După douăzeci de ani partea îNTÎIA

— Bravo! izbucni d'Artagnan. Cînţi tot atît de frumos şi azi, dragul meu Aramis, şi văd că liturghia nu ţi-a stricat vocea.

— Dragul meu, murmură Aramis, înţelegi... pe vremea cînd eram muşchetar, căutam să fac de gardă cît mai rar; azi cînd sînt abate, caut să slujesc cît mai rar cu putinţă. Dar să ne întoarcem la sărmana ducesă.

— Care? Ducesa de Chevreuse, ori ducesa de Longueville?

— Dragul meu, ţi-am spus că n-a fost nimic între mine şi du­cesa de Longueville; cochetării, poate, atîta tot. Nu, vorbeam de ducesa de Chevreuse. Ai văzut-o cumva cînd s-a întors de la Bru­xelles, după moartea regelui?

— Da, fireşte, şi era încă foarte frumoasă.

— Aşa e, încuviinţă Aramis. Deci m-am întîlnit de vreo cîteva ori cu ea; i-am dat cele mai înţelepte sfaturi, de care ea nu s-a folosit nici un pic; mi s-a urît să-i tot spun că Mazarin e amantul reginei, n-a vrut să mă creadă, zicînd că o cunoaşte pe Anna de Austria şi că o ştie prea mîndră ca să iubească o asemenea secătură. Apoi, aşteptînd o schimbare, s-a aruncat în urzeala ducelui de Beaufort, iar secătura a poruncit arestarea ducelui de Beaufort şi a exilat-o pe doamna de Chevreuse.

— Ştii că a obţinut permisiunea să se întoarcă în ţară? spuse d'Artagnan.

— Da, ştiu, şi chiar s-a întors... Acum o să facă iar vreo prostie.

— De astă dată poate că-ţi urmează sfaturile.

— De astă dată, interveni Aramis, n-am mai văzut-o. S-a schimbat mult.

— Nu ca tine, dragul meu Aramis, care eşti mereu acelaşi: ace­laşi păr negru şi frumos, aceeaşi talie elegantă, aceleaşi mîini de femeie, care au devenit nişte minunate mîini de prelat.

— Da, încuviinţă Aramis, e adevărat, mă îngrijesc mult. Ştii dragul meu, îmbătrînesc: în curînd împlinesc treizeci şi şase de ani.

— Ascultă, dragul meu, surîse d'Artagnan. De vreme ce ne-am regăsit, să ne învoim asupra unui lucru: asupra vîrstei pe care o vom avea de acum înainte.

— Cum adică? se miră Aramis.

— Da, urmă d'Artagnan. Pe vremuri eram mai mic cu doi sau trei ani decît tine şi, dacă nu mă înşel, azi am patruzeci de ani bătuţi pe muchie.

— Zău?! făcu Aramis. Atunci eu sînt cel care mă înşel, dragul meu, căci tu ai fost întotdeauna neîntrecut într-ale cifrelor. Aşa­dar, după socotelile tale, aş avea patruzeci şi trei de ani! Pe toţi dracii, dragul meu, să nu cumva s-o spui la palatul Rambouillet, asta mi-ar aduce numai neajunsuri.

— Fii liniştit, îl asigură d'Artagnan. Eu nici nu calc pe acolo.

— Ei! se răsti Aramis. Ce-o moşmondi atîta dobitocul de Ba­zin? Bazin, grăbeşte-te, haide o dată, ticălosule! noi, aici, murim de foame şi de sete!

Bazin, care tocmai intra pe uşă, ridică spre tavan amîndouă mîinile în care ţinea cîte o butelcă.

— În sfîrşit! se îmbună Aramis. Haide, eşti gata?

— Da, domnule, îndată, spuse Bazin. Mi-a trebuit timp pînă s-aduc sus tot ce...

— Asta fiindcă te crezi mereu cu anteriul de paracliser pe tine, i-o reteză Aramis, şi fiindcă stai mereu cu nasul în cartea de ru­găciuni. Dar te previn că dacă tot lustruind boclucurile de prin ca­pele, ai să uiţi să-mi lustruieşti spada, fac un foc zdravăn cu toate icoanele tale şi te pun în frigare.

Bazin, revoltat la culme, îşi făcu semnul crucii cu butelca pe care o ţinea în mînă. Iar d'Artagnan, mai uimit ca oricînd de vorba şi de purtarea abatelui d'Herblay, care se deosebea ca şi cerul de pămînt de vorba şi purtarea muşchetarului Aramis, rămase cu ochii holbaţi la prietenul său.

Bazin aşternu într-o clipită o faţă de damasc şi rîndui pe masă atîtea tacîmuri aurite, atîtea bucate aromitoare şi îmbietoare, încît d'Artagnan rămase de-a dreptul buimăcit.

— Aşteptai pe cineva? întrebă ofiţerul.

— Ei! făcu Aramis. Am cîte ceva pentru orice împrejurare: şi-apoi, ştiam că mă căutai.

— De la cine?

— De la jupîn Bazin, care te-a luat drept dracul pe pămînt, dragul meu, şi care a dat fuga încoace să mă prevină de primejdia ce-mi pîndeşte sufletul, dacă mă voi înhăita iarăşi cu un ofiţer de muşchetari ca tine.

— Vai, domnule! se tîngui Bazin, cu mîinile împreunate şi cu un aer spăşit.

— Haide, lasă făţărnicia! Ştii doar că n-o pot suferi. Ai face mult mai bine dacă ai deschide fereastra şi ai trimite jos o pîine, un pui şi o sticlă cu vin prietenului tău Planchet, care a ostenit de un ceas de cînd tot bate din palme.

Într-adevăr, după ce dăduse fîn şi ovăz la cai, Planchet se întor­sese sub fereastră şi repetase de două sau de trei ori semnalul sta­bilit.

Bazin, ascultător, atîrnă de capătul unei funii pîinea, puiul şi sticla de vin şi le lăsă jos, lui Planchet, care nici nu cerea mai mult şi care se întoarse degrabă sub şopron.

— Şi-acum să mîncăm, spuse Aramis.

Cei doi prieteni se aşezară la masă, iar Aramis se apucă să taie şuncă, să spintece pui şi prepeliţe cu îndemînarea unui mîncău fără de pereche.

— La naiba! mormăi d'Artagnan. Văd că te hrăneşti, nu glumă.

— Mda, binişor! Pentru zilele de post am dezlegarea Romei, mulţumită domnului vicar, din pricină că nu mă prea laud cu să­nătatea; şi-apoi, l-am luat ca bucătar pe fostul bucătar al lui Lafollone, îl ştii? Vechiul prieten al cardinalului, acest mîncăcios că­ruia i s-a dus vestea şi care spunea în chip de rugăciune după masă: „Doamne, ajută-mă să mistui ca lumea ce-am mîncat cu atîta pof­tă".

— Ceea ce nu l-a împiedicat să moară din pricina unei indi­gestii, rîse d'Artagnan.

— Ce vrei! urmă Aramis, cu un aer resemnat. Asta-i soarta, nu poţi fugi de ea.

— Iartă-mă, dragul meu, vreau să te întreb ceva, zise d'Artagnan.

— Cum nu, întreabă-mă, ştii bine doar că între noi nu poate fi vorba de indiscreţie.

— Nu cumva ai devenit bogat?

— Oh, Dumnezeule, nu! Am un venit de douăsprezece mii de livre pe an, fără să mai pun la socoteală un mic beneficiu de o mie de scuzi, pe care îl datorez bunăvoinţei prinţului.

— Şi din ce scoţi tu aceste douăsprezece mii de livre? întrebă d'Artagnan. Din poemele tale?

— Nu, m-am lăsat de poezie şi doar din cînd în cînd mai aştern pe hîrtie cîte un cîntec de pahar, cîte un sonet galant sau cîte o epigramă nevinovată; în schimb, scriu predici, dragul meu.

— Cum, predici?

— O, şi nişte predici minunate, ştii! Cei puţin aşa s-ar părea.

— Ca să le rosteşti din amvon?

— Nu, ca să le vînd.

— Cui anume?

— Celor din tagma mea, care ţin să fie mari oratori!

— Zău? Şi pe tine gloria asta nu te-a ispitit?

— Ba da, dragul meu, numai că natura a fost mai tare. Cînd sînt în amvon şi mi se întîmplă să mă privească o femeie frumoasă, o privesc şi eu; dacă zîmbeşte, zîmbesc şi eu. Pe urmă o iau razna în loc să vorbesc de chinurile iadului, vorbesc despre încîmările raiului. Şi uite, am păţit asta într-o zi, în biserica Saint-Louis au Marais... Un cavaler mi-a rîs în nas, iar eu mi-am întrerupt predica şi i-am spus că e un prost. Mulţimea credincioşilor a ieşit afară ca să adune pietre; dar în răstimp i-am întors pe toţi cum m-am pri­ceput mai bine, încît au azvîrlit în el cu pietre. Ce-i drept, a doua zi a venit la mine, crezînd că are de-a face cu un abate ca oricare altul.

— Şi ce-a ieşit din vizita asta? întrebă d'Artagnan, prăpădindu-se de rîs.

— Ne-am dat întîlnire a doua zi seara, în Piaţa Regală. La naiba, ştii şi tu ceva despre cel cu pricina.

— N-a fost oare obrăznicătura împotriva căruia ţi-am slujit de martor? spuse d'Artagnan.

— Întocmai. Ai văzut cum l-am învăţat minte.

— L-ai omorît?

— Habar n-am. În orice caz, i-am dat iertarea în articulo mortis. Ajunge să răpui trupul, nu trebuie să răpui şi sufletul.

Bazin făcu un semn disperat, care voia să spună că împărtăşeşte poate această morală, dar că e cu desăvîrşire împotriva tonului cu care era rostită.

— Bazin, prietene, dă-ţi seama că te văd prin oglindă, doar ţi-am interzis o dată pentru totdeauna orice semn de aprobare sau dezaprobare. Fă-mi plăcerea şi adu-ne vinul de Spania, apoi du-te în odaie la tine. De altfel, prietenul meu d'Artagnan are să-mi spu­nă ceva între patru ochi. Nu-i aşa, d'Artagnan?

D'Artagnan încuviinţă din cap, iar Bazin se retrase, după ce puse sticla pe masă.

Rămaşi singuri, cei doi prieteni stătură o vreme tăcuţi unul în faţa celuilalt. Aramis părea că e în aşteptarea unui tihnit răgaz de mistuire a bucatelor. D'Artagnan chibzuia cum să înceapă. Şi fie­care, atunci cînd nu era privit, se uita cu coada ochiului la celălalt.

Aramis rupse cel dintîi tăcerea.

XI

CEI DOI ŞIREŢI

— La ce te gîndeşti, d'Artagnan, începu el, şi ce te face să zîmbeşti?

— Mă gîndesc, dragul meu, că pe vremea cînd erai muşchetar năzuiai fără încetare să devii abate, şi azi, cînd eşti abate, tare mai tragi a muşchetar.

— Adevărat, încuviinţă Aramis, rîzînd. Omul, tu ştii, dragul meu d'Artagnan, e o dihanie ciudată, alcătuită din contraste. De cînd sînt abate, nu visez decît la bătălii.

— Asta se vede după casă: ai aici spade de toate felurile şi pentru gusturile cele mai anevoie de mulţumit. Spune-mi, mînuieşti spada cu aceeaşi iscusinţă?

— Aşa cum o mînuiai tu odinioară, ba poate şi mai bine. Nu fac decît asta toată ziua.

— Cu cine?

— Cu un excelent maestru de arme pe care-l avem aici.

— Cum, aici?

— Da, aici în mînăstire, dragul meu. Într-o mînăstire de iezuiţi găseşti orice pofteşti.

— Păi atunci l-ai fi omorît pe domnul de Marcillac, dacă te-ar fi atacat singur, şi nu cu o ceată de douăzeci de inşi.

— Desigur, conveni Aramis. Ba i-aş fi ţinut piept chiar şi-n fruntea celor douăzeci de oameni ai lui, dacă puteam trage spada fără să fiu recunoscut.

— Dumnezeu să mă ierte, şopti d'Artagnan, abia auzit. Cred că Aramis a devenit mai gascon decît mine. Şi urmă cu glas tare: Ei dragul meu Aramis, nu mă întrebi pentru ce te caut?

— Nu, nu te întreb, zise Aramis, cu aeru-i şiret. Aştept să mi-o spui singur.

— Ei bine, te căutam să-ţi ofer un prilej fără de pereche ca să-l răpui pe domnul de Marcillac oricînd pofteşti, aşa prinţ cum e.

— Măi să fie! exclamă Aramis. Straşnică treabă!

— Şi te rog să nu scapi prilejul ăsta. dragul meu. Ia zi, cu cei o mie de scuzi pe care îi ai de pe urma mînăstirii şi cu cele do­uăsprezece mii de livre încropite din vînzarea predicilor, eşti bo­gat? Răspunde-mi deschis.

— Eu?! Sînt sărac ca Iov. Dacă scotoceşti prin toate buzunarele şi cuferele mele, nu cred să găseşti o sută de pistoli.

— La naiba, o sută de pistoli! mormăi d'Artagnan. Şi după el asta se cheamă să fii sărac ca Iov! Păi dacă eu aş avea întotdeauna atîta bănet, m-aş socoti bogat cum era Cresus. Şi-l întrebă: Eşti ambiţios?

— Ca Encelade.

— Ei bine, prietene, eu îţi aduc totul ca să fii bogat, puternic şi liber să faci orice pofteşti.

O umbră de nor lunecă peste fruntea lui Aramis, la fel de iute ca şi aceea ce pluteşte în august pe deasupra lanurilor; dar oricît de iute ar fi lunecat, lui d'Artagnan nu-i scăpă.

— Vorbeşte, spuse Aramis.

— Mai întîi, încă o întrebare. Faci politică?

Un fulger trecu prin ochii lui Aramis, cu aceeaşi repeziciune ca şi umbra ce-i lunecase peste frunte, însă nu, într-atît de iute încît d'Artagnan să nu-l vadă.

— Nu, răspunse Aramis.

— Atunci, de vreme ce deocamdată n-ai alt stăpîn decît pe Dumnezeu, o să-ţi convină orice propunere, rîse gasconul.

— Se prea poate.

— Te-ai gîndit vreodată, dragul meu Aramis, la frumoasele zile ale tinereţii noastre, pe care le petreceam, veselindu-ne, golind paharele ori bătîndu-ne?

— Da, fireşte, şi nu o singură dată le-am dus dorul. Fericite vremuri, delectabile tempus.

— Ei bine, dragul meu, aceste frumoase zile pot să renască, aceste vremuri fericite pot să se reîntoarcă! Am primit misiunea să-mi găsesc tovarăşii şi am vrut să încep cu tine, care erai sufletul înfrăţirii noastre.

Aramis se înclină mai mult politicos decît mişcat.

— Să mă amestec iar în politică! murmură el, răsturnîndu-se în fotoliu. Ah, scumpul meu d'Artagnan, vezi ce viaţă tihnită şi plăcută trăiesc. Noi am cunoscut pe pielea noastră nerecunoştinţa celor mari, ştii doar.

— Adevărat, încuviinţă d'Artagnan. Dar celor mari poate le pare rău c-au fost nerecunoscători.

— Dacă-i aşa, atunci e altceva, spuse Aramis. Orice păcat tre­buie iertat. Şi de altfel, ai dreptate într-o anumită privinţă: dacă ne-ar bate gîndul să ne amestecăm iarăşi în treburile statului, cred că acum ar fi momentul potrivit.

— Cum de ştii asta tu, care spui că n-ai nici în clin nici în mînecă cu politica?

— Ei, Doamne, pe mine unul mă interesează prea puţin, dar trăiesc într-o lume în care toţi fac politică. Trecîndu-mi vremea doar cu poezia şi cu ale dragostei m-am împrietenit cu domnul Sarazin, care-i din tabăra domnului de Conti, cu domnul Voiture, care-i din tabăra vicarului, şi cu domnul Bois-Robert, care, de cînd nu-l mai slujeşte pe cardinalul Richelieu, nu mai e cu nimeni, sau e cu oricine, cum vrei să spui; aşa că nu mi-e cu totul necunoscut ceea ce se petrece în politică.

— Bănuiam eu, zise d'Artagnan.

— De altfel, dragul meu, sa iei tot ce-am să-ţi spun doar ca vorba unui călugăr, a unui om care nu-i decît un ecou şi repetă pur şi simplu ceea ce aude în jurul lui, continuă Aramis. Am auzit că în clipa de faţă cardinalul Mazarin e tare neliniştit de felul cum merg lucrurile. Pare-se că poruncile lui nu se bucură de acea ascul­tare deplină cu care erau primite odinioară poruncile răposatului cardinal, vechea noastră sperietoare, al cărui portret îl vezi aici, la mine, fiindcă, orice s-ar spune, trebuie să recunoşti, dragul meu, a fost un om mare.

— În privinţa asta n-am să zic ba, dragul meu Aramis. Doar el m-a făcut locotenent!

— La început am fost pe de-a-ntregul de partea cardinalului: îmi spuneam ca un ministru nu-i niciodată iubit, dar că, mulţumită geniului ce i se atribuie, va sfîrşi prin a triumfa asupra duşmanilor şi a se face temut, ceea ce, dupa mine unul, preţuieşte mai mult decît a te face iubit.

D'Artagnan dădu din cap, în semn că încuviinţează pe deplin această cugetare îndoielnică.

— Iată, dar, părerea mea de la început, urmă Aramis. Dar cum sînt tare nepriceput în asemenea treburi şi cum umilinţa din care mi-am făcut o lege mă sileşte să nu mă mulţumesc cu propria-mi judecată, am întrebat şi pe alţii. Ei bine, dragul meu prieten...

— Ei bine, ce? întrebă d'Artagnan.

— Află, reluă Aramis, că trebuie să las deoparte orice mîndrie şi să mărturisesc că m-am înşelat.

— Zău?

— Chiar aşa. Am întrebat şi pe alţii, cum îţi spuneam, şi iată ce mi-au răspuns cîteva persoane cu totul deosebite în ce priveşte gusturile şi ambiţiile: domnul de Mazarin nu e cîtuşi de puţin un om de geniu, aşa cum credeam eu.

— Eh! făcu d'Artagnan.

— Nu. E un om de nimic, fost servitor al cardinalului Bentivoglio, care a răzbit mulţumită intrigilor; un parvenit, un om de rînd, care va izbuti în Franţa doar prin clica lui. Are să strîngă o mulţime de bănet, are să-şi vîre mîinile pînă la coate în veniturile regelui, are să-şi însuşească toate pensiile pe care răposatul cardinal Richelieu înţelegea să le plătească la toţi, dar nu va cîrmui niciodată după legea celui mai puternic, a celui mai nobil, sau a celui mai respectat. S-ar părea de altfel, că pe acest ministru nu-l arată gentilom nici firea, nici purtările, şi ca nu-i decît un soi de bufon, un Pulcinello, un Pantalone. Tu îl cunoşti? Eu, nu.

— Hm! mîrîi d'Artagnan. E un pic de adevăr în ceea ce spui.

— Să ştii că mă umpli de mîndrie, dragul meu, dacă am fost în stare, cu modesta putere de pătrundere ce-mi este dăruită, să ajung la aceeaşi părere cu unul ca tine, care trăieşte la curte.

— Numai că mi-ai vorbit de el ca om, şi nu de tabăra lui şi de mijloacele ce-i stau la îndemînă.

— Adevărat. Are de partea lui pe regină.

— Mi se pare că asta înseamnă ceva.

— Dar nu-l are pe rege.

— Un copil.

— Un copil care va fi major peste patru ani.

— Azi aşa stau lucrurile.

— Da, însă nu şi în viitor; nici măcar acum nu are de partea lui nici Parlamentul, nici poporul, adică banul; şi nu are de partea lui nici nobilimea, nici prinţii, adică spada.

D'Artagnan se scărpină după ureche, silit să recunoască în si­nea lui vederile largi şi întemeiate ale lui Aramis.

— Iată, bietul meu prieten, poţi să-ţi dai seama acum dacă mi-am păstrat agerimea obişnuită; s-ar putea să fac rău vorbindu-ţi astfel, cu inima deschisă, fiindcă tu mi se pare că înclini către Mazarin.

— Eu?! izbucni d'Artagnan. Eu?! Pentru nimic în lume!

— Vorbeai de o misiune.

— Am vorbit eu de asta? Atunci, am greşit. Nu, mi-am spus şi eu ca tine: „Uite, lucrurile se încurcă. Ei bine, să aruncăm pana în vînt şi să pornim încotro are s-o ducă, să începem iarăşi viaţa de aventuri. Eram patru cavaleri neînfricaţi, patru inimi strîns uni­te; să ne unim din nou, nu inimile, căci ele n-au fost despărţite nici o clipă, ci soarta şi curajul. Prilejul e straşnic şi putem cîştiga ceva mai de preţ decît un diamant".

— Ai dreptate, d'Artagnan, tu ai întotdeauna dreptate, conti­nuă Aramis. Dovada că şi pe mine m-a ispitit acelaşi gînd; numai că gîndul ăsta mi l-au dat alţii, fiindcă eu nu am imaginaţia ta bo­gată şi plină de neastîmpăr. Astăzi toată lumea are nevoie de aju­toare; mi s-au făcut propuneri; s-a auzit cîte ceva despre faimoa­sele noastre isprăvi de odinioară şi-ţi mărturisesc deschis că însuşi vicarul m-a tras de limbă.

— Domnul de Gondy, duşmanul cardinalului! strigă d'Artag­nan.

— Nu, prietenul regelui, rosti Aramis. Prietenul regelui, auzi! Ei bine, era vorba de a-l sluji pe rege, ceea ce e de datoria oricărui gentilom.

— Dar regele-i de partea lui Mazarin, dragul meu.

— În fapt, dar nu din voinţa sa; în aparenţă, dar fără imboldul inimii, şi tocmai aici stă capcana pe care duşmanii regelui o întind bietului copil.

— Haida-de, păi ce-mi propui tu înseamnă pur şi simplu răz­boi civil, dragul meu Aramis.

— Război pentru rege.

— Dar regele are să stea în fruntea armatei în care va fi Ma­zarin.

— Cu inima va fi însă în rândurile armatei pe care o va co­manda domnul de Beaufort.

— Domnul de Beaufort? E închis la Vincennes.

— Am spus domnul de Beaufort? făcu Aramis. Domnul de Beaufort sau altul, domnul de Beaufort sau Prinţul.

— Dar Prinţul va fi căpetenia armatei, el este pe de-a-ntregul de partea cardinalului.

— He, he! chicoti Aramis. Stau amîndoi la tocmeală chiar în clipa asta. Şi apoi, dacă nu-i prinţul, atunci domnul de Gondy...

— Domnul de Gondy va fi cardinal, se cere pentru el pălăria de cardinal.

— Oare nu există şi cardinali foarte războinici? zise Aramis. Priveşte în jur: iată patru care în fruntea armatei preţuiau mai mult decît domnul de Guébriant şi domnul de Gassion.

— Oricum, un general cocoşat!

— Sub platoşă n-o să i se vadă cocoaşa. De ajtfel, adu-ţi amin­te că Alexandru şchiopăta şi că Hanibal era chior.

— Şi vezi foloase mari în tabăra asta? întrebă d'Artagnan.

— Ocrotirea principilor celor puternici.

— Cu izgonirea guvernului.

— Înlăturat de Parlament şi de răzvrătiţi.

— Toate acestea s-ar putea întîmpla, aşa cum spui, dacă s-ar izbuti ca regele să fie despărţit de mamă- sa.

— Poate că se va ajunge şi aici.

— Niciodată! strigă d'Artagnan, redobîndindu-şi încrederea în părerile sale. Te întreb pe tine, Aramis, pe tine care o cunoşti pe Anna de Austria tot atît de bine ca şi mine. Îţi închipui că ar putea să uite vreodată că fiul ei este siguranţa ei, pavăza ei, chezăşia res­pectului celor din jur, a norocului şi a vieţii ei? Ar trebui să treacă împreună cu el de partea principilor, părăsindu-l pe Mazarin, dar tu ştii mai bine decît oricine că are motive puternice să nu-l pă­răsească niciodată.

— Poate că ai dreptate, murmură Aramis, visător. Deci eu nu voi intra în horă.

— Alături de ei, completă d'Artagnan. Dar alături de mine?

— Alături de nimeni. Sînt preot, ce am eu de-a face cu poli­tica? Nu citesc nici o carte de rugăciuni. Am o mică clientelă de duhovnici pungaşi şi de femei încîntătoare. Cu cît se vor încurca mai mult lucrurile, cu atît mai puţină vîlvă vor face escapadele me­le. Va să zică, totul merge de minune fără ca eu să mă amestec. Şi, hotărît, dragă prietene, nu mă voi amesteca.

— Ei bine, dragul meu, spuse d'Artagnan, află că mă cîştigi cu filozofia asta a ta, zău, şi că habar n-am ce ambiţie m-a apucat. Am o slujbă din care pot să trăiesc; la moartea bietului domn de Tréville, care-i tot mai bătrîn, aş putea ajunge căpitan: e un prea frumos baston de mareşal pentru un cadet gascon ca mine şi simţ că o să mă las ispitit de tihna unui trai modest, dar fără grija zilei de mîine. În loc să alerg după aventuri, da, voi primi invitaţiile repetate ale lui Porthos şi ma voi duce să vînez pe moşia lui. Ştii că Porthos are o moşie?

— Cum să nu ştiu. Zece leghe de pădure, iazuri şi văi. E stăpînul muntelui şi al cîmpiei şi s-a luat la harţă pentru drepturile lui feudale cu episcopul de Noyon.

— Bun! mormăi d'Artagnan pentru sine. Uite ce voiam să ştiu. Porthos se află în Picardia.

Şi urmă cu glas tare:

— Şi şi-a reluat vechiul nume, du Vallon?

— La care a adăugat un altul, de Bracieux, o moşie fostă cîndva a unui baron, pe legea mea!

— Aşa că o să-l vedem pe Porthos şi baron.

— N-am nici o îndoială. Mai cu seamă doamna baroană Por­thos e o femeie minunată.

Cei doi prieteni izbucniră în rîs.

— Va sa zică, îşi reluă vorba d'Artagnan, nu vrei să treci de partea lui Mazarin?

— Nici tu de partea principilor?

— Nu. Atunci să nu ne alăturăm nimănui şi să rămînem prie­teni. Să nu fim nici oamenii cardinalului, nici ai Frondei.

— Da, încuviinţă Aramis. Să fim muşchetari.

— Chiar şi în sutană, i-o întoarse d'Artagnan.

— Mai ales în sutană! exclamă Aramis. Aici e tot farmecul.

— Atunci te las cu bine, spuse d'Artagnan.

— Nu te mai reţin, dragul meu, răspunse Aramis. Vezi că nici n-aş şti unde să te culc şi n-ar fi cuviincios din partea mea să-ţi ofer jumătate din şopronul lui Planchet.

— De altfel, sînt doar la trei leghe de Paris, caii s-au odihnit şi, în mai puţin de un ceas, am ajuns îndărăt.

Şi d'Artagnan îşi umplu pentru ultima oară paharul.

— Pentru vremurile noastre de altădată! închină el.

— Da, rosti Aramis. Dar, din nenorocire, vremurile astea s-au dus... fugit irreparabile tempus...

— Aşi! făcu d'Artagnan. Poate că au să se întoarcă. Oricum, dacă ai nevoie de mine, mă găseşti la hanul „La Căpriţa", pe strada Tiquetonne.

— Şi pe mine la mînăstirea iezuiţilor: de la şase dimineaţa pînă la opt seara intri pe uşă; de la opt seara pînă la şase dimineaţa intri pe fereastră.

— Rămîi cu bine, dragul meu!

— Oh! N-o să mă despart aşa de tine, lasă-mă să te însoţesc.

Şi îşi luă spada şi mantia.

„Vrea să se încredinţeze că plec" – cugetă d'Artagnan în sinea sa.

Aramis fluieră după Bazin, dar Bazin dormea dus în odăiţa de alături, lîngă bucatele rămase de la masă, şi Aramis fu silit să-l scuture de ureche ca să se trezească.

Bazin întinse braţele, se frecă la ochi şi dădu să pună iar capul jos.

— Haide, haide, somnorosule, adu repede scara.

— Păi a rămas la fereastră, îngăimă Bazin, căscînd de-i tros­neau fălcile.

— Cealaltă, scara grădinarului, nu asta. D'Artagnan abia s-a urcat şi o să-i fie şi mai greu să coboare, n-ai văzut?

D Artagnan tocmai se pregătea să-l încredinţeze că pentru el e floare la ureche să coboare, cînd îl fulgeră un gînd. Şi gîndul acesta îl făcu să tacă.

Bazin oftă cu năduf şi se duse să caute scara. După cîteva clipe, o scară zdravănă de lemn stătea rezemată de pervazul ferestrei.

— Tii! se minună d'Artagnan. Uite ce va să zică un mijloc de legătură; o femeie ar urca şi ea pe o scară ca asta.

Aramis aruncă o privire pătrunzătoare, dornic să-şi scruteze prietenul pînă în adîncul sufletului, numai că d'Artagnan îi susţinu privirea cu o mutră cum nu se poate mai nevinovată.