După douăzeci de ani partea îNTÎIA

„Domnule d'Artagnan – scria el – află că am avut o ceartă cu un oarecare gentilom, care mi-a dat întîlnire astă-seară, în Piaţa legală; cum sînt om al bisericii şi întîlnirea ar putea să-mi dăuneze, dacă aş destăinui-o altuia decît unui prieten atît de sigur ca dum­neata, îţi scriu ca să mă însoţeşti.

Voi intra prin strada Neuve-Sainte-Catherine; sub al doilea fe­linar, pe dreapta, îţi vei găsi adversarul. Eu, cu al meu, voi fi sub al treilea.

Al dumitale,

ARAMIS"
De astădată – nici un cuvînt de rămas bun. D'Artagnan încercă să-şi adune amintirile; se dusese la întîlnire, îşi întîlnise adversarul, al cărui nume nu l-a aflat niciodată, îi străpunse braţul cu o straş­nică lovitură de spadă şi apoi se apropiase de Aramis, care isprăvise lupta şi venea spre el.

— Gata! i-a spus Aramis. Cred că l-am ucis, neobrăzatul. Dar, dragă prietene, dacă ai nevoie de mine, ştii că-ţi sînt devotat trup şi suflet.

Şi Aramis i-a strîns mîna şi s-a pierdut pe sub arcade.

Prin urmare nu ştia despre Aramis mai multe decît ştia despre Athos şi Porthos, şi treaba asta începea să-l supere, cînd i se păru că aude un zgomot de geam spart la el în odaie. Se gîndi numaidecît la punga cu bani închisă în scrin şi se repezi într-acolo. Nu se în­şelase; în clipa cînd el intra pe uşă, un om intra pe fereastră.

— Aha, ticălosule! strigă d'Artagnan, crezînd că are de-a face cu un borfaş, şi puse mîna pe spadă.

— Domnule, se tîngui omul, în numele cerului, vîrîţi sabia în teacă, nu mă omorîţi fără să mă ascultaţi. Nu sînt hoţ, păcatele mele! Sînt un cetăţean cinstit şi cu stare, ba încă şi proprietar. Mă numesc... Ei, dar dacă nu mă înşel, dumneavoastră sînteţi domnul d'Artagnan!

— Şi tu Planchet! izbucni locotenentul.

— Gata să vă slujesc, domnule! spuse Planchet în culmea fe­ricirii. Dacă mai sînt în stare de asta.

— Poate că da, rosti d'Artagnan. Dar cine dracu te pune să goneşti pe acoperişuri la şapte dimineaţa, în toiul lui ianuarie?

— Domnule, glăsui Planchet, trebuie să ştiţi... De fapt, poate c-ar fi bine să nu ştiţi...

— Să vedem despre ce-i vorba, i-o întoarse d'Artagnan. Mai întîi însă pune un ştergar în geam şi trage perdeaua.

Planchet se supuse îndată.

— Ei? făcu d'Artagnan cînd acesta isprăvi.

— Domnule, începu Planchet, prevăzător. Înainte de toate, vă rog să-mi spuneţi cum vă aveţi cu domnul de Rochefort?

— Cum nu se poate mai bine. Grozav! Ştii doar că Rochefort este astăzi unul dintre cei mai buni prieteni ai mei.

— Ah, straşnic!

— Dar ce amestec are Rochefort cu felul ăsta de a pătrunde la mine în odaie?

— Păi, tocmai asta e, domnule! Trebuie să vă spun din prima clipă că domnul de Rochefort este...

Planchet şovăi.

— La naiba! bombăni d'Artagnan. Ştiu bine, la Bastilia.

— Adică era acolo, îl îndreptă Planchet.

— Cum, era?! exclamă d'Artagnan. A avut cumva norocul să scape?

— Ah, domnule, se însufleţi la rîndu-i Planchet. Dacă dum­neavoastră spuneţi că ăsta-i noroc, atunci e bine; trebuie să mai ştiţi că ieri, după cum se pare, s-a trimis la Bastilia după domnul de Rochefort.

— Ei, la naiba, cum să nu ştiu, doar eu însumi am fost să-l aduc!

— Din fericire pentru el, altcineva l-a dus îndărăt, nu dum­neavoastră; căci, dacă v-aş fi recunoscut în escortă, credeţi-mă, domnule, cum vă port un mare respect...

— Mai departe, dobitocule! Haide, spune, ce s-a întîmplat?

— Să vedeţi: pe la jumătatea străzii Ferronnerie, trăsura cu domnul de Rochefort a trecut prin mijlocul unei mulţimi de oa­meni, şi ostaşii din escortă s-au apucat să-i îmbrîncească pe ce­tăţeni, din care pricină s-au stîrnit murmure; întemniţatul, gîndind că i s-a ivit un prilej tare prielnic, a strigat cine este şi a cerut ajutor. Eu eram acolo, am auzit desluşit numele contelui de Rochefort, mi-am adus aminte că el m-a făcut sergent în regimentul piemontez şi atunci am strigat în gura mare că-n trăsura se află un întemniţat, prieten al ducelui de Beaufort. Cît ai clipi, răzmeriţa a fost gata, caii opriţi, escorta pusă pe fugă. În vremea asta, am deschis uşa trăsurii, domnul de Rochefort a sărit jos şi s-a pierdut în mulţime. Ghinionul a făcut ca tocmai atunci să apară o patrulă, care s-a unit cu escorta şi s-a năpustit asupra noastră. M-am strecurat pe după colţul străzii Tiquetonne şi, cum urmăritorii erau aproape, m-am ascuns în casa de alături; ostaşii au încercuit casa şi au scotocit peste tot, dar degeaba, căci eu găsisem la catul al cincilea o fiinţă miloasă care m-a ascuns sub nişte saltele. Am stat tot timpul acolo în ascunzătoare, sau, mai bine zis, aproape tot timpul pînă la ziuă şi, cugetînd că, de aştept să se însereze, ăia ar putea sa vină şi să înceapă iar cu scotoceala, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am furişat pe sub streşini, căutînd mai întîi o intrare şi apoi o ieşire, adică o casă nepăzită. Iată povestea mea, domnule, şi pe cuvînt de cinste, aş fi deznădăjduit dacă nu v-ar fi pe plac.

— Cîtuşi de puţin, zise d'Artagnan. Dimpotrivă, sînt grozav de mulţumit, pe legea mea, să-l ştiu pe Rochefort liber. Dar să ştii că dacă oamenii regelui pun mîna pe tine, te spînzură fără pic de milă.

— Cum naiba să nu ştiu! suspină Planchet. Tocmai de-asta mi-e frică, şi tocmai de asta sînt atît de bucuros că am dat iar peste dumneavoastră, fiindcă nimeni nu poate să mă ascundă mai bine ca dumneavoastră, numai să vreţi.

— Vreau, rosti d'Artagnan. Cu dragă inimă, deşi, dacă se află că am adăpostit un răzvrătit, îmi pierd gradul. Nici mai mult, nici mai puţin.

— O, domnule, ştiţi bine că mi-aş pune în joc şi viaţa pentru dumneavoastră.

— Ai putea să adaugi că ţi-ai pus-o în joc într-o vreme, Plan­chet. Eu nu uit decît lucrurile pe care trebuie să le uit, dar despre asta vreau să-mi amintesc. Stai colo pe scaun şi mănîncă liniştit, căci bag de seamă ce ochi faci la bucatele rămase pe masă de-a-seară.

— Da, domnule, fiindcă dulapul vecinei era tare sărac în lucruri mai acătării, şi de ieri de la amiază n-am pus în gură decît o felie de pîine unsă cu dulceaţă. Nu vorbesc eu de rău dulciurile, dacă vin la locul lor şi la timpul potrivit, dar cina din ajun mi s-a părut un fleac, zău aşa!

— Bietul băiat! îl căină d'Artagnan. Haide, potoleşte-ţi foa­mea!

— Ah, domnule, îmi salvaţi pentru a doua oară viaţa, murmură Planchet.

Şi, aşezîndu-se la masă, începu să înfulece ca în frumoasele zile de pe strada Fossoyeurs.

D'Artagnan continuă să se plimbe în lung şi în lat; cîntărea în minte ce foloase putea trage din întîlnirea cu Planchet, în aceste împrejurări. Între timp, Planchet mînca de zor, vrînd să-şi scoată pîrleala ceasurilor cît răbdase de foame. Într-un tîrziu scoase un oftat plin de mulţumire, mărturie că, după o asemenea arvună straşnică, va face un mic popas.

— Ei, glăsui d'Artagnan, socotind că a venit clipa să treacă la întrebări. Să le luăm pe toate la rînd. Ştii unde se află Athos?

— Nu, domnule, răspunse Planchet.

— Drace! ştii unde se află Porthos?

— Cu atît mai puţin.

— Ei, drăcia dracului!

— Dar Aramis?

— Nici atît.

— Pe toţi dracii!

— Să vedeţi, mormăi Planchet cu aerul lui pişicher. Ştiu unde-i Bazin.

— Cum, ştii unde-i Bazin?

— Da, domnule.

— Şi unde este?

— La Notre-Dame.

— Păi ce face el la Notre-Dame?

— E paracliser.

— Bazin, paracliser la Notre-Dame?! Eşti sigur?

— Foarte sigur; doar l-am văzut şi-am stat de vorbă cu el.

— El trebuie să ştie unde-i stăpînu-său.

— Fără nici o îndoială.

D'Artagnan rămase puţin pe gînduri, apoi îşi luă mantia şi spa­da şi dădu să plece.

— Domnule, se tîngui Planchet. Mă lăsaţi aşa în voia soartei? Gîndiţi-vă că-n dumneavoastră mi-am pus toata nădejdea!

— Că doar n-au să vină să te caute aici, pufni d'Artagnan.

— Şi dacă vine cineva? scînci prevăzătorul Planchet. Gîndiţi-vă că pentru toţi ai casei, care nu m-au văzut intrînd, nu-s decît un hoţ.

— Ai dreptate, încuviinţă d'Artagnan. Ia spune, ştii vreun dia­lect de pe la noi?

— Ba ceva mai mult decît atîta, domnule, răspunse Planchet. Ştiu o limbă străină, vorbesc flamanda.

— Şi unde dracu ai învăţat-o?

— În Artois, unde-am făcut războiul timp de doi ani. Ascultaţi. Goeden morgen, mynheer! Itk ben begeeray te weeten the ge sond hects omstand.

— Ce vrea să zică asta?

— Bună ziua, domnule! Mă grăbesc să vă-ntreb cum o duceţi cu sănătatea.

— Şi-aşa ceva se cheamă la ei limbă de vorbit! Dar n-are a face, pentru noi asta pică de minune, hotărî d'Artagnan.

D Artagnan se duse la uşă, strigă un băiat şi-i porunci să-i dea de veste frumoasei Magdalena să urce pînă la el.

— Ce faceţi, domnule? se îngrozi Planchet. Vreţi să încredin­ţaţi taina noastră unei femei?!

— Fii pe pace, asta n-o să sufle o vorbă.

În clipa aceea se arătă şi hangiţa. Venise într-un suflet, zîmbitoare, aşteptîndu-se să-l găsească pe d'Artagnan singur; dar cînd dădu cu ochii de Planchet, se trase înapoi, uimită.

— Scumpa mea gazdă, zise d'Artagnan, îţi prezint pe fratele dumitale care vine din Flandra şi pe care îl iau în slujba mea pentru cîteva zile.

— Fratele meu?! făcu hangiţa din ce în ce mai mirată.

— Spune bun găsit sorii dumitale, master Peter.

— Vilkom, zuster! zise Planchet.

— Goeden day, broer! răspunse hangiţa, buimăcită.

— Uite cum stă treaba, rosti d'Artagnan. Domnul este fratele tău, pe care poate că nu-l cunoşti; în schimb, îl cunosc eu: a picat de la Amsterdam. Cît lipsesc, da-i ceva haine să se îmbrace; cînd mă întorc, adică peste un ceas, vii şi mi-l prezinţi şi, ascultînd de vorba ta, fiindcă el nu ştie o boaba franţuzeşte, cum nu pot să-ţi refuz nimic, îl iau în slujba mea, ai priceput?

— Aş putea spune că ghicesc ce vrei de la mine şi asta mi-e destul, murmură Magdalena.

— Eşti o femeie de nepreţuit, frumoasa mea gazdă, şi mă bizui pe tine.

După care, făcînd un semn plin de înţeles lui Planchet, d'Ar­tagnan ieşi pe uşă şi se îndreptă spre Notre-Dame.

VIII

DESPRE FELURITELE ÎNRÎURIRI PE CARE POATE SĂ LE AIBĂ O JUMĂTATE DE PISTOL ASUPRA UNUI PARACLISER ŞI ASUPRA UNUI COPIL DIN COR
D'Artagnan apucă pe Pont-Neuf, felicitîndu-se că l-a regăsit pe Plancher, căci deşi avea aerul de a-i fi dat o mînă de ajutor acestui flăcău cumsecade în realitate, el, Planchet, îi dădea o mînă de ajutor lui d'Artagnan. Într-adevăr, în clipa de faţă nimic nu pu­tea să-i prindă mai bine decît un slujitor curajos şi ager la minte. Ce-i drept, după toate probabilităţile, Planchet n-avea să rămînă prea multă vreme în serviciul lui; dar, reluîndu-şi starea socială din strada Lombards, Planchet îi rămînea recunoscător lui d'Artag­nan, care, ascunzîndu-l, îi salvase viaţa cum s-ar zice, şi pe d'Ar­tagnan nu-l stingherea să aibă legături cu burghezia, într-un mo­ment cînd ea se pregătea să lupte împotriva curţii. Se chema că are pe cineva în tabăra duşmană, şi, pentru un om de isteţimea lui d'Artagnan, cele mai neîsemnate fleacuri puteau aduce lucruri mari.

În această stare sufletească, destul de mulţumit de norocul avut şi de el însuşi, d'Artagnan ajunse la Notre-Dame. Urcă treptele, intră în biserică şi, adresîndu-se unui îngrijitor al lăcaşului, care mătura într-o capelă, întrebă dacă nu-l cunoaşte pe domnul Bazin.

— Domnul Bazin, paracliserul? spuse îngrijitorul.

— Chiar el.

— Uite-l colo, la slujbă, în capela Sfintei Fecioare.

D'Artagnan tresări de bucurie, căci, orice i-ar fi înşirat Planchet, i se părea că niciodată nu o să-l găsească pe Bazin; acum însă, cînd ţinea în mînă un capăt al firului, voia cu orice chip să-l apuce şi pe celălalt.

Se duse şi îngenunche în faţa capelei, vrînd să nu-şi scape omul din ochi. Din fericire, toată slujba era doar o citanie şi trebuia să se isprăvească îndată. D'Artagnan, care nu mai ştia să se roage şi nici nu se gîndise să-şi ia o carte de rugăciuni, se folosi de acest răgaz ca să-l cerceteze pe Bazin.

Bazin îşi purta veşmîntul cu egală măreţie şi încîntare. Pricepeai lesne că a ajuns, ori mai avea puţin pînă să ajungă pe culmea ambiţiilor lui şi că mucarniţa împodobită cu argint pe care o ţinea în mînă i se părea tot atît de vrednică de cinste ca şi bastonul de comandant pe care Condé l-a azvîrlit sau nu l-a azvîrlit în liniile duşmanului, în bătălia de la Friburg. Înfăţişarea lui suferise o schimbare, care se potrivea de minune, ca să zicem aşa, cu veş­mîntul ce-l purta. Trupul i se rotunjise, supunîndu-se parcă şi el cerinţelor tagmei bisericeşti. Cît despre mutră, părţile ascuţite ale obrazului se neteziseră. Nasul era acelaşi de odinioară, dar obrajii, împlinindu-se, trăgeau nările dintr-o parte şi din alta; bărbia-i era o guşă revărsată; asta nu era grăsime, ci buhăială, care îi închidea pînă şi ochii; părul retezat cuvioşeşte îi acoperea fruntea pînă aproape de sprîncene. La drept vorbind, fruntea lui Bazin nu era mai lată de un deget şi jumătate nici pe vremea cînd o purta des­coperită.

Preotul isprăvi slujba tocmai cînd isprăvi şi d'Artagnan să-l cerceteze pe Bazin; rosti cuvintele sfinte de încheiere şi, spre ui­mirea lui d'Artagnan, se retrase dîndu-şi binecuvîntarea, pe care toţi o primeau în genunchi. Dar uimirea lui d'Artagnan se stinse în clipa cînd recunoscu într-însul pe însuşi vicarul, adică pe vestitul Jean-François de Gondy, care, în acea vreme, presimţind rolul ce avea să joace, începea, mulţumită daniilor sale, să devină foarte popular. Tocmai în scopul de a-şi spori această popularitate, oficia din cînd în cînd slujba de dimineaţă, slujbă la care de obicei numai oamenii din popor luau parte.

D'Artagnan îngenunche, ca toţi cei din jur, primi şi el bine­cuvîntarea şi îşi făcu semnul crucii; dar în clipa cînd Bazin trecu pe lîngă el, cu ochii ridicaţi spre cer, păşind umil cel din urmă, d'Artagnan îl apucă de poala anteriului: Bazin îşi pogorî privirile şi făcu un salt îndărăt, ca şi cum ar fi văzut un şarpe.

— Domnul d'Artagnan! îngăimă el. Vade retro, Satanas!...

— Eh, dragul meu Bazin, spuse ofiţerul rîzînd, uite cum ştii tu să primeşti un vechi prieten!

— Domnule, i-o întoarse Bazin, adevăraţii prieteni ai unui creştin sînt cei care-l ajută să-şi afle mîntuirea, şi nu cei care-l abat de la calea cea dreaptă.

— Nu te pricep, Bazin, spuse d'Artagnan. Şi nu văd cum aş putea fi o piedică în calea mîntuirii tale.

— Aţi uitat, domnule, răspunse Bazin, că era cît pe ce să spul­beraţi pentru totdeauna putinţa de mîntuire a bietului meu stăpîn, şi că, de-ar fi fost după dumneavoastră, s-ar fi dat pierzaniei, ră-mînînd muşchetar, atunci cînd chemarea sa îl îmboldea cu atîta înfocare către biserică.

— Dragul meu Bazin, continuă d'Artagnan, văzîndu-mă aici ar trebui să înţelegi că m-am schimbat mult în toate privinţele: vîrsta aduce înţelepciune. Şi cum n-am nici o îndoială ca stăpînul tău e pe cale să-şi afle mîntuirea, am venit să-mi spui unde se găseşte, ca să mă ajute cu povaţa lui să fac la fel.

— Spuneţi mai degrabă că vreji să-l tîrîţi iarăşi cu dumnea­voastră spre cele lumeşti. Din fericire, adăugă Bazin, habar n-am pe unde o fi, căci, cum sîntem într-un sfînt lăcaş, n-aş îndrăzni să mint.

— Cum! izbucni d'Artagnan, dezamăgit la culme. Nu ştii unde se află Aramis?

— Mai întîi, spuse Bazin, Aramis era un nume de pierzanie, în Aramis stă pitulat Simara, care-i nume de diavol şi, spre norocul său, stăpînul meu s-a lepădat pentru totdeauna de numele ăsta.

— Aşa e, încuviinţă d'Artagnan, hotărît să aibă răbdare pînă la capăt. Nu pe Aramis, ci pe abatele d'Herblay îl căutam. Haide, dragul meu Bazin, spune-mi unde se află.

— N-aţi auzit, domnule d'Artagnan, cînd v-am spus că habar n-am?

— Am auzit, cum nu, dar îţi răspund că aşa ceva e cu neputinţă.

— Şi totuşi ăsta-i adevărul, adevărul curat. Sfîntul adevăr.

D'Artagnan se lămuri că nu va scoate nimic de la Bazin; era vădit că Bazin minţea; dar minţea cu atîta convingere şi îndîrjire, încît ghiceai cu uşurinţă că nu-şi va lua vorba îndărăt.

— Prea bine, Bazin! rosti d'Artagnan. Dacă nu ştii unde-ţi este stăpînul, să nu mai vorbim de asta şi să ne despărţim ca nişte buni prieteni. Uite, ţine de la mine o jumătate de pistol, să bei în sănăta­tea mea.

— Eu nu beau, domnule, zise Bazin, împingînd cu un aer măreţ într-o parte mîna ofiţerului. Băutura-i doar pentru cei străini de biserică.

— Incoruptibil! murmură d'Artagnan. Se ţine ghinionul scai de capul meu, zău aşa.

Şi cum d'Artagnan, furat de gînduri, lăsase din mînă poala an­teriului, Bazin se folosi îndată de libertate şi se smuci iute spre altar, unde nu se simţi în siguranţă decît după ce trase uşa după el.

D'Artagnan rămase nemişcat, adîncit în gînduri, cu ochii aţin­tiţi asupra uşii care pusese o stavilă între el şi Bazin, cînd deodată, simţi cum cineva din spate îl împunge cu degetul în umăr.

Se întoarse numaidecit şi era cît pe ce sa scoată un strigăt de mirare, dar cel care îl împunsese în umăr cu degetul, duse acest deget la buze, în semn de tăcere.

— Tu aici, dragul meu Rochefort?! şopti el.

— Ssst! făcu Rochefort. Ştiai că sînt liber?

— Am aflat-o de la cel mai îndreptăţit să mi-o spună.

— De la cine?

— De la Planchet.

— Cum, de la Planchet?

— Fireşte. El te-a salvat.

— Planchet!... Într-adevăr, mi s-a părut că-l recunosc. Asta dovedeşte, dragul meu, că binele e întotdeauna răsplătit.

— Şi ce te-aduce aici?

— Am venit să mulţumesc Domnului pentru norocul de a mă vedea iarăşi liber, zise Rochefort.

— Şi altceva nimic? Fiindcă bănuiesc că asta nu-i totul.

— Să primesc poruncile vicarului, să vedem dacă nu putem pune ceva la cale, sa turbe Mazarin.

— Nesăbuitule! O s-ajungi din nou la Bastilia.

— Oh! Cît despre asta, am eu grijă să mă păzesc, te-asigur! E minunat să te ştii sub cerul liber! De aceea, urmă Rochefort, trăgînd aerul, cu nesaţ în piept – plec să fac o plimbare la ţară, dau o raită prin provincie.

— Ia te uită! se miră d'Artagnan. Şi eu la fel!

— Şi, dacă nu-s prea curios, aş putea să te întreb unde te duci?

— Mă duc să-mi caut prietenii.

— Care prieteni?

— Cei despre care m-ai întrebat ieri.

— Athos, Porthos şi Aramis? Pe ei îi cauţi?

— Da.

— Pe cuvînt de onoare?

— Ce-i de mirare în asta?

— Nimic. E ciudat. Şi din partea cui îi cauţi?

— Îţi dai seama din partea cui.

— Da, desigur.

— Din nenorocire, nu ştiu pe unde sînt.

— Şi nu ai nici un mijloc sa afli ceva despre ei? Aşteaptă opt zile şi-ţi dau eu veşti.

— Opt zile e prea mult; trebuie să-i găsesc în trei zile.

— Trei zile e prea puţin, răspunse Rochefort. Franţa e mare.

— N-are a face, cunoşti cuvîntul trebuie; cu ajutorul lui poţi face multe.

— Şi cînd porneşti în căutarea lor?

— Am şi pornit.

— Noroc!

— Şi ţie, drum bun!

— Poate că ne mai întîlnim pe undeva.

— Nu prea cred.

— Cine ştie! Întîmplarea e plină de toane.

— Adio!

— La revedere! A, să nu uit: dacă Mazarin îţi vorbeşte de mine, spune-i că ţi-am cerut să-i dai de ştire cum că în curînd o să vadă dacă sînt prea bătrîn pentru a mai fi bun de ceva, aşa cum socoteşte el.

Şi Rochefort se depărtă cu unul din acele zîmbete drăceşti, care odinioară îl făcuseră pe d'Artagnan să simtă de atîtea ori că-l trec fiorii; dar de astă dată, d'Artagnan îl privi fără teamă şi, zîmbindu-i la rîndul său cu un aer melancolic, pe care numai aceste amintiri puteau să-l aştearnă pe chipul său, spuse:

— Du-te, diavole, şi fă tot ce vrei, puţin îmi pasă: o a doua Constanţă nu mai există pe lume!

Întorcîndu-se, d'Artagnan îl văzu pe Bazin, care-şi scosese veş­mintele bisericeşti şi stătea de vorbă cu îngrijitorul căruia el, d'Ar­tagnan, îi ceruse lămuriri intrînd în sfîntul lăcaş. Bazin părea stăpînit de o mare însufleţire şi îşi tot vîntura prin aer braţele-i scurte şi groase. D'Artagnan pricepu că Bazin îi cerea, după toate pro­babilităţile, să tacă mîlc în ce-l privea.

Folosindu-se de neatenţia celor doi slujitori ai bisericii, d'Ar­tagnan se strecură afară din catedrală şi se ascunse după colţul străzii Canettes. Bazin nu putea să plece fără să fie văzut din locul unde stătea d'Artagnan.

După vreo cinci minute de aşteptare, Bazin se ivi în uşa bise­ricii; se uită în toate părţile să vadă dacă nu e pîndit, dar nu avea cum să-l zărească pe ofiţerul nostru, care doar scotea capul de du­pă colţul unei case, aflată la vreo cincizeci de paşi mai încolo. Li­niştit, se încumetă să o pornească spre strada Notre-Dame. D'Ar­tagnan se grăbi să iasă din ascunzătoare şi ajunse la vreme ca să-l vadă dînd colţul străzii Juiverie şi intrînd pe strada Calandre, într-o casă curăţică. De aceea ofiţerul nostru nu se îndoi nici o clipă că numai în casa asta putea sa locuiască vrednicul paracliser.

D'Artagnan se feri să întrebe pe cineva din casă; portarul, dacă era un portar, fusese prevenit dinainte, iar dacă nu era portar, cu cine să vorbească?

Trecu pragul unei cîrciumioare, aflată la încrucişarea străzii Saint-Eloi cu strada Calandre şi ceru o cană cu hipocras. Băutura asta se pregătea cam într-o jumătate de ceas: d'Artagnan avea timp berechet să iscodească pe cineva despre Bazin, fără să dea de bă­nuit.

Zări în încăpere un ştrengar de vreo doisprezece, cel mult cin­cisprezece ani, cu un aer dezgheţat, pe care parcă îl mai văzuse cu douăzeci de minute înainte, îmbrăcat în stihar, în chip de copil de cor. Intră în vorbă cu el şi, cum ucenicul într-ale preoţiei nu avea nimic de ascuns, d'Artagnan află că, de la şase la nouă dimineaţa, era copil de cor de biserică, iar de la noua pînă la miezul nopţii, băiat de prăvălie.

Pe cînd vorbea cu puştiul, cineva aduse un cal la poarta casei lui Bazin. Calul era cu şaua şi cu frîul pe el. După o clipă se arătă şi Bazin.

— Ia te uită, zise copilul, paracliserul nostru o porneşte la drum.

— Şi unde se duce? întrebă d'Artagnan.

— Păi de, habar n-am.

— Îţi dau o jumătate de pistol dacă afli, făgădui d'Artagnan.

— Mie? izbucni copilul, cu ochii strălucind de bucurie. Dacă aflu unde a pornit-o Bazin?! Nu-i mare greutate. Nu cumva rîdeţi de mine?

— Nu, pe cinstea mea de ofiţer. Uite-l colea. Şi-i arătă banul ademenitor, însă fără să i-l dea.

— Mă duc să-l întreb.

— Aşa chiar că nu afli nimic, îl opri d'Artagnan. Aşteaptă să plece, şi pe urmă, gata! întreabă, iscodeşte, află. Te priveşte cum faci, ăsta e al tău – şi vîrî banul în buzunar.

— Aha, pricep! se dumiri puştiul, cu acel zîmbet şiret pe care nu-l vezi decît la ştrengarii Parisului. Ei, atunci s-aşţeptăm.

Nu aşteptară prea mult. După cinci minute, Bazin o porni în trap mărunt, zorindu-şi calul, cu umbrela.

Bazin obişnuia totdeauna să poarte umbrela, pe care o folosea şi în chip de cravaşă.

Abia dădu colţul străzii Juiverie, că puştiul ţîşni ca un copoi pe urmele lui.

D'Artagnan se întoarse la masa unde se aşezase, încredinţat că nu vor trece zece minute şi el va şti tot ce voieşte să ştie.

Într-adevăr, nici nu se scurseră zece minute şi puştiul era îna­poi.

— Ei? făcu întrebător d'Artagnan.

— Gata! îi dădu puştiul de veste. Ştiu totul.

— Unde-a plecat?

— Banul e tot al meu?

— Fireşte! Hai, zi.

— Vreau să văd banul. Daţi-mi-l niţel, să văd dacă nu cumva e fals.

— Uite-l.

— Hei, jupîne! vorbi puştiul. Domnul vrea mărunţiş.

Cîrciumarul era la tejghea. Luă jumătatea de pistol şi-i dădu în schimb bani mărunţi.

Copilul se grăbi sa pună banii în buzunar.

— Şi-acum spune, unde-a plecat? întrebă d'Artagnan, care-l urmărise rîzînd cu cîtă pricepere ştie să învîrtă o asemenea trebuşoară.

— A plecat la Noisy.

— Cum de-ai aflat?

— Ei, ce naiba, a fost floare la ureche! Am recunoscut calul pe care măcelarul îl închiriază din cînd în cînd domnului Bazin. Şi mi-am zis că măcelarul nu i-ar închiria calul fără să-l întrebe unde se duce, cu toate că eu, unul, nu-l cred în stare pe domnul Bazin să obosească un cal.