După douăzeci de ani partea îNTÎIA

— Ei, şi? o ţinea Porthos pe a lui. Eu tot zic să plecăm.

— Dragul meu, spuse d'Artagnan. Ştii de ce meşterii cofetari nu pun niciodată mîna să lucreze?

— Nu, zise Porthos. Dar aş fi măgulit să aflu.

— De teamă să nu ardă vreo turtă sau să nu li se taie vreo cremă în faţa ucenicilor.

— Şi ce-i cu asta?

— Atunci ar fi luaţi în rîs, şi un meşter cofetar nu trebuie ni­ciodată să fie luat în rîs.

— Păi ce legătură e între noi şi meşterii cofetari?

— Uite că este, fiindcă nici noi, în materie de fapte de arme, nu suferim s-avem vreo înfrîngere şi nici să fim luaţi în rîs. În An­glia, acum de curînd, am dat greş, am fost învinşi, şi asta e o pată pe faima noastră.

— Şi cine, mă rog, ne-a învins? se supără Porthos.

— Mordaunt.

— Dar după aia l-am trimis în fundul mării pe domnul Mordaunt.

— Ştiu, ştiu, şi asta ne va reabilita puţin în faţa posterităţii dacă, bineînţeles, posteritatea ne va lua în seamă. Dar ia aminte Porthos: deşi Mordaunt n-a fost de dispreţuit, Mazarin mi se pare într-un fel mult mai tare decît Mordaunt. Şi pe el nu cred să-l băgăm la apă cu atîta uşurinţă. Să ne cunoaştem bine unii pe alţii şi să jucăm strîns; căci, oftă d'Artagnan, noi doi facem poate cît opt, dar nu facem cît cei patru pe care-i ştii.

— Asta aşa e, încuvinţă Porthos, oftînd şi el.

— Atunci, fă şi tu ca mine, plimbă-te în lung şi-n lat pînă primim vreo veste de la unul dintre prietenii noştri, sau ne vine vreo idee bună. Nu mai dormi atîta, nimic nu îngreuiază mintea mai mult ca somnul. Cît despre ceea ce ne aşteaptă, poate că nu-i dracul chiar atît de negru cum credeam noi la început. Mazarin n-o să ne taie capul, pentru asta trebuie un proces, procesul ar face vîlvă şi vîlva asta le-ar da de ştire prietenilor noştri, care nu l-ar lăsa să-şi facă mendrele.

— Ce judecată limpede ai! spuse Porthos cu admiraţie

— Mda, aşa se pare! făcu d'Artagnan. Şi-apoi, vezi tu, dacă nu ne face proces şi nu ne taie capul, înseamnă că ori ne lasă aici, ori ne duce în altă parte.

— Fireşte, n-are încotro, încuviinţă Porthos.

— Ei bine, e cu neputinţă ca jupîn Aramis, cu nasul lui de copoi, şi Athos, un nobil atît de înţelept, să nu dibuie unde sîntem. Şi-atunci, pe legea mea, vine şi timpul nostru.

— Da, şi la urma urmei, nu stăm prea rău aici .Afară doar de un singur lucru.

— Care?

— N-ai băgat de seamă că ăştia ne-au dat friptură de berbec trei zile la rînd?

— Nu, dar dacă ne mai dau o dată, am să mă plîng, n-ai grijă.

— Şi-apoi, uneori mi-e dor de casă. E o veşnicie de cînd nu mi-am văzut castelele.

— Hm! Deocamdată nu te mai gîndi la asta. Le găsim noi, bineînţeles numai dacă Mazarin n-a poruncit să le dărîme.

— Crezi că e cu putinţă asemenea tiranie? se îngrijoră Porthos.

— Nu. Celălalt cardinal era bun la hotărîri de-alde astea. Al nostru e prea josnic să se încumete la aşa ceva.

— Mi-a mai venit inima la loc, d'Artagnan!

— Prea bine! atunci, arată-te vesel ca mine. Să glumim cu străjile. E bine să fim pe placul ostaşilor, fiindcă de cumpărat nu-i putem cumpăra. Poartă-te ceva mai binevoitor faţă de ei, Porthos, cînd se opresc sub gratiile noastre. Pînă acum le-ai tot arătat pum­nul, şi cu cît ţi-e pumnul mai respectabil, cu atît e mai puţin atrăgător, crede-mă. Ah, aş da orice să am în buzunar măcar cinci sute de ludovici!

— Şi eu la fel, spuse Porthos, care nu voia să rămînă mai prejos în dărnicie. Aş azvîrli o sută de pistoli.

Aici ajunseră cu vorba cei doi prizonieri cînd intră Comminges, în urma unui sergent şi a doi oameni, care aduceau masa de seară într-un paner plin de oale şi blide.

XLIV

MINTEA ŞI BRAŢUL

(urmare)
— Păi bine, se strîmbă Porthos. Iar berbec?

— Dragă domnule de Comminges, vorbi d'Artagnan. Trebuie să ştii că prietenul meu, domnul du Vallon, e hotărît la fapte mari, dacă Mazarin se încăpăţînează să-l hrănească cu asemenea bucate.

— Ba o spun răspicat, sări Porthos, că dacă nu ia friptura de aici, nu mai pun nimic în gură.

— Luaţi friptura! porunci Comminges. Doresc ca domnul du Vallon să aibă o masă plăcută, cu atît mai mult cu cît am o veste care-i va face poftă de mîncare, sînt sigur.

— A murit cumva Mazarin? întreba Porthos.

— Nu, ba chiar mă văd silit să vă spun că-i sănătos tun.

— Cu atît mai rău.

— Şi care-i vestea? se interesă d'Artagnan. O veste în închi­soare e un fruct atît de rar, că-mi vei ierta nerăbdarea, nu-i aşa domnule de Comminges? Asta, mai ales că ne-ai dat a înţelege că e o veste bună.

— V-aţi bucura să aflaţi că domnul conte de la Fère e sănătos? spuse Comminges.

Ochişorii lui d'Artagnan se holbară peste măsură.

— Dacă m-aş bucura?! exclamă el. Mai mult decît atît, aş fi fericit!

— Aflaţi atunci că însuşi contele m-a rugat să vă transmit toate cele cuvenite şi să vă spun că-i bine sănătos.

D'Artagnan era cît pe ce să sară în sus de bucurie. O privire iute îi tălmaci lui Porthos ceea ce gîndea: „Dacă Athos ştie unde sîntem, spunea privirea gasconului, dacă ne trimite vorbă, curînd are să treacă la fapte".

Porthos nu se prea pricepea să înţeleagă omul din ochi, dar de astă dată, auzind numele lui Athos, încercase aceleaşi simţăminte ca şi d'Artagnan şi înţelesese lămurit totul.

— Contele de la Fère te-a rugat să ne transmiţi salutări dom­nului Vallon şi mie? întrebă cu sfială gasconul.

— Întocmai, domnule.

— Prin urmare, l-ai văzut?

— Fireşte.

— Şi unde-i? dacă nu-i cu supărare.

— Foarte aproape de-aici, zîmbi Comminges.

— Foarte aproape! murmură d'Artagnan, şi ochii îi scînteiară.

— Atît de aproape, încît, dacă ferestrele care dau spre pavilionul cu portocali n-ar fi zidite, l-aţi vedea şi de-aici.

„Dă tîrcoale castelului" – cugetă d'Artagnan în sinea lui, şi ur­mă cu glas tare:

— L-ai întîlnit cumva la vânătoare, în parc?

— Nu, nu, mai aproape, mult mai aproape! Iată, în spatele zidului ăstuia, spuse Comminges, lovind cu pumnul în perete.

— În spatele zidului, zici? Păi de ce se află în spatele zidului? Ne-au adus noaptea şi habar n-am unde sînt, să ma ia naiba!

— Atunci presupune un lucru, interveni Comminges.

— Presupun orice doreşti.

— Presupune că în peretele ăsta se află o fereastră.

— Şi-apoi?

— Şi că de la această fereastră îl vedeţi pe domnul de La Fère la fereastra lui.

— Aşadar, contele de La Fère e găzduit la castel?

— Da.

— În ce calitate?

— În aceeaşi calitate ca dumneavoastră.

— Athos, prizonier?

— Ştiţi bine doar, rîse Comminges. La Rueil nu există prizo­nieri, aici nu-i închisoare.

— Să nu ne jucăm cu vorbele, domnule! Athos a fost arestat?

— Ieri, la Saint-Germain, pe cînd ieşea de la regină.

Braţele lui d'Artagnan căzură fără vlagă de-a lungul corpului. Parcă l-ar fi lovit trăsnetul. O paloare cumplită i se aşternu pe chipul arămiu, aidoma unui nor alb, dar pieri îndată.

— Prizonier! îngăimă el.

— Prizonier! şopti abătut şi Porthos.

Deodată, d'Artagnan ridică fruntea şi în ochi i se aprinse o scînteie, care scăpă chiar şi prietenului sau. Apoi, deznădejdea de mai înainte luă iarăşi locul acestei trecătoare înseninări.

— Haide-haide! spuse Comminges, care din ziua arestării lui Broussel, cînd d'Artagnan îi venise în ajutor, scăpîndu-l din mîna parizienilor, aşa cum am văzut, nutrea o adevărata afecţiune pentru gasconul nostru. Haide, nu vă amărîţi, n-am vrut să vă aduc o veste proastă, dimpotrivă. Cum acuma-i război, nimeni nu ştie ce-l aş­teaptă. Decît să vă lăsaţi pradă deznădejdii, mai bine bucuraţi-vă că întîmplarea v-a adus prietenul aproape.

Îndemnul ofiţerului nu avu nici o înrîurire asupra lui d'Artag­nan, care păstră aerul său mohorît.

— Cum se simte? întrebă Porthos, dornic să scoată şi el o vor­bă, văzînd că d'Artagnan tace.

— Foarte bine, răspunse Comminges. Întîi, ca şi dumneavoas­tră, părea deznădăjduit. Dar cînd a auzit că Mazarin îl vizitează chiar astă-seară...

— Ei! făcu d'Artagnan. Mazarin se duce în vizită la contele de La Fère?

— Da, şi a avut grijă să-i dea de ştire, iar dînsul m-a rugat atunci să vă spun că se va folosi de această favoare a cardinalului pentru a pleda cauza dumneavoastră şi a sa.

— Scumpul nostru conte! exclamă d'Artagnan.

— Frumoasă treabă! mîrîi Porthos. Mare favoare! Ce Dumne­zeu! Contele de La Fère, care se înrudeşte cu familiile Montmo­rency şi Rohan, preţuieşte mai mult decît Mazarin.

— N-are a face, spuse d'Artagnan, cu tonul cel mai dulce din lume. Dacă te gîndeşti bine, dragul meu du Vallon, asta-i o mare cinste pentru contele de La Fère. O asemenea vizită, mai ales, te umple de speranţe! Ba, după mine, e o cinste atît de mare pentru un arestat, încît cred că domnul de Comminges se înşală.

— Cum să mă înşel?!

— Nu cumva contele de La Fère e chemat la Mazarin în loc să se ducă Mazarin în vizită la dînsul?

— Nu, nu, se împotrivi Comminges, care ţinea să povestească totul întocmai. Am auzit bine ce-a spus cardinalul. El se va duce în vizită la contele de La Fère.

D'Artagnan se uită spre Porthos, să vadă dacă îşi dă seama de însemnătatea acestei vizite, dar nu-i întîlni privirea.

— Aşadar, făcu gasconul, cardinalul are obiceiul să se plimbe prin pavilionul cu portocali?

— În fiecare seară se încuie acolo, răspunse Comminges. Se pare că acolo chibzuieşte asupra problemelor de stat.

— Atunci încep să cred că, într-adevăr, domnul de La Fère va fi cel care va primi vizita Eminenţei-Sale, spuse d'Artagnan. De altfel, cardinalul va fi însoţit, desigur.

— Da, de doi ostaşi.

— Şi vor discuta amîndoi probleme importante de faţă cu doi străini?

— Soldaţii sînt elveţieni din nişte cantoane mici şi vorbesc nu­mai germana. În plus, mai mult ca sigur că vor aştepta la uşă.

D'Artagnan îşi înfigea unghiile în palme, ca să nu i se zugrăve­ască pe faţă şi altceva decît dorea el.

— Ar fi bine dacă Mazarin s-ar feri să intre singur, vorbi d'Ar­tagnan. Contele trebuie să fie furios.

Comminges pufni în rîs.

— S-ar zice că mîncaţi oameni, nu altceva? Domnul de La Fère e foarte politicos, şi-apoi nici nu are arme. La primul strigăt al Eminenţei-Sale, cei doi ostaşi care-l însoţesc în permanenţă dau fuga îndată.

— Doi ostaşi! murmură d'Artagnan, străduindu-se parcă să-şi amintească ceva. Doi ostaşi, da, da! De aceea aud în fiecare seară pe cineva strigînd doi oameni, pe care îi văd apoi plimbîndu-se pe sub fereastra mea chiar şi cîte o jumătate de ceas.

— Întocmai, ei sînt. Îl aşteaptă pe cardinal, sau mai bine , pe Bernouin, care vine să-i cheme în clipa cînd cardinalul iese la plimbare.

— Frumoşi bărbaţi, nu zic! făcu d'Artagnan.

— Sînt din regimentul Lens, pe care Prinţul, în semn de cin­stire, l-a dăruit cardinalului.

— Ah, domnule, spuse d'Artagnan, ca pentru a cuprinde în­tr-un singur cuvînt această lungă convorbire. Numai de s-ar îndu­pleca Eminenţa-Sa să ne dăruiască libertatea, atît nouă cît şi dom­nului de La Fère!

— O doresc din toată inima, spuse Comminges.

— Atunci, dacă uită cumva de vizita asta, ţi-ar fi greu să-i aduci aminte?

— Cîtuşi de puţin, dimpotrivă.

— Of, asta mă mai linişteşte puţin!

Îndemînarea cu care gasconul schimbase vorba ar fi apărut ca o manevră sublimă oricui ar fi putut să-i citească în suflet.

— Mai am o ultimă rugăminte, dragă domnule de Comminges, urmă el.

— Te ascult bucuros, domnule.

— Îl mai vezi pe contele de la Fère?

— Da, mîine dimineaţă.

— Salută-l din partea noastră şi spune-i că-l rog să ceară şi pentru mine aceeaşi favoare care i s-a făcut.

— Doreşti să vină cardinalul aici?

— Nu. Ştiu cine sînt şi nu cer mai mult decît mi se cuvine. Aş vrea doar ca Eminenţa-Sa să-mi facă cinstea să mă asculte.

— Oh! murmură Porthos, clătinînd din cap. Nu l-aş fi crezut niciodată în stare de una ca asta. Cît îl doboară nenorocirea pe om!

— Bine, am să-i spun, făgădui Comminges.

— Mai spune contelui că sînt sănătos tun şi că m-ai văzut trist, dar resemnat.

— Îmi face plăcere, domnule, să te-aud vorbind aşa.

— Spune-i acelaşi lucru şi despre domnul du Vallon.

— Ba despre mine, nu! Strigă Porthos. Eu nu-s cîtuşi de puţin resemnat.

— Ai să te resemnezi şi tu, prietene.

— Niciodată!

— Are să se resemneze, domnule de Comminges. Îl cunosc mai bine decît se cunoaşte singur şi ştiu că are o mie de însuşiri fără de pereche, pe care nici măcar nu le bănuieşte. Taci, dragul meu du Vallon, şi resemnează-te!

— Cu bine, domnilor! spuse Comminges. Noapte bună!

— Ne vom strădui s-o avem.

Comminges salută şi plecă. D'Artagnan îl urmări cu privirea, păstrîndu-şi acelaşi aer umil şi resemnat. Dar abia se închise uşa în urma căpitanului, că sări asupra lui Porthos şi începu să-l strîngă în braţe, avînd în ochi o bucurie asupra căreia era cu neputinţă să te înşeli.

— Of, ce-ai păţit? suspină Porthos. Bietul meu prieten! Nu cumva ţi-ai ieşit din minţi?

— Sîntem salvaţi!

— Mie nu mi se pare deloc, dimpotrivă, bag de seamă că ne-a adunat pe toţi dinapoia gratiilor, afară doar de Aramis, şi că nădej­dile noastre de scăpare s-au micşorat de cînd încă unul dintre noi a picat în capcana lui Mazarin.

— Nici pomeneală, Porthos, prietene! Capcana era bună pen­tru doi, pentru trei e prea şubredă.

— Nu pricep nimic, se tîngui Porthos.

— De prisos! spuse d'Artagnan. Hai să mîncăm şi să prindem puteri, căci vom avea nevoie de asta la noapte.

— Ce facem la noapte? întrebă Porthos, din ce în ce mai ne­dumerit.

— Se poate să călătorim.

— Păi...

— Haidem la masă, dragul meu! Mie, cînd mănînc, îmi vin idei. După-masă, cînd mi se vor fi rînduit în minte, am să-ţi spun totul.

Oricît de mult ar fi dorit Porthos să afle planurile lui d'Artag­nan, cum îi ştia obiceiurile, se aşeză la masă fără să mai stăruie şi mîncă cu o poftă ce vădea deplina-i încredere în buna chibzuinţă a prietenului său.

XLV

BRAŢUL ŞI MINTEA
Mîncară în tăcere, dar fără să fie cîtuşi de puţin trişti; din cînd în cînd, cîte o fluturare de zîmbet lumina chipul lui d'Artagnan, cum se întîmpla întotdeauna în clipele sale de voioşie. Porthos căta cu luare-aminte la aceste zîmbete, întîmpinîndu-l pe fiecare cu cîte o exclamaţie şi arătînd că deşi nu pricepea nimic, urmărea frămîntarea prietenului său.

La încheierea mesei, d'Artagnan se rezemă de spătarul scau­nului, puse picioarele unul peste celălalt şi începu să se legene cu aerul unui om foarte mulţumit de sine.

Porthos îşi sprijini coatele de masă şi bărbia în palme, uitindu-se la el cu aceea privire încrezătoare, care dădea acestui uriaş o expresie de negrăită bunătate.

— Ei? făcu întrebător d'Artagnan după cîtva timp.

— Ei? repetă Porthos.

— Ce spuneai, dragă prietene?...

— Eu n-am spus nimic!

— Ba da, spuneai că tare ai mai avea poftă să pleci de-aici!

— Hm, asta aşa-i, nu pofta îmi lipseşte!

— Şi mai spuneai că pentru asta n-avem decît să scoatem uşa din ţîţîni, ori sa dărîmăm un zid.

— Da, chiar aşa, şi-acum spun la fel.

— Şi eu, Porthos, ziceam că nu e bine, că atîta vreme cît n-avem haine să ne travestim, nici arme să ne apărăm, după cel mult o sută de paşi au să ne prindă şi-o să fie vai de noi!

— E drept, ne-ar trebui şi haine, şi arme.

— Ei bine, glăsui d'Artagnan, ridicîndu-se. Avem tot ce ne tre­buie, prietene Porthos, ba chiar mai mult decît ne trebuie.

— Unde? făcu Porthos, rotindu-şi ochii în jur.

— Nu căuta, e zadarnic, toate vor veni singure la noi în clipa cînd dorim noi. Cam cînd i-am văzut ieri plimbîndu-se prin curte pe cei doi elveţieini?

— Cam la un ceas după căderea nopţii.

— Dacă azi nu zăbovesc, înseamnă că ne rămîne doar un sfert de ceas de aşteptare pînă vom avea plăcerea să-i vedem.

— Da, să tot fie un sfert de ceas pînă atunci.

— Braţul tău e la fel de puternic, cred, ce zici, Porthos?

Porthos îşi sumese mînecile pînă sus şi se uită cu mare mul­ţumire la braţele sale nervoase, groase cît pulpa unui om obişnuit.

— Cum nu, spuse el. Destul de puternice.

— Şi, fără să te osteneşti prea mult, poţi face un cerc din cleşte­le ăsta şi un tirbuşon din vătrai?

— Nici vorbă, îl încredinţă Porthos.

— Să vedem! îl puse la treabă d'Artagnan.

Uriaşul luă pe rînd în mînă cleştele şi vătraiul. Cu o nespusă uşurinţă, ba parcă fără nici o sforţare, făcu îndată ceea ce i se ce­ruse.

— Poftim!

— Minunat! exclamă d'Artagnan. Zău, Porthos, eşti grozav!

— Am auzit, spuse Porthos, de unul Milon din Crotona, care era în stare de lucruri nemaipomenite. Îşi lega fruntea cu o funie şi o făcea să se rupă; omora un bou dintr-un pumn şi-l ducea acasă în spinare; oprea în loc un cal, apucîndu-l de picioarele dindărăt, şi multe altele. Am cerut să mi se povestească toate isprăvile lui, acolo, la Pierrefonds, şi-am izbutit să le împlinesc şi eu întocmai, afară de povestea cu ruptul frînghiei prin umflarea vinelor de la tîmple.

— Asta-i din pricină că puterea ta nu stă la cap, Porthos, zise d'Artagnan.

— Nu, stă în braţe şi-n umeri, încuvinţă cu naivitate Porthos.

— Ei bine, prietene, haidem la fereastră. Să folosim puterea asta ca să scoatem o gratie. Aşteaptă să sting lampa.

XLVI

BRAŢUL ŞI MINTEA

(urmare)
Porthos se apropie de fereastră, apucă o gratie cu amîndouă mîinile, se opinti, tragînd-o spre el, şi o îndoi ca pe un arc, aşa încît amîndouă capetele ieşiră din găoacea de piatră în care cimen­tul le ţintuia de treizeci de ani încheiaţi.

— Vezi, prietene, spuse d'Artagnan. Iată un lucru pe care car­dinalul n-ar fi putut să-l facă niciodată, aşa om de geniu cum e!

— Să mai scot şi altele? întrebă Porthos!

— Nu, ajunge asta: acum poate să treacă un om.

Porthos încercă şi ieşi jumătate afară.

— Adevărat, încuviinţă el.

— Zău, frumuşică deschizătură! Acum scoate braţul.

— Pe unde?

— Prin deschizătura asta.

— De ce?

— Îţi spun îndată. Trece-l întîi.

Porthos ascultă, supus ca un soldat, şi îşi strecură braţul printre gratii.

— Minunat! murmură d'Artagnan.

— Ţi se pare că merge?

— Ca pe roate, dragul meu.

— Bun. Acum ce să mai fac?

— Nimic.

— Asta-i tot?

— Nu încă.

— Aş vrea să pricep şi eu, zău aşa, ceru Porthos.

— Ascultă, dragul meu prieten, şi din două vorbe ai să înţelegi totul. Uşa de la postul de pază se deschide, după cum vezi.

— Da, văd.

— În curtea noastră, pe unde trece Mazarin în drum spre pa­vilionul cu portocali, vor fi trimişi cei doi ostaşi care-l însoţesc de obicei.

— Iată-i că ies!

— Numai de-ar închide uşa de la post. Bravo! Au închis-o.

— Şi mai departe?

— Tăcere! Ar putea să ne-audă.

— Prin urmare, n-o să mai ştiu nimic?

— Ba da, pe măsură ce treci la fapte, ai să înţelegi.

— Totuşi, mi-ar fi plăcut...

— Surpriza o să te bucure mai mult.

— Da, e drept, recunoscu Porthos.

— Sst!

Porthos rămase mut şi nemişcat.

Cei doi soldaţi veneau într-adevăr spre fereastră, frecîndu-şi mîinile, căci, precum am spus, era în februarie şi era frig.

În clipa aceea, uşa de la corpul de gardă se deschise şi unul dintre ei se auzi strigat. Ostaşul îşi lăsă tovarăşul şi se întoarse la corpul de gardă.

— Treaba merge bine? întrebă Porthos.

— Straşnic! răspunse d'Artagnan. Acum ascultă: eu am să-l chem pe ăsta şi-o să stau de vorbă cu el, aşa cum am făcut ieri cu un camarad de-al lui, ţi-aduci aminte?

— Da, sigur, numai că n-am priceput o iotă din ce spunea.

— Ce-i drept, e drept, vorbea tare stricat. Să fii numai ochi şi urechi: totul sta în execuţie, Porthos.

— Bun, în asta nu mă întrece nimeni.

— Te cunosc doar, aşa încît am încredere.

— Zi, te-ascult!

— Deci, chem soldatul şi stau de vorbă cu el.

— Mi-ai mai spus.

— Eu mă întorc la stînga, aşa că el, în clipa cînd se suie pe bancă, va sta în dreapta ta.

— Şi dacă nu se suie pe bancă?

— Se suie, n-ai nici o grijă. În clipa cînd se suie pe bancă, întinzi braţul tău nemaipomenit şi-l apuci de gît. Apoi îl ridici cum a ridicat Tobias peştele de urechi şi-l tragi înăuntru, avînd grijă să-l strîngi destul de tare, ca să nu scoată nici un strigăt.

— Bun! spuse Porthos. Şi dacă-l sugrum?

— În primul rînd va fi un elveţian mai puţin pe lume. Dar sper că n-ai să-l sugrumi. Îl laşi apoi binişor pe podea, îi punem un căluş în gură şi-l legăm de ceva, găsim noi de ce să-l legăm. Cu asta se cheamă că am făcut rost de o uniformă şi o spadă.

— Grozav! se bucură Porthos, uitîndu-se cu cea mai adîncă admiraţie la d'Artagnan.

— Ehei! făcu gasconul.

— Mda, se dezmetici Porthos, numai că o uniformă şi o spadă n-ajung pentru amîndoi.

— Asta-i acum! Ai uitat că are un tovarăş?

— Adevărat, spuse Porthos.

— Prin urmare, cînd tuşesc, întinzi braţul; înseamnă că a venit momentul.

— Bun!

Cei doi prieteni se aşezară fiecare la locul hotărît. Aşa cum stătea, Porthos era ascuns după colţul ferestrei.

— Bună seara, camarade, spuse încet d'Artagnan, cu glasul cel mai prietenos.

— Pun seară, tomnu', răspunse ostaşul.

— Nu-i prea cald, nu prea e de plimbare!

— Brrr!... se zgribuli ostaşul.

— Cred că un pahar de vin ţi-ar prinde bine.

— Un pahar de vin foarte pine venit.

— Peştele muşcă! Peştele muşcă! şopti d'Artagnan către Porthos.

— Înţeleg, răspunse Porthos.

— Am o sticlă aici, zise d'Artagnan.

— Un stigla?

— Da.

— Un stigla plin?

— Plină ochi şi ea e a ta dacă vrei s-o bei în sănătatea mea.

— He, he! Cum să nu vrei la mine? îngăimă soldatul, apropiindu-se.

— Vino şi-o ia, atunci, prietene! îl îmbie gasconul.

— Foarte bucuros. Aici este un bang.

— Ei, Doamne, ai zice că anume a fost aşezată aici! Urcă sus!... Aşa, bun, aşteaptă puţin, prietene!

Şi d'Artagnan tuşi.

În clipa aceea se abătu şi braţul lui Porthos: mîna lui de oţel înşfacă ostaşul de gît cu iuţeala fulgerului şi cu neîndurarea unui cleşte îl ridică în sus, înăbuşindu-l, îl trase înăuntru prin deschi­zătură, fără să-i pese dacă-l juleşte de gratii, şi-l aşează pe podea; lăsîndu-i răgaz cît să-şi capete răsuflarea, d'Artagnan îi îndesă fu­larul în gură, după care îi scoase la iuţeală uniforma, cu îndemînarea unuia ce-a învăţat treaba asta pe cîmpul de luptă.

Legat cobză, ostaşul fu aşezat în cămin, unde prietenii noştri stinseseră focul din vreme.

— Gata, avem o uniformă şi o spadă! spuse Porthos.

— Astea-s ale mele, zise d'Artagnan. Dacă vrei şi o spadă, tre­buie s-o luăm de la capăt. Ia seama! Celălalt ostaş tocmai iese din corpul de gardă şi vine încoace.

— Eu, fu de părere Porthos, cred că n-ar fi nimerit să încercăm tot cu şiretlicul asta. Urciorul nu merge de două ori la apă, aşa se spune. Dacă dăm greş, totul e pierdut. Săr afară prin deschizătură, îl înhaţ cînd nici prin cap nu-i trece şi ţi-l dau cu căluşul gata pus.

— E mai bine aşa, încuviinţă gasconul.

— Fii gata! spuse Porthos şi lunecă afară prin deschizătură. Lucrurile se petrecură întocmai cum făgăduise uriaşul. Porthos se pitulă undeva în drumul ostaşului şi cînd acesta trecu prin faţa lui, îl apucă de gît, îi îndesă căluşul în gură şi-l trecu ca pe o mumie printre gratii, sărind şi el înăuntru.

Cel de-al doilea prizonier fu despuiat de veşminte ca şi primul. Apoi îl întinseră pe pat, legîndu-l straşnic cu centurile, şi cum pa­tul era de stejar masiv şi centurile căptuşite, puteau să fie tot atît de liniştiţi în privinţa lui, ca şi a celui dintîi.