După douăzeci de ani partea îNTÎIA

Athos rămase pe gînduri cîteva clipe şi în acest timp pricepu viclenia lui d'Artagnan, care, după ce mersese prea departe, acum da înapoi, vrînd să-şi ascundă jocul. Îşi dădea seama că propunerile pe care i le făcuse erau reale şi că ar fi căpătat lămuriri depline, dacă el ar fi vrut să le ia cît de cît în seama.

„Bun! îşi zise el. D'Artagnan e omul lui Mazarin."

Din acest moment deveni extrem de prevăzător.

La rîndul său, d'Artagnan jucă şi el mai strîns ca oricînd.

— Dar, în sfîrşit, te-ai gîndit la ceva? continuă Athos.

— Fără îndoială. Voiam să vă cer la toţi sfatul şi părerea cum şi ce anume să fac, fiindcă unii fără alţii sîntem fără cap şi fără picioare.

— Ai dreptate. Mi-ai spus de Porthos: l-ai hotărît cumva să-şi caute norocul? Doar el şi l-a găsit.

— Şi l-a găsit, fără doar şi poate; numai că aşa e omul, mereu năzuieşte către altceva.

— Şi ce doreşte Porthos?

— Să ajungă baron.

— A, adevărat, uitasem, rîse Athos.

„Adevărat? gîndi d'Artagnan în sinea sa. Dar de unde a aflat? Să fie oare în corespondenţa cu Aramis? O, de-aş şti asta, aş şti totul!"

Aici convorbirea luă sfîrşit, căci tocmai în clipa aceea intră Ra­oul. Athos vru să-l mustre cu blîndeţe, dar tînărul era aşa de mîh­nit, încît nu se încumetă să o mai facă şi se grăbi să-l întrebe ce are.

— Nu cumva starea micuţei noastre vecine s-a mai înrăutăţit? se interesă d'Artagnan.

— Oh, domnule! îngăimă Raoul, aproape sugrumat de durere. Căzătura se dovedeşte gravă; cu toate ca nu se vede nimic la picior, doctorul se teme să nu şchiopăteze toată viaţa.

— Ar fi îngrozitor! zise Athos.

D'Artagnan avea o glumă pe buze, dar, văzînd tulburarea lui Athos faţă de această nenorocire, se stăpîni.

— Oh, domnule, continuă Raoul, mai cu seama gîndul că eu sînt pricina acestei nenorociri îmi sfîşie sufletul.

— Cum, tu, Raoul? întrebă Athos.

— Fără îndoială, n-a sărit de pe stiva de lemne ca să-mi alerge înainte?

— Nu-ţi rămîne decît un singur lucru de făcut, dragul meu Raoul, şi anume, să-ţi răscumperi greşeala luînd-o de soţie, rosti d'Artagnan.

— Oh, domnule, murmură Raoul, dumneavoastră luaţi în glu­mă o asemenea nenorocire: asta nu-i frumos!

Şi Raoul, care simţea nevoia să fie singur ca să plîngă în voie, se duse la el în odaie, de unde nu ieşi decît la ceasul prînzului.

Voia bună a celor doi prieteni nu fusese cîtuşi de puţin umbrită de sîcîielile dimineţii; aşa că prînziră cu mare poftă, uitîndu-se din cînd în cînd la Raoul, care, cu ochii umezi şi cu inima grea, abia se atingea de bucate.

Cînd să isprăvească prînzul sosiră două scrisori, pe care Athos le citi cu nespusă luare-aminte şi, fără să se poată stăpîni, tresări de cîteva ori. D'Artagnan, din capul celălalt al mesei, urmărea totul cu privirea-i pătrunzătoare şi jură în sinea lui că recunoaşte scrisul mărunt al lui Aramis. Cea de a doua scrisoare era aşternută cu un scris de femeie, mare şi cam încurcat.

— Ei, se adresă d'Artagnan lui Raoul, văzînd că Athos dorea să rămînă singur, fie ca să răspundă la scrisori, fie ca să cugete asupra lor – haide să dăm o raită prin sala de arme, asta are sa te ajute să-ţi mai uiţi amărăciunea.

Tînărul cătă din ochi spre Athos, care răspunse printr-un semn de încuviinţare.

Trecură amîndoi printr-o încăpere scundă, pe ai cărei pereţi atîrnau florete, măşti, mănuşi, pieptare şi toate cele trebuincioase pentru scrimă.

— Ei bine? zise întrebător Athos, un sfert de ceas mai tîrziu, ivindu-se în prag.

— Are de pe acum braţul tău, dragul meu Athos, şi dacă ar dobîndi şi sîngele rece cu care eşti tu dăruit, nu i-aş aduce decît laude...

Tînărul era puţin ruşinat. O dată sau de două ori îl atinsese pe d'Artagnan, fie în braţ, fie în şold, dar acesta îl nimerise în plin de douăzeci de ori.

În clipa aceea intră pe uşă Chariot, cu o scrisoare foarte ur­gentă pentru d'Artagnan, sosită printr-un curier.

De astă dată fu rîndul lui Athos să-l cerceteze pe furiş.

D'Artagnan citi scrisoarea fără să se arate cîtuşi de puţin tul­burat şi apoi, clătinînd uşurel din cap, spuse:

— Uite, iubite prieten, ce înseamnă să slujeşti în oştire. Şi pe legea mea, ai toată dreptatea să nu te întorci sub arme: domnul de Tréville s-a îmbolnăvit şi compania lui îmi simte lipsa, aşa că s-a zis cu concediul meu.

— Te înapoiezi la Paris? întrebă Athos cu aprindere.

— Ei, da! adeveri d'Artagnan. Tu nu te gîndeşti să vii?

Athos rosti uşor:

— Dacă voi veni, voi fi tare fericit să te văd.

— Ei, Planchet! strigă d'Artagnan din uşă. În zece minute ple­căm: dă ovăz la cai.

După aceea se întoarse spre Athos:

— Mi se pare că-mi lipseşte ceva aici şi-mi pare foarte rău că trebuie să te părăsesc aşa fără să-l fi văzut pe vrednicul Grimaud.

— Grimaud! făcu Athos. Adevărat? Mă şi miram să nu întrebi de el. L-am trimis pentru un timp să slujească pe un prieten.

— Oare o să-i înţeleagă semnele? zise d'Artagnan.

— Nădăjduiesc, răspunse Athos.

Cei doi prieteni se îmbrăţişară călduros. D'Artagnan strînse mîna lui Raoul, smulse lui Athos făgăduiala că-l va vizita dacă va veni la Paris, ori îi va scrie în cazul ca nu va veni, şi încălecă. Plan­chet, veşnic la datorie, se şi afla în şa.

— Nu vrei să mergi cu mine? îl întrebă muşchetarul, rîzînd, pe Raoul. Trec pe la Blois.

Raoul se întoarse spre Athos, care îl reţinu cu un semn abia schiţat.

— Nu, domnule, răspunse tînărul. Rămîn cu domnul conte.

— Atunci, rămîneţi amîndoi cu bine, bunii mei prieteni! spuse d'Artagnan, strîngîndu-le pentru ultima oară mîna. Şi Domnul să vă aibă în pază! Cu vorba asta ne despărţeam întotdeauna pe vre­mea răposatului cardinal.

Athos îi făcu un semn cu mîna, Raoul o plecăciune şi d'Artag­nan cu Planchet porniră la drum.

Contele îi urmări cu privirea, sprijinindu-şi mîna pe umărul tînărului, care crescuse aproape cît el; dar de îndată ce călăreţii se făcură nevăzuţi după zidurile castelului, spuse:

— Raoul, astă-seară plecăm la Paris.

— Cum?! murmură tînărul pălind.

— Te poţi duce să saluţi din partea mea pe doamna de Saint-Remy şi să-ţi iei şi tu rămas bun. La ora şapte te aştept aici.

Tînărul se înclină cu o expresie de durere şi recunoştinţă în­tipărită pe faţă, apoi se depărtă să pună şaua pe cal.

Cît despre d'Artagnan, abia scăpat de sub ochii gazdei, scoase scrisoarea din buzunar şi o citi din nou:
„Întoarce-te numaidecît la Paris.

J. M. "
— Cam seacă scrisoare! murmură d'Artagnan. Şi dacă n-ar fi avut un post-scriptum, poate că n-aş fi priceput nimic, dar, din fe­ricire, are un post-scriptum.

Şi citi faimosul post-scriptum, care îl făcea să dea uitării tonul sec al scrisorii:

„P. S. La Blois treci pe la vistiernicul regelui: spune-i numele şi arată-i această scrisoare: vei primi două sute de pistoli "
— Hotărît, glăsui d'Artagnan pentru sine, îmi place proza asta şi cardinalul scrie mai frumos decît aş fi crezut. Haidem, Planchet, să-i facem o vizită domnului vistiernic al regelui şi pe urmă, la drum!

— Spre Paris, domnule?

— Spre Paris.

Şi amîndoi se avîntară înainte în goana cailor.

XVIII

DOMNUL DE BEAUFORT
Iată ce se petrecuse între timp şi motivele care impuneau în­toarcere lui d'Artagnan la Paris.

Într-o seară, la ceasul cînd toată lumea se retrăsese, pe cînd Mazarin se ducea la regină, aşa cum făcea de obicei, trecînd pe lîngă încăperea corpului de gardă, care avea o uşă ce dădea spre anticamerele sale, auzise larmă de glasuri şi, vrînd să afle ce vorbesc ostaşii, se apropiase cu paşi de lup, după obiceiul său, crăpase uşa şi vîrîse capul înăuntru.

Ostaşii stăteau la taifas.

— Şi eu îţi spun, zicea unul, că dacă Coysel a prezis asta, lucrul e la fel de sigur, ca şi cînd s-ar fi întîmplat. Nu-l cunosc, da' am auzit că nu-i numai astrolog, ci şi vrăjitor.

— La naiba, mă, dacă ţi-e prieten cumva, bagă de seamă să nu-l vîri într-un bocluc.

— Păi cum asta?

— Fiindcă s-ar putea să ajungă la judecată.

— Atîta rău! Azi nu se mai ard vrăjitorii pe rug.

— Nu! Cu toate astea mi se pare că nu-i prea mult de cînd răposatul cardinal l-a pus pe rug pe Urbain Grandier. Ştiu eu cum a fost. Făceam de strajă la rug şi l-am văzut cum se pîrjolea.

— Urbain Grandier, măi frate, nu era vrăjitor, era un învăţat, şi asta-i altă căciulă. Urbain Grandier nu prezicea viitorul. El cu­noştea trecutul, ceea ce cîteodată era şi mai rău.

Mazarin clătină din cap a încuviinţare; dar, vrînd să afle pre­zicerea despre care era vorba, nu se urni din loc.

— Eu nu spun că Coysel n-ar fi vrăjitor, i-o întoarse celălalt. Spun doar că, dacă ar da pe faţă dinainte o prezicere de-a lui, atunci nu s-ar mai împlini cît lumea.

— De ce?

— Fără îndoială. Dacă noi doi ne batem în duel şi eu îţi spun: „Acum îţi dau o lovitură în cutare ori în cutare loc", tu ai să te aperi, fireşte. Ei bine, dacă Coysel spune destul de tare ca să-l audă cardinalul: „În ajunul cutărei zile, cutare întemniţat va scăpa", car­dinalul, asta-i la mintea oricui, va lua măsuri ca întemniţatul să nu scape.

—Ei, Doamne! mormăi un altul, care părea că doarme lungit pe o bancă, dar care în realitate asculta fără să piardă o vorbă. Ei, Doamne, credeţi voi că omul poate scăpa de ce-i sortit? Dacă sus, în cer, stă scris că prinţul de Beaufort trebuie să scape, atunci prin­ţul de Beaufort are să scape; toate măsurile cardinalului nu fac nici cît o ceapă degerată.

Mazarin tresări. Era italian, adică superstiţios; înaintă iute pînă în mijlocul ostaşilor, care, văzîndu-l, amuţiră.

— Ce spuneţi, domnilor? întrebă el cu aeru-i blajin. Că dom­nul de Beaufort a evadat, am auzit bine?

— Oh, nu, monseniore, glăsui ostaşul cel neîncrezător. În clipa de faţă nici nu-i în stare de aşa ceva. Ziceam doar că trebuie să scape.

— Şi cine spune asta?

— Hai, acuma ia-ţi povestea de la capăt, Saint-Laurent, se în­toarse întîiul ostaş spre cel cu care tăifăsuise.

— Monseniore, zise acesta, pur şi simplu le istoriseam ce vor­beşte lumea despre prezicerea unui anume Coysel, care susţine că, oricît ar fi de păzit, domnul de Beaufort va scăpa pînă-n ajun de Rusalii.

— Acest Coysel e vreun visător, vreun nebun? urmă cardinalul la fel de zîmbitor.

— Nicidecum, răspunse ostaşul, îndărătnic în convingerea-i naivă. A prezis multe lucruri care s-au împlinit întocmai, de pildă că regina va naşte un băiat, că domnul de Coligny va fi răpus în duelul cu ducele de Guise, în sfîrşit, că vicarul va fi numit cardinal. Ei bine, regina a născut un băiat şi nu numai atît, dar după doi ani a mai născut unul, iar domnul de Coligny a fost ucis.

— Da, rosti Mazarin, dar vicarul nu este încă cardinal.

— Nu, monseniore, încuviinţă ostaşul, dar o să fie.

Mazarin făcu o strîmbătură, care voia să spună: „Nu poartă încă pălăria roşie de cardinal". Apoi adăugă:

— Prin urmare, după părerea ta, prietene, domnul de Beaufort trebuie să scape.

— Sînt atît de pătruns de adevărul acestor spuse, monseniore, zise ostaşul, încît, dacă Eminenţa-Voastră mi-ar oferi în clipa de faţă locul domnului de Chavigny, adică locul de guvernator la Vin­cennes, n-aş primi în ruptul capului. A, a doua zi după Rusalii ar fi altceva.

Nimic nu convinge mai mult ca o neclintită convingere: ea are înrîurire chiar şi asupra acelor neîncrezători: şi Mazarin, departe de a fi neîncrezător, am spus că era superstiţios. Drept urmare, plecă tare îngîndurat.

— Cărpănosul! mormăi un ostaş rezemat de perete. Măi Saint-Laurent, ăsta se preface că nu crede în vrăjitorul tău, numai ca să nu-ţi dea nimic drept răsplată; da' nici n-o să ajungă bine în ca­binet la el, şi-o să se grăbească să tragă foloase de pe urma spuselor tale.

Într-adevăr, în loc să-şi continue calea spre camera reginei, Mazarin se întoarse în cabinetul lui şi, chemîndu-l pe Bernouin, îi porunci ca a doua zi în zori să trimită după ofiţerul care îl su­praveghea pe domnul de Beaufort şi să fie trezit de îndată ce acesta va sosi.

Nu mai încăpea nici o îndoială, ostaşul cu pricina pusese de­getul pe rana cea mai dureroasă a cardinalului. De cinci ani înche­iaţi de cînd domnul de Beaufort se afla în temniţă, nu era zi în care Mazarin să nu cugete că dintr-o clipă în alta are să scape de acolo. Era cu neputinţa să ţii închis toata viaţa pe un nepot al lui Henric al IV-lea, mai ales cînd acest nepot al lui Henric al IV-lea avea abia treizeci de ani. Dar, în orice chip ar fi scăpat din temniţă, cîtă ură trebuie să fi strîns el în captivitate împotriva celui căruia i-o datora; care îl azvîrlise în temniţă pe cînd era bogat, viteaz, plin de glorie, iubit de femei şi temut de cei din jur, răpindu-i cei mai frumoşi ani din viaţă, căci a trăi după gratii nu înseamnă să trăieşti! În acest timp, Mazarin îndoi paza asupra domnului de Beaufort. Numai că era asemenea avarului din poveste, care nu putea să închidă ochii lîngă comoara lui. Adesea, noaptea, tresărea de groază, visînd că domnul de Beaufort a scăpat. Atunci cerea veşti despre el şi de fiece dată auzea cu durere ca întemniţatul joa­că, bea, cîntă, ceea ce era minunat; dar că în timp ce juca, bea şi cînta, se întrerupea mereu să jure că Mazarin are să-i plătească scump pentru toată această viaţă de petrecere pe care îl silea să şi-o încropească la Vincennes.

Gîndul acesta nu-i dădu pace ministrului nici în somn, astfel că, la şapte dimineaţa, cînd Bernouin intră să-l trezească, cea dintîi vorbă a lui fu:

— Ei, ce e? Domnul de Beaufort a scăpat cumva de la Vin­cennes?

— Nu cred, monseniore, rosti Bernouin, al cărui calm oficial nu se dezminţea niciodată. Oricum, veţi avea veşti îndată, căci o­fiţerul La Ramée, după care am trimis de dimineaţă la Vincennes, se află aici şi aşteaptă ordinele Eminenţei-Voastre.

— Deschide şi adu-l aici, zise Mazarin potrivindu-şi astfel per­nele încît să-l poată primi stînd în pat.

Ofiţerul intră. Era un vlăjgan voinic, cu faţa bucălată şi prie­tenoasă. Avea un aer liniştit, care îl îngrijoră pe Mazarin.

— Caraghiosul ăsta mi se pare un nătărău, murmură el pentru sine.

La Ramée aştepta tăcut, în picioare, lîngă uşă.

— Apropie-te, domnule, zise Mazarin.

Ofiţerul se supuse.

— Ştii ce se vorbeşte pe aici? continuă cardinalul.

— Nu, monseniore.

— Ei bine, se vorbeşte că domnul de Beaufort va scăpa de la Vincennes, dacă n-a şi scăpat cumva.

Pe chipul ofiţerului se întipări cea mai adîncă uimire. În ace­eaşi clipă îşi holbă ochii lui mici şi căscă o gură cît o şură ca să guste mai bine gluma pe care Eminenţa-Sa îi făcea cinstea să i-o adreseze ; apoi, nemaifiind în stare să rămînă serios faţă de o ase­menea presupunere, izbucni în rîs, un rîs care îl făcea sa se scuture tot, ca de friguri.

Mazarin, încîntat de această ieşire cam nelalocul ei, îşi păstra totuşi aerul grav.

După ce La Ramée se sătură de rîs şi se şterse la ochi, socoti că e timpul să vorbească şi să-şi ceară iertare pentru veselia lui lipsită de bunăcuviinţă.

— Să scape, monseniore?! zise el. Să scape?! Dar Eminenţa-Voastră nu ştie unde se află închis domnul de Beaufort?

— Ba da, domnule, în turnul de la Vincennes, ştiu.

— Întocmai, monseniore, într-o încăpere cu zidurile groase de şapte picioare şi cu gratii în cruce la ferestre, groase cît braţul.

— Domnule, rosti Mazarin, cu răbdare străpungi orice ziduri şi cu un arc de ceasornic tai orice fel de gratii.

— Asta înseamnă că monseniorul uita că-l păzesc opt oameni, patru la uşă, patru chiar cu el în odaie, şi că oamenii aceştia nu-l părăsesc nici o clipă.

— Dar iese din odaie, bate mingea!

— Monseniore, astea-s lucruri îngăduite întemniţaţilor. To­tuşi, dacă Eminenţa-Voastră doreşte, va fi lipsit de ele.

— Nu, nicidecum, zise Mazarin, temîndu-se că, dacă l-ar lipsi de aceste plăceri şi dacă ar scăpa vreodată de la Vincennes, prizo­nierul ar fi şi mai pornit împotrivă-i. Vreau să ştiu doar cine îi ţine tovărăşie la joc?

— Ofiţerul de gardă, monseniore, ori chiar eu însumi, ori alţi întemniţaţi.

— Dar în timpul jocului nu se apropie cumva de ziduri?

— Monseniore, oare Eminenţa-Voastră nu cunoaşte aceste zi­duri? Zidurile au şaizeci de picioare înălţime şi mă îndoiesc ca domnul de Beaufort să fie atît de sătul de viaţă încît să vrea să-şi rupă gîtul sărind de la o asemenea înălţime.

— Hm! făcu cardinalul, care începea să se liniştească. Aşadar, ce crezi dumneata, dragă domnule La Ramée?...

— Că dacă domnul de Beaufort nu găseşte un mijloc să se pres­chimbe în pasăre, răspund de el.

— Ia aminte, mergi prea departe, îl preveni Mazarin. Domnul de Beaufort a spus ostaşilor care l-au dus la Vincennes că s-a gîn­dit adesea la cazul cînd va fi întemniţat şi că, în acest caz, are la îndemînă patruzeci de mijloace de evadare.

— Monseniore, răspunse La Ramée, dacă între aceste patru­zeci ar fi fost măcar unul bun, ar fi scăpat de mult.

„Haide-haide, nu-i atît de nătărău cum credeam" – murmură Mazarin.

— De altfel, monseniorul uită că domnul de Chavigny e gu­vernator la Vincennes, continuă La Ramée, şi că domnul de Cha­vigny nu se numără printre prietenii domnului de Beaufort.

— Da, dar domnul de Chavigny lipseşte uneori.

— Atunci cînd lipseşte, sînt eu acolo.

— Dar cînd lipseşti şi dumneata?

— Oh, cînd lipsesc eu, las în loc un flăcău care vrea să ajungă ofiţer al maiestăţii-sale şi care, vă asigur, îşi face datoria aşa cum trebuie. De trei săptămîni de cînd l-am luat pe lîngă mine, doar pentru un singur lucru l-aş putea mustra, anume că se poartă prea aspru cu întemniţatul.

— Şi cine este acest cerber? întrebă Mazarin.

— Un oarecare Grimaud, monseniore.

— Ce făcea înainte să-l iei la Vincennes?

— Trăia pe undeva în provincie, după cîte mi-a spus cel care mi l-a recomandat; a făcut pe acolo o boacănă din pricina necu­getării lui şi cred că n-are de ce să fie supărat ştiindu-se la adăpost sub uniforma regelui.

— Şi cine ţi l-a recomandat?

— Intendentul ducelui de Grammont.

— Atunci, socoteşti că putem avea încredere în el?

— Ca în mine însumi, monseniore.

— Nu-i unul căruia îi place să trăncănească?

— Doamne Iisuse! Multă vreme l-am crezut mut, monseniore, fiindcă vorbeşte doar prin semne. Se pare că fostul stăpîn l-a stru­nit aşa.

— Ei, bine, rosti cardinalul, spune-i, scumpe domnule La Ramée, că dacă se dovedeşte un paznic credincios şi de nădejde, o să închidem ochii asupra poveştii aceleia din provincie, o să-i dăm o uniformă care îl va face respectat, iar în buzunarele aces­tei uniforme va găsi şi vreo cîţiva pistoli ca să bea în sănătatea regelui.

Mazarin se arăta foarte darnic în făgăduieli, era tocmai opusul acelui vrednic Grimaud, pe care îl lăuda La Ramée, căci el vorbea puţin şi urzea multe.

Cardinalul îi mai puse lui La Ramée o mulţime de întrebări asupra întemniţatului, vrînd să afle cum e hrănit, cum trăieşte şi cum doarme, iar răspunsurile acestuia fură atît de mulţumitoare, încît era aproape liniştit cînd îi spuse că poate să plece.

Apoi, pentru că era nouă dimineaţa, se sculă, se parfumă, se îmbrăcă şi se duse la regină, ca să-i împărtăşească motivele pentru care nu a trecut să o vadă. Regina, care se temea tot atît de domnul de Beaufort, cel temut de însuşi cardinalul, şi care era aproape tot atît de superstiţioasă ca şi el, îl puse să repete cuvînt cu cuvînt toate făgăduielile făcute de La Ramée şi toate laudele privitoare la ajutorul său. Şi după ce cardinalul sfîrşi, murmură:

— Vai, domnule! De ce nu avem cîte un Grimaud pe lîngă fiecare prinţ!

— Răbdare, rosti Mazarin, cu zîmbetu-i de italian. Poate că o să ajungem şi la asta într-o zi; dar pînă atunci...

— Ei bine, pînă atunci?

— Voi lua măsurile de prevedere.

Şi scrisese pe loc lui d'Artagnan să se înapoieze în mare grabă.

XIX

CUM ÎŞI PETRECEA VREMEA PRINŢUL DE BEAUFORT ÎN TURNUL DE LA VINCENNES
Întemniţatul ce-l speria pînă într-atît pe cardinal şi ale cărui mijloace de evadare tulburau liniştea întregii curţi, nu bănuia cîtuşi de puţin spaima care cuprinsese Palatul Regal din pricina lui.

Se vedea păzit cu atîta străşnicie, încît îşi dăduse seama de ză­dărnicia oricărei încercări de evadare; toată răzbunarea lui se măr­ginea la cît mai multe blesteme şi ocări la adresa lui Mazarin. Se apucase să alcătuiască şi unele cuplete, dar se lăsase repede păgu­baş. Într-adevăr, domnul de Beaufort, pe lîngă faptul că nu-l înzes­trase cerul cu darul versurilor, se exprima de obicei şi în proză cu mare caznă. Din pricina asta, Blot, un cupletist al vremii, zicea des­pre el:

În luptă fulgeră şi tună

De vîră spaima în duşman,

Dar cînd grăieşte, nu-i a bună.

Ai şi văzut că-i gogoman.
Gaston la vorbă-i meşter mare

De parcă-i pică tot din cer.

De ce Beaufort ăst dar nu-l are?

De ce Gaston nu-i braţ de fier?
După această desluşire înţelege oricine de ce întemniţatul se mărginea la ocări şi la blesteme.

Ducele de Beaufort era nepot al lui Henric al IV-lea şi al Ga­brielei d'Estrées, tot atît de bun, de viteaz, de mîndru şi, mai ales, tot atît de gascon ca şi bunicul său, dar mult mai puţin învăţat. După ce fusese o bucată de vreme, la moartea regelui Ludovic al XIII-lea, favoritul, omul de încredere, într-un cuvînt primul la cur­te, într-o bună zi trebuise să cedeze locul lui Mazarin şi se văzuse al doilea; şi a doua zi, avînd nesăbuinţa să se supere de această schimbare şi neprevederea să şi spună acest lucru, regina porunci să fie arestat şi dus la Vincennes, de către acelaşi Guitaut pe care l-am cunoscut la începutul povestirii de faţă şi pe care vom avea prilejul să-l mai întîlnim. Bineînţeles, cine spune regina, spune Ma­zarin. În felul acesta, pe lîngă faptul că scăpaseră de prezenţa şi de pretenţiile lui, nu trebuiau nici să mai ţină seama de el, oricît îl îndrăgea poporul, şi astfel, de cinci ani îşi ducea viaţa într-o în­căpere foarte puţin regală, în turnul de la Vincennes.

Acest răstimp, care ar fi cuminţit pe oricine în felul de a judeca lucrurile, afară de domnul de Beaufort, trecuse fără să săvîrşească nici o schimbare în mintea sa. Un altul s-ar fi gîndit, într-adevăr, că, dacă n-ar fi ajuns să-l înfrunte pe cardinal, să dispreţuiască prinţii şi să purceadă singur la drum, fără alţi acoliţi, ca şi acei visători pe chipul cărora citeşti că-şi fac iluzii deşarte – după cum spune cardinalul de Retz – şi-ar fi cîştigat, de cinci ani încoace, fie libertatea sa, fie prieteni care să-l apere. Asemenea păreri nu-şi făcură loc pesemne nici de leac în cugetul prinţului, căruia lunga-i şedere dinapoia gratiilor îi sporise şi mai mult îndărătnicia, şi car­dinalul primea în fiece zi despre el veşti cum nu se poate mai neplăcute pentru Eminenţa-Sa.

Dupa ce dăduse greş cu poezia, domnul de Beaufort se apucase de pictură. Desena cu cărbune mutra cardinalului şi, cum talentu-i destul de mediocru în această artă nu-i îngăduia să ajungă la o prea mare asemănare, vrînd să împrăştie orice îndoială asupra chi­pului zugrăvit, scria dedesubt: „Ritratto deli illustrissimo facchino Mazarini". Prevenit, domnul de Chavigny făcu o vizită ducelui şi-l rugă să-şi găsească un alt fel de a-şi petrece timpul, ori cel puţin să deseneze, fără să mai adauge şi explicaţii. A doua zi, pereţii erau plini de chipuri şi de explicaţii. Domnul de Beaufort, ca toţi întem­niţaţii de altfel, semăna grozav cu copii, care se încăpăţînează să facă numai ce n-au voie.

Domnul de Chavigny fu prevenit şi despre această puzderie de chipuri în profil. Domnul de Beaufort, care nu se simţea prea sigur de sine ca să încerce a desena un chip văzut din faţă, îşi transfor­mase odaia într-o adevărată sală de expoziţie. De astă dată, gu­vernatorul nu spuse nimic; dar într-una din zile, cînd domnul de Beaufort juca mingea, porunci să se şteargă cu buretele toate de­senele şi să se văruiască pereţii.