După douăzeci de ani partea îNTÎIA

Bernouin se ivi numaidecît.

— Vezi dacă tînărul în haină neagră şi cu părul scurt, pe care l-ai introdus la mine adineauri, se mai află în palat.

Bernouin ieşi. Cardinalul se folosi de lipsa lui ca să răsucească la loc inelul pe deget, să-i lustruiască diamantul şi să-i admire stră­lucirea; şi, cum o lacrimă i se rostogolea încă din ochi şi-i împie­dica vederea, scutură capul pentru a o sili să cadă.

Bernouin reveni întovărăşit de Comminges, aflat de gardă.

— Monseniore, spuse Comminges, în timp ce conduceam pe tînărul de care întreabă Eminenţa-Voastră, el s-a apropiat de uşa de sticlă a galeriei şi s-a uitat mirat la ceva, fără îndoială la tabloul lui Rafaël, care se găseşte în faţa acestei uşi. După aceea a rămas o clipă visător şi a coborît scara. Cred că l-am văzut încălecînd pe un cal cenuşiu şi ieşind din curtea palatului. Dar monseniorul nu se duce la regină?

— De ce?

— Domnul de Guitaut, unchiul meu, îmi spune că maiestatea-sa a primit ştiri de la oştirile noastre.

— Bine, mă duc îndată.

În acea clipă apăru domnul de Villequier. Venea într-adevăr din partea reginei să-l cheme pe cardinal.

Comminges văzuse bine, Mordaunt făcuse chiar aşa cum spu­sese el. Pe cînd străbătea galeria paralelă cu marea galerie cu gea­muri zărise pe de Winter, care aştepta ca regina să sfîrşească ne­gocierile cu Mazarin.

Zărindu-l, tînărul se opri brusc, nu pentru a admira tabloul lui Rafael, ci ca fascinat de vederea unui lucru cumplit. Ochii i se dilatară şi un fior îl străbătu din creştet pînă în tălpi. Ai fi spus că vrea să treacă prin stavila de sticlă care îl despărţea de duşmanul său; căci, dacă ar fi văzut cu ce expresie de ura se aţintiseră ochii tînărului asupra lui de Winter, Comminges n-ar mai fi avut pic de îndoială că acel senior englez îi era lordului duşman de moarte.

Dar Mordaunt se stăpîni.

Făcu asta fără îndoială ca să chibzuiască şi, în loc să se lase împins de prima pornire, adică să se ducă drept la milord de Win­ter, coborî încet scara, ieşi din palat cu capul în piept, încălecă, îşi opri calul în colţul străzii Richelieu şi, cu ochii aţintiţi asupra por­ţii, aşteptă să iasă din curte trăsura reginei.

Nu aşteptă multă vreme, căci regina rămase la Mazarin doar un sfert de ceas, însă acest sfert de ceas de aşteptare i se păru un veac, celui care aştepta.

În cele din urmă, greoaia hardughie pe roate, care pe atunci se numea trăsură, ieşi huruind pe poartă, şi de Winter, tot călare, se aplecă din nou în dreptul potierei, ca să vorbească maiestăţii-sale.

Caii porniră la trap şi luară drumul spre Luvru, unde şi intrară. Înainte să plece de la mînăstirea Carmeiitelor, doamna Henriette spusese fiicei sale să vină să o aştepte la palat, unde locuiseră amîndouă mult timp şi pe care îl părăsiseră numai din pricină că mizeria lor li se părea şi mai greu de îndurat în încăperile acelea aurite.

Mordaunt urmări trăsura şi, cînd văzu că intră pe sub bolta întunecată, se lipi cu calul de un zid învăluit de umbră şi rămase acolo nemişcat, printre ornamentaţiile lui Jean Goujon, întocmai ca un basorelief reprezentînd o statuie ecvestră.

Aştepta, cum aşteptase şi la Palatul Regal.

XLI

CUM NEFERICIŢII IAU UNEORI ÎNTÎMPLAREA DREPT PRONIE CEREASCĂ
— Ei bine, doamnă? făcu întrebător de Winter, după ce regina îşi îndepărtă servitorii.

— Ceea ce am prevăzut, milord.

— Refuză?

— Nu ţi-am spus dinainte?

— Cardinalul refuză să primească pe rege?! Franţa refuză ospitalitatea unui prinţ nefericit? Dar asta se întîmplă pentru prima oară, doamnă!

— N-am spus Franţa, milord, am spus cardinalul, şi cardinalul nici măcar nu-i francez.

— Dar regina, pe ea aţi văzut-o?

— Nu avea rost, zise doamna Henriette, clătinînd cu tristeţe din cap. Regina nu va spune niciodată da, atunci cînd cardinalul a spus nu. Nu ştii că acest italian conduce totul, atît înlăuntrul, cît şi în afara ţării? Apoi mai e ceva, şi mă refer la cele despre care ţi-am mai vorbit: nu m-aş mira să aflu că ne-a luat-o Cromwell înainte. În timp ce discutam, cardinalul era tare stînjenit şi totuşi hotărît să refuze. Afară de asta, ai remarcat agitaţia de la Palatul Regal, acel du-te-vino de oameni preocupaţi? Oare să fi primit vreo veste, milord?

— Oricum, nu din Anglia, doamnă. Am făcut totul cu atîta grabă şi grijă, încît sînt sigur că nu mi-a luat-o altcineva înainte: am plecat acum trei zile, am trecut ca prin minune prin mijlocul armatei puritane, am luat diligenţa împreună cu Tony, valetul meu, iar caii i-am cumpărat la Paris. De altfel, înainte de a întreprinde ceva, regele, sînt convins, va aştepta răspunsul maiestăţii-voastre.

— Adu-i la cunoştinţă că nu pot face nimic, milord, vorbi re­gina, deznădăjduită. Că am suferit cît el, ba chiar mai mult, silită să mănînc pîinea exilului şi să cer găzduire unor prieteni prefăcuţi, care rîd de lacrimile mele şi că, în ce-l priveşte, trebuie să se sa­crifice cu generozitate şi să moară ca un rege. Mă voi duce să mor alături de el.

— Doamnă! Doamnă! exclamă de Winter. Maiestatea-voastră se lasă pradă deznădejdii, cînd poate că ne mai rămîne o rază de speranţă.

— Nu mai am prieteni, milord! Nu mai am nici un prieten pe lume, afară de dumneata! Oh! Doamne, Doamne! se tîngui doam­na Henriette, ridicînd ochii spre cer. Oare ai luat la tine toate ini­mile mari care existau pe pămînt?!

— Eu trag nădejde că nu, doamnă, răspunse de Winter, visător. V-am vorbit de patru oameni.

— Ce vrei sa faci cu patru oameni?

— Patru oameni devotaţi, patru oameni hotărîţi să moară pot face mult, credeţi-mă, doamnă, şi cei despre care vă vorbesc au săvîrşit multe pe vremuri.

— Şi unde sînt aceşti patru oameni?

— Ah! Iată ce-aş vrea să ştiu şi eu. De aproape douăzeci de ani i-am pierdut din vedere, şi totuşi, ori de cîte ori l-am văzut pe rege în primejdie, m-am gîndit la ei.

— Aceşti oameni erau prietenii dumitale?

— Unul dintre ei a avut viaţa mea în mîinile sale şi mi-a dă­ruit-o. Nu ştiu dacă a rămas prietenul meu, dar de atunci eu, cel puţin, i-am rămas prieten.

— Şi aceşti oameni se află în Franţa, milord?

— Aşa cred.

— Spune-mi cum se numesc. Se poate să le fi auzit numele şi să-ţi dau vreun ajutor să-i găseşti.

— Unul dintre ei era cavalerul d'Artagnan.

— Oh, milord! Dacă nu mă înşel, cavalerul d'Artagnan e lo­cotenent de gardă, am auzit rostindu-se acest nume; dar, ia seama, mă tem că omul acesta e devotat trup şi suflet cardinalului.

— Asta ar fi o ultimă nenorocire, murmură de Winter. Atunci aş crede că sîntem cu adevărat blestemaţi.

— Dar ceilalţi? întrebă regina, care se agăţa de această ultimă nădejde, cum se agaţă un naufragiat de sfărîmăturile corabiei. Cei­lalţi, milord?

— Numele celui de-al doilea l-am auzit din întîmplare, căci înainte să tragă spada împotriva noastră, aceşti patru gentilomi şi-au spus numele: cel de-al doilea se numea contele de La Fère.

Cît despre ceilalţi doi, obiceiul de a le spune pe numele de împru­mut m-a făcut să le uit pe cele adevărate.

— Oh, Doamne! murmură regina. Totuşi ar trebui să-i găsim cît mai repede, dacă dumneata socoteşti că aceşti vrednici genti­lomi pot să-i fie atît de folositori regelui.

— Da, deoarece au rămas aceiaşi, întări de Winter. Ascultaţi-mă, doamnă, şi căutaţi să vă adunaţi amintirile: n-aţi auzit vreo­dată povestindu-se că regina Anna de Austria a fost salvată odi­nioară din cea mai mare primejdie în care s-a găsit vreodată o re­gină?

— Da, pe vremea cînd îl iubea pe domnul de Buckingham, dar nu ştiu bine despre ce era vorba, de nişte eghileţi şi nişte diamante parcă.

— Da, da, chiar aşa doamnă: aceşti oameni sînt cei care au salvat-o, şi zîmbesc cu milă la gîndul ca dacă numele acestor gen­tilomi nu vă sînt cunoscute, asta se datoreşte faptului că însăşi re­gina le-a uitat, deşi s-ar fi cuvenit să-i facă cei dintîi seniori ai regatului.

— Ei bine, milord, trebuie să-i căutăm. Dar ce vor putea face oare aceşti patru oameni, sau mai degrabă trei? Căci, după cum v-am spus, nu trebuie să ne bizuim pe domnul d'Artagnan.

— Asta ar însemna o spadă neînfricată mai puţin, dar ar mai rămîne încă trei, fără să o pun la socoteală pe a mea. Da, patru oameni devotaţi în jurul regelui, ca să-l păzească de duşmani, să stea în luptă ca un zid în jurul lui, să-l ajute cu sfatul, să-l în­soţească în timpul fugii, vor fi destul, nu pentru a-l face pe rege învingător, dar destul pentru a-l salva dacă va fi înfrînt, pentru a-l ajuta să treacă marea şi, orice ar spune Mazarin, odată pe coastele Franţei, soţul vostru va găsi tot atîtea ascunzişuri şi adăposturi cîte găseşte şi pasărea de mare pe vreme de furtună.

— Caută-i atunci, milord, caută-i pe aceşti gentilomi, şi dacă-i găseşti, dacă se învoiesc să treacă cu dumneata în Anglia, în ziua cînd ne vom urca din nou pe tron, voi da fiecăruia un ducat şi, pe lîngă asta, aur cît să cumpere palatul White-Hall. Caută-i deci, milord, caută-i, te conjur.

— Mi-aş da toată silinţă, doamnă, spuse de Winter, şi i-aş găsi, fără îndoială, dar timpul e scurt: maiestatea-voastră uită că regele vă aşteaptă răspunsul şi-l aşteaptă cu îngrijorare.

— Atunci, mi-e teamă că sîntem pierduţi! exclamă regina, cu îndurerarea unei inimi frînte.

În clipa aceea uşa se deschise; tînăra Henriette se ivi în prag, iar regina, cu acea sublimă tărie care este eroismul mamelor, îşi stăpîni lacrimile, zăvorindu-şi-le în adîncul inimii, şi făcu semn lui de Winter să schimbe vorba.

Numai că această înfrînare, oricîtă tărie ar fi vădit, nu scăpă tinerei prinţese. Ea se opri în prag, suspină şi se adresă în şoaptă reginei:

— De ce plîngi mereu în lipsa mea, mamă?

Regina zîmbi şi murmură în loc de răspuns:

— Iată, de Winter, am cîştigat măcar un lucru nemaifîind decît pe jumătate regină: copiii mei îmi spun mamă, şi nu doamnă.

Apoi se întoarse spre fiica ei:

— Ce doreşti, Henriette?

— Mamă, zise tînăra prinţesă, un cavaler a intrat la Luvru şi cere să prezinte omagiile lui maiestăţii-voastre. Vine din oştire şi, după cum spune, are să-ţi înmîneze o scrisoare din partea ma­reşalului de Grammont, mi se pare.

— Ah! se adresă regina lui de Winter. E unul dintre cei ce-mi sînt credincioşi. Nu remarci, scumpul meu lord, că sîntem atît de sărăcăcios găzduite, încît fiica mea îndeplineşte slujba celor care anunţă oaspeţii?

— Doamnă, aveţi milă de mine, îmi frîngeţi inima, spuse de Winter.

— Şi cine-i acest cavaler, Henriette? întrebă regina.

— L-am văzut pe fereastră, doamnă. E un tînăr care pare să aibă şaisprezece ani şi care se numeşte vicontele de Bragelonne.

Regina zîmbi, înclinînd din cap, tînăra prinţesă deschise uşa şi Raoul apăru în prag.

Făcu îndată trei paşi spre regină şi îngenunche.

— Doamnă, glăsui el, aduc maiestăţii-voastre o scrisoare din partea prietenului meu, domnul conte de Guiche, care mi-a spus că are cinstea să se numere printre servitorii dumneavoastră. Scri­soarea conţine o ştire însemnată, precum şi mărturia respectului său.

La numele contelui de Guiche, o vie roşeaţă coloră obrajii ti­nerei prinţese. Regina o privi cu o oarecare asprime.

— Mi-ai spus că e o scrisoare din partea mareşalului de Gram­mont, Henriette! rosti ea.

— Aşa credeam, doamnă... – îngăimă tînăra fată.

— E vina mea, doamnă, spuse Raoul. M-am anunţat într-adevăr ca venind din partea mareşalului de Grammont; dar cum a fost rănit la braţul drept, nu a putut scrie şi contele de Guiche i-a slujit de secretar.

— Aşadar, s-au dat lupte? întrebă regina, făcîndu-i semn să se ridice.

— Da, doamnă, spuse tînărul, întinzînd scrisoarea lui de Win­ter, care înaintase pentru a o primi şi a o înmîna reginei.

La ştirea că s-au dat lupte, tînăra prinţesă deschise gura, vrînd să întrebe ceva de mare însemnătate pentru ea, fără îndoială, dar gura i se închise fără să rostească un singur cuvînt, în vreme ce rumeneala din obraji i se stingea treptat-treptat.

Regina văzu totul şi de bună seamă că inima ei de mamă pri­cepu despre ce era vorba, căci se adresă iarăşi lui Raoul:

— Şi tînărului conte de Guiche nu i s-a întîmplat nimic rău? Căci contele nu e numai unul dintre sevitorii noştri, după cum v-a spus, domnule, ci se numără şi printre prietenii noştri.

— Nu, doamnă, răspunse Raoul. Dimpotrivă, în ziua luptei s-a acoperit de glorie şi a avut cinstea să fie îmbrăţişat de către Prinţ pe cîmpul de bătaie.

Tînăra prinţesă bătu din palme şi, ruşinată foarte că s-a lăsat în voia unei asemenea porniri de bucurie, se întoarse pe jumătate şi se aplecă spre un vas plin de trandafiri, ca şi cum ar fi vrut să le soarbă parfumul.

— Să vedem ce ne scrie contele, zise regina.

— Am avut cinstea să spun maiestăţii-voastre că v-a scris în numele tatălui său.

— Ştiu, domnule.

Regina rupse sigiliul scrisorii şi citi:
„Doamnă şi regină,

Neputînd avea onoarea de a vă scrie eu însumi, din cauza unei răni la mîna dreaptă, vă scriu prin fiul meu, contele de Guiche, despre care ştiţi că e servitorul vostru, întocmai ca şi tatăl său, ca să vă spun că am cîştigat bătălia de la Lens şi că această victorie nu poate să nu investească cu o mare putere în problemele Europei pe cardinalul Mazarin şi regină. Maiestatea-voastră, dacă vrea să-mi asculte sfa­tul, să se folosească deci de acest moment pentru a stărui în favoarea augustului său soţ pe lîngă guvernul regelui. Vicontele de Bragelonne, care va avea cinstea să va înmîneze această scrisoare, e prietenul fiului meu, căruia, după cum mi s-a spus, i-a salvat viaţa. Este un gentilom căruia maiestatea-voastră poate să-i acorde toată încrede­rea în cazul cînd ar avea să-mi trimită vreun ordin verbal sau scris.

Am cinstea de a fi cu respect..

MAREŞALUL DE GRAMMONT."

În clipa cînd se pomeni de serviciul pe care i-l adusese conte­lui, Raoul nu se putu stăpîni şi întoarse capul spre tînăra princi­pesă. Văzu în ochii ei o expresie de nemărginită recunoştinţă pen­tru el. Nu mai încăpea nici o îndoială: fiica regelui Caroi I era îndrăgostită de prietenul sau.

— Bătălia de la Lens a fost cîştigată! exclamă regina. Oamenii sînt fericiţi aici, cîştigă bătălii! Da, mareşalul de Grammont are dreptate: în ce-l priveşte, aceasta va schimba faţa lucrurilor. Mă tem însă că nu va avea nici o urmare în ce ne priveşte pe noi, ba chiar ne va dăuna. E o ştire proaspătă, domnule, continuă regina, şi-ţi sînt recunoscătoare că ai pus atîta grabă spre a ne-o aduce. Fără dumneata, fără această scrisoare, aş fi aflat vestea abia mîine, poimîine, ori poate cea din urmă din întreg Parisul.

— Doamnă, spuse Raoul, Luvrul e al doilea palat unde ajunge vestea aceasta. Acolo nu o cunoaşte nimeni încă. Am jurat contelui de Guiche să înmînez maiestăţii-voastre scrisoarea chiar înainte de a-l îmbrăţişa pe tutorele meu.

— Tutorele dumitale este şi el un Bragelonne? întrebă lordul de Winter. Am cunoscut pe vremuri un Bragelonne, mai trăieşte?

— Nu, domnule, a murit, şi de la dînsul, în calitate de rudă apropiată, cred, a moştenit tutorele meu moşia al cărei nume îl port.

— Şi cum se numeşte tutorele dumitale? întrebă regina, care nu-şi putea stăpîni dorinţa de a-l cunoaşte mai bine pe acest tînăr chipeş.

— Contele de La Fère, doamnă, răspunse Raoul, înclinîndu-se.

De Winter făcu un gest de uimire, regina îl privi cu o nestăvilită bucurie.

— Contele de La Fère! exclamă ea. Aşa ai spus?

Cît despre de Winter, acesta mai-mai să nu-şi creadă urechi­lor.

— Contele de La Fère! exclamă el la rîndu-i. Oh, domnule, te implor să-mi răspunzi: contele de La Fère nu e oare seniorul pe care l-am cunoscut eu, chipeş şi brav, fost muşchetar pe vremea !ui Ludovic al XIV-lea, în vîrstă poate astăzi de patruzeci şi şapte ori patruzeci şi opt de ani?

— Da, domnule, întocmai.

— Şi nu slujea sub arme cu un nume de împrumut?

— Sub numele de Athos. De curînd l-am auzit pe prietenul său, domnul d'Artagnan, spunîndu-i astfel.

— Chiar aşa, doamnă, chiar aşa. Domnul fie lăudat! Şi acum se află la Paris? continuă contele, adresîndu-se lui Raoul.

În clipa următoare se întoarse spre regină:

— Nădăjduiţi încă, doamnă, nădăjduiţi. Providenţa e de partea noastră, deoarece, mulţumită ei, am regăsit ca prin minune pe acesi brav gentilom. Spune-mi, te rog, domnule, unde locuieşte?

— Contele de La Fère locuieşte pe strada Guénégaud la hanul „Grand-Roi-Charlemagne".

— Îţi mulţumesc din suflet. Dă-i de ştire acestui vrednic prie­ten al meu să rămînă acasă, aici voi veni îndată să-l îmbrăţişez.

— Domnule, vă voi îndeplini bucuros dorinţa, dacă maiestatea-sa va binevoi să-mi îngăduie să plec.

— Du-te, viconte, încuviinţă regina. Du-te şi fii încredinţat de afecţiunea noastră.

Raoul se înclină respectuos înaintea celor două principese, îl salută pe de Winter şi plecă.

De Winter şi regina continuară să vorbească o vreme în şoaptă, încît să nu-i audă tînăra fată, prevedere cu totul de prisos, fiindcă principesa era cufundată în gîndurile ei.

Apoi, cum de Winter voia să-şi ia rămas bun, regina îi spuse:

— Milord, am păstrat cu grija această cruce de diamante, pe care o am de la mama, şi această iconiţă a sfîntului Mihail, pe care a dăruit-o soţul meu: preţuiesc aproape cincizeci de mii de livre. Am jurat mai curînd să mor de foame, decît să mă despart de aceste lucruri de preţ; dar astăzi, cînd aceste bijuterii pot sa folo­sească soţului meu sau apărătorilor lui, mă simt datoare să sacrific totul acestei speranţe. Ia-le! Şi, dacă aveţi nevoie de bani pentru expediţia dumneavoastră, vinde-le fără teamă, milord, vinde-le. Dacă însă găseşti vreun mijloc să le păstrezi, gîndeşte-te, milord, că mi-ai face cel mai mare serviciu pe care un gentilom îl poate face unei regine, şi că în ziua izbînzii mele, cel care îmi va aduce această iconiţă şi această cruce va fi binecuvînatat de mine şi de copiii mei.

— Doamnă, rosti de Winter. Maiestatea-voastră va fi slujită de un om devotat. Alerg să depun într-un loc sigur aceste două lucruri de preţ, pe care nu le-aş fi primit de-aş fi avut la îndemînă mijloacele vechii noastre averi. Dar bunurile noastre au fost con­fiscate, banii ni s-au irosit, încît am ajuns să ne creăm mijloace din tot ce ne-a mai rămas. Într-un ceas voi fi la contele de La Fère şi mîine maiestatea-voastră va avea un răspuns lămurit.

Regina întinse mîna lordului de Winter, care i-o sărută cu res­pect, apoi se întoarse către fiica sa şi spuse:

— Milord, aveţi însărcinarea să daţi acestei copile ceva din par­tea tatălui ei.

De Winter rămase mirat: nu ştia ce vrea să spună regina.

Tînăra Henriette înaintă atunci surîzînd şi, roşind, întinse frun­tea gentilomului.

— Spuneţi tatălui meu, rosti prinţesa, că rege sau pribeag, în­vingător sau învins, puternic sau sărac, el are în mine cea mai su­pusă şi cea mai iubitoare fiică.

— Ştiu, doamnă, răspunse de Winter, atingînd cu buzele frun­tea Henriettei.

Apoi plecă, străbătînd neînsoţit acele mari încăperi pustii şi întunecoase, ştergîndu-şi lacrimile pe care, oricît de nesimţitor ar fi devenit în cei cincizeci de ani petrecuţi la curte, nu şi le putea stăpîni la vederea acestei regeşti nefericiri, atît de demnă şi atît de adîncă în acelaşi timp.

XLII

UNCHIUL ŞI NEPOTUL
Calul şi valetul lui de Winter aşteptau la poartă: el se îndreptă gînditor spre han, întorcînd capul din cînd în cînd şi contemplînd faţada tăcută şi întunecată a Luvrului. Deodată zări un călăreţ desprinzîndu-se parcă din zid, ca să spunem aşa, şi urmărindu-l la o mică distanţă: atunci îşi aminti că, ieşind de la Palatul Regal, văzu­se o umbră asemănătoare.

Valetul lordului de Winter, care venea la vreo cîţiva paşi în urmă, se uita şi el cu nelinişte la acest călăreţ.

— Tony, spuse gentilomul, făcîndu-i semn să se apropie.

— Sînt aici, monseniore.

Şi valetul se alătură stăpînului său.

— Ai băgat de seamă pe acest om care ne urmăreşte?

— Da, milord.

— Cine e?

— Habar n-am. Ştiu doar că vă urmăreşte de la Palatul Regal, că s-a oprit la Luvru şi v-a aşteptat şi că de la Luvru s-a luat din nou după noi.

— Să fie vreun spion de-al cardinalului? spuse de Winter pen­tru sine. Atunci să mă prefac că nu l-am zărit.

Şi, dînd pinteni calului, se înfundă în labirintul de străzi care ducea la un han aflat nu departe de Marais: cum locuise multă vreme în Piaţa Regală, lordul de Winter căutase în chip firesc să tragă undeva în apropiere de vechea-i locuinţă.

Necunoscutul îşi zori şi el calul.

De Winter descălecă în faţa hanului şi urcă în odaie la el, făgăduindu-şi să pună pe cineva să nu-l scape din ochi pe spion, dar tocmai îşi lăsase mănuşile şi pălăria pe o măsuţă, cînd văzu într-o oglindă din faţa lui o siluetă apărută în prag.

Se întoarse îndată: Mordaunt stătea înaintea lui.

De Winter păli şi rămase în picioare, înmărmurit. Cît despre Mordaunt, el stătea în uşă, rece şi ameninţător, ca o statuie.

Se lăsă o tăcere de gheaţă.

— Domnule, spuse de Winter, credeam că te-am făcut să în­ţelegi: mă oboseşte faptul că nu-mi dai pace. Retrage-te, altfel voi chema să te alunge, aşa cum am făcut şi la Londra. Nu sînt unchiul dumitale şi nu te cunosc.

— Te înşeli, unchiule, vorbi Mordaunt cu vocea lui spartă şi batjocoritoare. De astă dată nu mă vei alunga, aşa cum ai făcut la Londra, nu vei îndrăzni. Cît despre tăgada că-ţi sînt nepot, cred că ai să te gîndeşti mai bine acum, cînd am aflat o mulţime de lucruri pe care anul trecut nu le ştiam.

— Şi ce-mi pasă mie ce-ai aflat? izbucni de Winter.

— Oh, îţi pasă, şi chiar foarte mult, unchiule, sînt convins, şi-mi vei împărtăşi părerea numaidecît, adăugă el cu un surîs care făcu să-l treacă toţi fiorii pe cel cu care vorbea. Cînd m-am în­făţişat la dumneata pentru întîia oară, la Londra, voiam să te întreb ce-a devenit averea mea; cînd m-am înfăţişat pentru a doua oară, voiam să te întreb ce anume mi-a necinstit numele. De astă dată vin la dumneata cu o altfel de întrebare şi mult mai cumplită decît celelalte, vin să te întreb, aşa cum Dumnezeu l-a întrebat pe cel dintîi ucigaş: "Cain, ce-ai făcut cu fratele tău Abel?", Milord, ce-ai făcut cu cumnata dumitale, cu cumnata dumitale care era mama mea?

De Winter se dădu înapoi sub privirea acelor ochi de foc.

— Cu mama dumitale? îngînă el.

— Da, cu mama mea, milord, spuse tînărul, zvîcnind din cap de sus în jos.

De Winter făcu o sforţare cumplită şi, cufundîndu-se în amin­tiri spre a găsi un temei nou de ură, strigă:

— Întreabă ce-a devenit, nenorocitule, şi caut-o în iad, poate că iadul o să-ţi răspundă.

Tînărul înaintă pînă se află faţă în faţă cu lordul de Winter şi îşi încrucişă braţele.

— L-am întrebat pe călăul din Béthune, rosti Mordaunt cu glasul înăbuşit, livid de durere şi de furie. Şi călăul din Béthune mi-a răspuns.

De Wintor se prăbuşi pe un scaun, ca lovit de trăsnet, şi încercă zadarnic să găsească un răspuns.

— Da, nu-i aşa? continuă tînărul. Acest cuvînt lămureşte totul, cu această cheie se deschide prăpastia. Mama mea l-a moştenit pe soţul ei şi dumneata ai ucis-o pe mama mea! Numele meu îmi dădea dreptul la averea părintească şi dumneata mi-ai răpit nu­mele. Apoi, după ce mi-ai răpit numele, m-ai despuiat de avere. Acum nu mă miră faptul că nu mă recunoşti, nu mă mir că refuzi să mă recunoşti. Nu stă bine să spui cuiva nepot, cînd l-ai spoliat şi l-ai sărăcit, cînd eşti un ucigaş, omul care l-a făcut orfan.

Aceste cuvinte avură un efect contrar celui la care se aştepta Mordaunt: de Winter îşi aminti ce monstru fusese milady şi se ri­dică liniştit şi grav în picioare, stăpînind cu privirea-i severă pri­virile exaltate ale tînărului.

— Vrei să pătrunzi în această îngrozitoare taină, domnule? glăsui de Winter. Ei bine, fie... Află, dar, cine era femeia pentru care vii să-mi ceri astăzi socoteală. Femeia asta, după toate pro­babilităţile, l-a otrăvit pe fratele meu şi, vrînd să-mi moştenească averea, era pe cale să mă asasineze şi pe mine. Am dovezi. Ce spui de asta?