să tragă spada. La naiba, n-am ştiut asta! Şi în ce chip s-a arătat necuviincios faţă de majestatea-sa?

— Nu cunoaşteţi poezia lui: Gîndeam?

— Nu, zise doamna de Chevreuse.

— Nu, zise domnişoara de Scudéry.

— Nu, zise domnişoara Paulet.

— Într-adevăr, cred că regina a spus-o la foarte puţini. Eu însă o cunosc dintr-o sursă sigură.

— Şi o ştii?

— Sper să mi-o amintesc.

— S-auzim! strigară toţi într-un glas.

— Iată în ce împrejurare s-a ivit poezia, urmă Aramis. Domnul Voiture era în trăsura reginei, care se plimba singură cu el prin pădurea Fontainebleau; la o vreme, luă un aer îngîndurat pentru ca regina să-l întrebe la ce se gîndeşte, ceea ce se şi întîmplă: „La ce te gîndeşti, domnule Voiture?" întrebă maiestatea-sa. Voiture surîse, se prefăcu adîncit în sine cîteva clipe, încît să lase impresia că improvizează, şi răspunse:
„Gîndeam şi eu că soarta vrea