După douăzeci de ani partea îNTÎIA

— Aşa, spuse d'Artagnan.. Totul merge de minune. Acum încearcă hainele flăcăului, Porthos, deşi nu prea cred să-ţi vină. Nu-ţi face griji dacă vezi că ţi-s strîmte, cureaua de aninat spada şi, mai ales, pălăria cu pene roşii sînt de ajuns.

Din întîmplare, cel de-al doilea ostaş era o namilă de om, aşa încît hainele îi veneau ca turnate.

Atît doar că plesniseră în cîteva locuri pe la cusături.

O vreme nu se auzi decît foşnetul hainelor. Amîndoi se îmbrăcau în grabă.

— Gata! spuseră ei într-un glas. Cît despre voi, prieteni, se întoarseră ei spre cei doi ostaşi, n-o să păţiţi nimic dacă sînteţi cuminţi. Dar dacă vă mişcaţi, sînteţi morţi.

Ostaşii nu mai ziseră nici pîs. Pumnul lui Porthos îi făcuse să priceapă că nu era de glumit.

— Acum ai vrea să înţelegi mai departe, nu-i aşa, Porthos? zise d'Artagnan.

— Da, n-ar fi rău.

— Uite, sărim în curte.

— Da.

— Luăm locul flăcăilor ăstora.

— Bine.

— Ne plimbăm în lung şi-n lat.

— Pica tocmai bine, fiindcă afară nu-i prea cald.

— Peste puţin timp valetul o să ne strige aşa ca ieri şi alaltăieri.

— Şi noi răspundem?

— Nu, nu răspundem, dimpotrivă.

— Cum vrei. Nici nu ţin să răspund.

— Prin urmare, tăcem mîlc. Ne tragem doar pălăria pe ochi şi conducem pe Eminenţa-Sa.

— Unde?

— Acolo unde se duce, la Athos. Crezi că el s-ar supăra să ne vadă?

— Tii! exclamă Porthos. Tii, înţeleg!

— Nu sări aşa în sus, Porthos! Pe legea mea, n-am isprăvit încă! glumi gasconul.

— Şi după aia? întrebă Porthos.

— Ţin-te de mine, zise d'Artagnan. Om trăi şi-om vedea.

Şi, lunecînd prin deschizătură, se lăsă uşor în curte. Porthos îl urmă pe aceeaşi cale, însă mai încet şi mai anevoie.

Se auzea cum cei doi ostaşi legaţi cobză în odaie dîrdîie de frică. D'Artagnan şi Porthos abia puseseră piciorul pe pămînt, că văzură o uşă deschizîndu-se şi valetul strigă:

— Gardă!

Tot atunci se deschise şi uşa postului de pază şi cineva porunci:

— La Bruyère, du Barthois, duceţi-vă!

— Se pare că pe mine mă cheamă La Bruyère, spuse d'Artag­nan.

— Iar pe mine, du Barthois, adăugă Porthos.

— Unde sînteţi? întrebă valetul, ai cărui ochi, deprinşi cu lu­mina, nu puteau să-i zărească pe eroii noştri în întuneric.

— Iată-ne! rosti d'Artagnan.

Apoi se întoarse spre Porthos:

— Ce zici de asta, domnule du Vallon?

— Nemaipomenit, pe legea mea, numai de nu ne-ar dibui!

Cei doi ostaşi improvizaţi porniră grav în urma valetului; acesta le deschise uşa unui vestibul, apoi uşa unei încăperi ce aducea a sală de aşteptare şi, arătîndu-le două scaune, le spuse:

— Consemnul e foarte simplu: nu lăsaţi să intre aici decît o singură persoană, una singură, nu mai multe, pricepeţi? Şi ascultaţi în totul de această persoană. La întoarcere, n-aveţi nimic de făcut decît să aşteptaţi să vin eu să vă schimb.

D'Artagnan era cunoscut îndeaproape de către valet – nimeni altul decît Bernouin, cel care în ultimele şase sau opt luni îl in­trodusese de vreo zece ori la cardinal. Se mulţumi deci să mormăie un „ia", care să sune cît mai puţin gascon şi cît mai nemţeşte cu putinţă.

Cît despre Porthos, acesta îi făgăduise să nu deschidă gura în ruptul capului. Dacă nu era cu putinţă, avea îngăduinţa să răspun­dă la orice cu faimosul şi solemnul tarteifle!

Bernouin plecă, încuind uşa după el.

— Of, spuse Porthos, auzind cheia răsucindu-se în broască. Aici parcă e o modă să ţii omul sub cheie. Mi se pare că am schim­bat doar închisoarea: în loc să stăm închişi în odaia aia, sîntem prizonieri aici, între portocali. Nu prea văd ce-am cîştigat.

— Porthos, prietene, şopti d'Artagnan, nu pune providenţa la îndoială. Dă-mi pace să mă gîndesc şi să chibzuiesc.

— Gîndeşte-te şi chibzuieşte, bombăni Porthos, supărat că lu­crurile merg aşa şi nu altfel.

— Am făcut optzeci de paşi, murmură d'Artagnan. Am urcat şase trepte. Prin urmare, aici trebuie să fie, precum spuneam adi­neauri, ilustrul meu prieten du Vallon, celălalt pavilion, paralel cu al nostru şi numit pavilionul portocalilor. Contele de La Fère nu poate să fie departe. Numai că uşile sînt încuiate.

— Ce mare greutate! sări Porthos. Pun niţel umărul...

— Pentru Dumnezeu, cruţă-ţi puterile, Porthos, zise d'Artag­nan. Numai la nevoie capătă asemenea isprăvi valoarea pe care o merită. N-ai auzit că trebuie să vină cineva?

— Ba da.

— Ei bine, acest cineva ne va deschide uşile.

— Dar, dragul meu, se porni Porthos, dacă acest cineva ne re­cunoaşte şi în clipa cînd ne recunoaşte începe să strige, sîntem pierduţi. Îmi închipui doar că n-ai de gînd sa mă faci să sugrum un om al bisericii! Mijloacele astes-s bune cu duşmanii ţării.

— Să mă ferească Dumnezeu, şi pe tine la fel! se scutură d'Ar­tagnan. Tînărul rege ne-ar rămîne poate îndatorat; regina însă nu ne-ar ierta-o şi tocmai de ea trebuie să avem grijă. De altfel, să ucidem aşa, fără rost, niciodată! Cu nici un preţ! Am planul meu. Aşa că da-mi pace şi-o să rîdem la urmă.

— Cu atît mai bine! spuse Porthos. Simt mare nevoie să rîd.

— Sst! făcu d'Artagnan. Iată-l pe acel cineva!

În încăperea dintîi, adică în vestibul, tocmai se auzea un zgo­mot uşor de paşi. Uşa scîrţîi în balamale şi în prag se ivi un bărbat în veşminte de cavaler, înfăşurat într-o mantie cafenie, cu o pălărie mare de fetru lăsată pe ochi şi cu un felinar în mînă.

Porthos se trase lîngă zid, dar nu izbuti să se pituleze într-atît, încît omul în mantie să nu-l vadă. El îi întinse felinarul şi-i spuse:

— Aprinde lampa din tavan!

Apoi se întoarse către d'Artagnan:

— Cunoaşteţi consemnul?

— Ia, răspunse gasconul, hotărît să nu scoată din gură decît această singura mostră de nemţească.

— Tedesco, rosti cavalerul, va bene.

Şi, înaintînd spre uşa aflată în faţa celei prin care intrase, o descuie şi dispăru încuind-o la loc.

— Şi-acum ce facem? întrebă Porthos.

— Acum ne slujim de umărul tău, prietene, dacă uşa-i încuiată. Fiecare lucru la vremea lui. Totul vine la timpul potrivit dacă omul ştie să aştepte. Mai întîi să baricadăm zdravăn prima uşă, şi apoi îl vom urma pe cavaler.

Cei doi prieteni se apucară îndată de treabă, îngrămădind în uşă toate mobilele aflate în încăpere şi blocînd-o cu desăvîrşire, mai ales că uşa se deschidea înăuntru.

— Aşa, spuse d'Artagnan. Acum sîntem siguri că nu ne atacă nimeni pe la spate. Ei, acum, înainte!

XLVII

TAINIŢELE SUBPĂMÎNTENE ALE DOMNULUI MAZARIN
Ajunseră la uşa prin care dispăruse Mazarin. Era încuiată. Za­darnic se căzni d'Artagnan să o deschidă.

— Iată unde ar trebui să pui umărul, prietene Porthos, şopti el. Împinge, dar vezi, încetişor, fără zgomot. Nu sparge uşa, des­prinde doar canaturile şi treaba-i gata.

Porthos îşi propti vajnicul umăr într-unul din canaturi, care se îndoi puţin, iar d'Artagnan vîrî uşurel vîrful spadei între limba şi scoaba broaştei. Limba, tăiată pieziş, cedă şi uşa se deschise.

— Cum îţi spuneam, prietene Porthos, de la femei şi de la uşi obţii orice dacă le iei cu binişorul.

— Văd că eşti un mare moralist, rosti Porthos.

— Să intrăm, făcu d'Artagnan.

Intrară: Dinapoia unui geamlîc, la lumina felinarului lăsat de cardinal jos, în mijlocul galeriei, se vedeau portocalii şi rodierii castelului Rueil, rînduiţi în lungi şiruri şi mărginind o alee largă şi alte două, lăturalnice, mai mici.

— Nici urmă de cardinal, bombăni d'Artagnan. Numai felina­rul. Unde naiba să fie?

Făcu semn lui Porthos să cerceteze una din aleile lăturalnice şi el se apucă să o cerceteze pe cealaltă. Deodată, în stînga, văzu un ghiveci pentru plante mutat din loc şi o deschizătură căscîn-du-se pe locul lui.

Zece oameni abia l-ar fi clintit, dar se vede că ghiveciul se urnise cu lespedea pe care stătea cu tot, mulţumită unui mecanism oarecare.

Precum am spus, d'Artagnan văzu pe locul ghiveciului o des­chizătură şi treptele unei scări coborînd în spirală.

Îl chemă pe Porthos printr-un semn şi-i arătă deschizătura şi scara în spirală.

Amîndoi se priviră îngroziţi.

— Dacă n-am vrea decît bani, şopti d'Artagnan, ar însemna că am dat lovitura şi că sîntem bogaţi pe toată viaţa.

— Cum asta?

— Nu înţelegi? Acolo jos, la capătul scării, se află, fără doar şi poate, faimoasa comoară a cardinalului, despre care vorbeşte lu­mea atîta. N-ar trebui decît să coborîm, să golim o ladă, să-l încuiem pe cardinal înăuntru şi să plecăm, cărînd atîta aur cît putem duce. Pe urmă, punem portocalul ăsta la loc şi nimeni de pe lume n-o să ne întrebe de unde avem atîta bogăţie, nici măcar cardinalul!

— Pentru nişte tîlhari ar fi o lovitură, glăsui Porthos. Dar nu mi se pare o ispravă vrednică de nişte gentilomi.

— Asta e şi părerea mea, răspunse d'Artagnan. De aceea am şi spus: „dacă n-am vrea decît bani"... căci noi vrem altceva.

Gasconul aplecă urechea spre scară. În aceeaşi clipă se auzi un zornăit surd, ca şi cum cineva ar fi mişcat un sac cu aur; tresări. O uşă se trînti şi o geană de lumină se aşternu îndată pe treptele din capul scării.

Mazarin lăsase felinarul între portocali pentru a lăsa să se crea­dă că se plimbă prin seră. Coborîse în misteriosul său tezaur cu o lumînare de ceară.

— Ehei! spuse el în italieneşte, în timp ce urca treptele, cîntărind din ochi o pungă pîntecoasă, plină cu reali. Ehei, cu asta poţi plăti cinci consilieri din Parlament şi doi generali ai Parisului. Eu sînt un mare comandant de oşti, numai că fac războiul în felul meu, aşa cum înţeleg eu să-l fac...

D'Artagnan şi Porthos se ascunseseră fiecare pe cîte una din aleile lăturalnice, în spatele unor ghivece, şi aşteptau.

Mazarin se apropie la trei paşi de d'Artagnan şi apăsă pe un buton ascuns în zid. Lespedea se învîrti şi portocalul aflat pe ea îşi luă iarăşi locul. Cardinalul stinse lumînarea, o puse în buzunar şi luă felinarul în mînă.

— Şi-acum, zise el, să mergem să-l vedem pe domnul de la Fère.

„Bravo, avem acelaşi drum! gîndi d'Artagnan în sinea lui, mer­gem împreună."

Porniră înainte toţi trei, Mazarin pe aleea din mijloc, Porthos şi d'Artagnan pe aleile lăturalnice. Prietenii noştri se fereau cu gri­jă să nu se găsească în fîşiile de lumină pe care felinarul le arunca printre ghivece. Cardinalul ajunsese la o a doua uşă de sticlă, fără să bage de seamă că e urmărit, fiindcă nisipul înăbuşea zgomotul făcut de paşii urmăritorilor.

Ajuns acolo, coti la stînga, pe un coridor pe care Porthos şi d'Artagnan nu-l băgaseră în seamă pînă în clipa aceea. Cînd să deschidă uşa, se opri în loc, preocupat.

— Ah, diavolo! mormăi el. Am uitat de sfatul lui Comminges. Trebuia să iau ostaşii cu mine, să-i las aici, la uşă, de pază, ca să nu-i pic cumva în gheară acestui împieliţat. Haidem!

Şi, nerăbdător, se pregăti să pornească înapoi.

— Nu vă mai osteniţi, monseniore, vorbi d'Artagnan, aţinîndu-i calea, cu pălăria în mînă şi cu zîmbetul pe buze. Am urmarit-o pas cu pas pe Eminenţa-Voastră şi iată-ne!

— Iată-ne! spuse şi Porthos.

Şi salută la fel de curtenitor.

Mazarin îşi mută privirile îngrozite de la unul la altul: îi recu­noscu pe amîndoi şi icni înspăimîntat, scăpînd felinarul din mînă. D'Artagnan luă el felinarul; din fericire, nu se stinsese în cădere.

— Cîtă lipsă de prevedere, monseniore! spuse gasconul. Pe aici e greu fără lumină: Eminenţa-Voastră s-ar putea lovi de vreun ghiveci, ar putea să alunece în vreo groapă.

— Domnul d'Artagnan! bîigui Mazarin, care nu putea să se dezmeticească.

— Da, eu însumi, monseniore, şi am cinstea să vă prezint pe domnul du Vallon, un foarte bun prieten al meu, de care Emi­nenţa-Voastră a avut bunătatea să se intereseze îndeaproape al­tădată. Şi d'Artagnan îndreptă lumina felinarului către chipul ra­dios al lui Porthos, care începea să înţeleagă ce se petrece şi era nespus de mîndru.

— Mergeaţi parcă la domnul de La Fère, continuă d'Artagnan. Nu vrem să vă reţinem, monseniore. Dacă binevoiţi, arătaţi-ne drumul. Vă urmăm.

Treptat-treptat, Mazarin îşi venea în fire.

— Sînteţi de mult prin sera portocalilor, domnilor? întrebă el cu vocea tremurătoare, gîndindu-se că fusese să-şi vadă tezaurul.

Porthos deschise gura să răspundă, dar gasconul îi făcu semn şi gura uriaşului rămase mută, închizîndu-se încetişor.

— Abia am venit, monseniore, rosti d'Artagnan.

Mazarin răsuflă uşurat; un fel de zîmbet îi flutura pe buze; nu se mai temea pentru comoară, ci numai pentru sine.

— Aşadar, m-aţi prins în cursă, domnilor! zise el. Mă declar învins. Vreţi să vă redau libertatea, nu-i aşa? V-o dăruiesc.

— O, monseniore, i-o întoarse d'Artagnan. Sînteţi prea bun, dar libertatea o avem, aşa că ne-ar plăcea mai mult să vă cerem altceva.

— Cum, sînteţi liberi? îngăimă Mazarin, îngrozit.

— Fără îndoială. În timp ce dumneavoastră, monseniore, dim­potrivă, v-aţi pierdut libertatea şi acum, ce vreţi, monseniore, după legile războiului, trebuie să v-o răscumpăraţi.

Mazarin simţi un fior săgetîndu-l pînă în adîncul inimii. Pri­virea lui cea atît de pătrunzătoare scrută zadarnic chipul batjoco­ritor al gasconului şi pe cel nepăsător al lui Porthos. Amîndoi se aflau în umbră şi nici sibila din Cume n-ar fi putut să citească ceva pe feţele lor.

— Să-mi răscumpăr libertatea? repetă Mazarin.

— Întocmai, monseniore.

— Şi cam cît m-ar costa, domnule d'Artagnan?

— La naiba, monseniore, nu ştiu nici eu! Să mergem să-l în­trebăm pe contele de La Fère, dacă Eminenţa-Voastră îngăduie. Binevoiască deci Eminenţa-Voastră a deschide uşa care duce la dînsul şi, în zece minute, preţul răscumpărării va fi stabilit.

Mazarin tresări.

— Monseniore, continuă d'Artagnan, Eminenţa-Voastră ob­servă, cred, cu cîtă politeţe ne purtăm, totuşi sîntem nevoiţi să vă prevenim că nu avem timp de pierdut. Deschideţi, deci, monsenio­re, vă rog, şi nu uitaţi că, la cea mai mică încercare de fugă, la cel mai mic strigăt, dată fiind situaţia excepţională în care ne aflăm, să nu vă fie cu supărare dacă o sa ajungem cumva la mijloace tari.

— Fiţi pe pace, domnilor, vă dau cuvîntul de onoare că n-am să încerc să fug, îi asigură Mazarin. D'Artagnan îi făcu semn lui Porthos să fie cu ochii în patru şi, întorcîndu-se spre Mazarin, spuse:

— Acum, monseniore, să intrăm, va rog!

XLVIII

TRATATIVE
Mazarin trase zăvorul unei uşi duble, în pragul căreia se afla Athos, gata să-şi primească ilustrul oaspete, după cum îl prevenise Comminges.

Văzîndu-l pe Mazarin, se înclină.

— Eminenţa-Voastră, rosti el, se putea lipsi de însoţitori: cinstea ce-mi face e prea mare ca să o pot uita.

— Dragul meu conte, interveni d'Artagnan, află că Eminenţa-Sa nu voia deloc să ne ia. A trebuit să stăruim noi, du Vallon şi cu mine, şi poate mai mult decît se cuvine, dar doream prea mult să te vedem.

Auzind acest glas plin de batjocură şi văzînd gestul atît de cu­noscut ce însoţea aceste cuvinte, Athos tresări.

— D'Artagnan! Porthos! exclamă el.

— Eu însumi, scumpe prieten.

— Eu însumi! repeta Porthos.

— Ce înseamnă asta? întrebă contele.

— Înseamnă că rolurile s-au schimbat, răspunse Mazarin încercînd, ca şi mai înainte, să zîmbească şi muşcîndu-şi buzele în acelaşi timp. În loc ca aceşti domni să fie prizonierii mei, sînt eu prizonierul acestor domni, aşa ]nc]t mă vezi aici silit să ascult, în loc să poruncesc. Dar, domnilor, va previn că victoria va fi de scurtă durată; afară doar dacă nu mă strîngeţi de gît, vine el şi rîndul meu...

— Vai, monseniore! spuse d'Artagnan. Nu ameninţaţi, nu-i o pildă bună. Sîntem atît de blînzi şi de cumsecade cu Eminenţa-Voastră! Hai să lăsăm deoparte orice supărare, orice duşmănie şi să vorbim ca nişte oameni de treabă.

— Nici nu cer altceva, domnilor, zise Mazarin. Dar în momen­tul în care discutăm preţul răscumpărării mele, n-aş vrea să vă so­cotiţi într-o situaţie mai bună decît în realitate; prinzîndu-mă în capcană, v-aţi prins şi pe voi. Cum veţi ieşi de aici? Priviţi la aceste gratii, la aceste uşi; priviţi, ori mai degrabă ghiciţi santinelele care veghează în spatele acestor gratii şi uşi, soldaţii de care curţile sînt ticsite, aşa încît să ne gîndim. Iată, vreau să vă arăt că sînt cinstit cu voi.

„Bun! gîndi d'Artagnan în sinea lui. Să ne ţinem bine; vrea să ne joace o festă!"

— V-am oferit libertatea, continuă ministrul. V-o ofer şi acum. Primiţi? În mai puţin de un ceas veţi fi descoperiţi, arestaţi, siliţi să mă ucideţi, crima odioasă, nedemnă de nişte nobili ca voi.

„Are dreptate!" cugetă Athos.

Şi, ca orice gînd ce trecea prin cugetu-i nobil, gîndul acesta i se oglindi în priviri.

— Prin urmare, spuse d'Artagnan, vrînd a slăbi speranţa pe care Mazarin şi-o făcuse din încuviinţarea tăcută a lui Athos, nu vom ajunge la o asemenea violenţă decît atunci cînd nu vom mai avea încotro.

— Dacă, dimpotrivă, continuă Mazarin, mă lăsaţi să plec, pri­mind în schimb libertatea...

— Cum? îi curmă vorba d'Artagnan. Aţi vrea să primim liber­tatea, cîtă vreme puteţi să ne-o luaţi înapoi, cinci minute mai tîrziu, aşa cum singur aţi spus? Şi pe cît vă cunosc eu, monseniore, aşa veţi face, n-am nici o îndoială! adăugă gasconul.

— Nu, pe cuvîntul meu de cardinal... Nu mă credeţi?

— Monseniore, nu cred în cardinalii care nu-s preoţi.

— Atunci, pe cuvîntul meu de ministru!

— Nu mai sînteţi ministru, monseniore, sînteţi prizonier.

— Fie, atunci pe cuvîntul lui Mazarin! Doar sînt şi sper că voi fi întotdeauna Mazarin.

— Hm! mormăi d'Artagnan. Am auzit de un oarecare Mazarin, care nu-şi prea ţinea jurămintele, şi tare mă tem să nu fie cumva un strămoş al Eminenţei-Voastre.

— Domnule d'Artagnan, spuse Mazarin, eşti o minte ageră şi sînt foarte mîhnit că m-am certat cu dumneata.

— Monseniore, nu doresc decît să ne împăcăm.

— Ei bine, glăsui Mazarin, dacă vă garantez libertatea într-un chip vizibil, palpabil?...

— Ei, asta-i altceva, murmură Porthos.

— Să vedem, spuse Athos.

— Să vedem, spuse d'Artagnan.

— Mai întîi, primiţi? întrebă cardinalul.

— Înfăţişaţi-ne lămurit planul dumneavoastră, monseniore, şi vom vedea.

— Ţineţi seamă de faptul că sînteţi prinşi, închişi.

— Ştiţi bine, monseniore, îi aminti d'Artagnan, că tot ne mai rămîne o ieşire.

— Care?

— Să murim împreună.

Mazarin se cutremură.

— Iată, spuse el. În capătul coridorului se află o uşă a cărei cheie e la mine. Uşa dă în parc. Luaţi cheia şi plecaţi. Sinteţi iuţi, puternici, înarmaţi. La o sută de paşi spre stînga găsiţi zidul ce împrejmuieşte parcul: săriţi peste zid şi din trei salturi sînteţi în drum, liberi. Vă cunosc destul acum ca să ştiu că, dacă veţi fi ata­caţi, asta n-o să vă împiedice fuga.

— Ei, da, fireşte, monseniore! încuviinţă d'Artagnan. Aşa mai zic şi eu. Unde-i cheia pe care binevoiţi să ne-o daţi?

— Iat-o!

— Monseniore, urmă d'Artagnan, fiţi atît de bun să ne duceţi acum pînă la uşă.

— Foarte bucuros, se oferi ministrul, dacă asta vă linişteşte.

Mazarin, care nu spera să scape atît de ieftin, se îndrepta radios spre coridor şi descuie uşa. Uşa dădea într-adevăr spre parc, pe cît putură să se dumirească cei trei fugari, căci o pală de vînt năvăli din întuneric, zvîrlindu-le zăpadă în faţă.

— Fir-ar să fie! afurisi d'Artagnan. Păcătoasă noapte, monse­niore! Nu cunoaştem locul şi n-o să dibuim drumul în veci. Acum, fiindcă Eminenţa-Voastră s-a ostenit pînă aici, mai duceţi-ne cîţi-va paşi, monseniore, pînă la zid.

— Fie, se învoi cardinalul.

Şi, tăind parcul în linie dreaptă, se îndreptă iute spre zid, lîngă care ajunseră îndată toţi patru.

— Acum sînteţi mulţumiţi, domnilor? întrebă Mazarin.

— Cred şi eu! Parcă ar fi nu ştiu cum să mai facem şi nazuri! Ce naiba! Cîtă cinste! Trei bieţi nobili să se vadă însoţiţi de un prinţ al bisericii! Să nu uit, monseniore: aţi spus adineauri că sîntem viteji, iuţi şi înarmaţi, nu?

— Întocmai.

— V-aţi înşelat: numai domnul du Vallon şi cu mine sîntem înarmaţi. Contele e cu mîinile goale şi dacă ne întîlneşte cumva vreo patrulă, trebuie să fim în stare să ne apărăm.

— Asta-i drept.

— Dar unde să găsim o spadă? întrebă Porthos.

— Monseniorul va împrumuta contelui spada sa, tot nu-i e de nici un folos, zise d'Artagnan.

— Bucuros, primi cardinalul. Şi-l voi ruga pe domnul conte să o păstreze în amintirea mea.

— Sper că vei preţui atîta dărnicie, conte! făcu d'Artagnan.

— Făgăduiesc monseniorului să nu mă despart de ea niciodată, răspunse Athos.

— Bun, murmură d'Artagnan. Înduioşător schimb de politeţe! Nu ţi-au dat lacrimile, Porthos?

— Ba da, adeveri Porthos. Dar nu ştiu, din pricina asta sau a vîntului. Cred că vîntu-i de vină.

— Şi-acum, sus, Athos! făcu d'Artagnan. Repede.

Ajutat de Porthos, care îl săltă în braţe ca pe un fulg, Athos ajunse pe creasta zidului.

— Sări jos!

Athos îşi dădu drumul la pămînt şi dispăru de cealaltă parte a zidului.

— Ai ajuns? întrebă d'Artagnan.

— Da.

— N-ai păţit nimic?

— Sînt teafăr şi nevătămat.

— Porthos, ia seama la cardinal cît urc eu. Nu, nu-i nevoie să m-ajuţi. Numai nu-l scăpa din ochi pe cardinal...

— Bine, zise Porthos. Şi pe urmă?...

— Ai avut dreptate, e mai greu decît mi-am închipuit. Apleacă-te, să mă urc în spinarea ta, dar nu uita de cardinal.

— N-ai grijă!

Porthos se aplecă din mijloc şi, mulţumită acestui ajutor, d'Ar­tagnan se săltă sus şi se aşeză calare pe muchia zidului.

Mazarin rîdea mînzeşte.

— Gata? întrebă Porthos.

— Da, prietene, şi acum...

— Acum, ce?

— Acum saltă-l încoace pe cardinal şi astupă-i gura la cel mai mic strigăt.

Mazarin vru să strige, însă Porthos îl strînse de mijloc cu amîndouă mîinile, înăbuşindu-l, şi-l ridică pînă la d'Artagnan, care îl înşfacă de guler şi-l aduse pe muchia zidului, alături de el.

— Săriţi îndată lîngă domnul de La Fère, spuse el, amenin­ţător. Altfel, vă ucid, pe cinstea mea de gentilom!

— Domnu'... domnu'... se tîngui Mazarin. Dumneata nu-ţi res­pecţi făgăduiala!

— Eu? Am făgăduit eu oare ceva monseniorului?

Mazarin gemu jalnic.

— Eşti liber datorită mie, domnule, şi libertatea dumneavoas­tră era preţul răscumpărării mele.

— Întocmai. Dar despre răscumpărarea acelei uriaşe comori îngropate în galerie şi la care cobori apăsînd pe un buton ascuns în zid, al cărui mecanism mută din loc un ghiveci, dînd la iveală o scară... despre asta nu trebuie să stăm puţin de vorbă, monseniore?

— Iisuse! bîigui Mazarin, împreunîndu-şi mîinile şi aproape înăbuşindu-se. Iisuse Cristoase! Sînt pierdut!

D'Artagnan, fără să ţină seama de văicăreala cardinalului, îl apucă de subsuori şi-l lăsa binişor în mîinile lui Athos, care aştepta nepăsător lîngă zid.

După aceea se întoarse spre Porthos şi-i spuse:

— Dă-mi mîna. Mă ţin bine!

Porthos cu o sforţare care făcu să se clatine zidul, se săltă şi el sus.

— Nu prea eram dumirit, mărturisi uriaşul, dar acum înţeleg. Are haz!

— Zău? mormăi d'Artagnan. Cu atît mai bine! Dar ca să aibă haz pînă la capăt, să nu mai pierdem vremea.

Şi sări jos lîngă zid.

Porthos îi urmă pilda.

— Însoţiţi-l pe cardinal, domnilor, vorbi d'Artagnan. Eu voi cerceta împrejurimile.

Gasconul trase spada din teacă şi o luă înainte.

— Monseniore, pe unde să apucăm ca să ieşim la drum? în­trebă el. Gîndiţi-vă bine înainte să răspundeţi, căci dacă Eminenţa-Voastră se înşală, asta ar putea să aibă urmări neplăcute, şi nu numai pentru noi.

— Mergi pe lîngă zid, domnule, zise Mazarin, şi n-ai să te ră­tăceşti.

Cei trei prieteni grăbiră pasul, numai că, după cîteva clipe, se văzură nevoiţi să meargă mai încet.