După douăzeci de ani partea îNTÎIA



Yüklə 5,44 Mb.
səhifə16/66
tarix02.11.2017
ölçüsü5,44 Mb.
#27417
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   66

— Ei bine, dragul meu La Ramée, poimîine e sărbătoare?

— Da, monseniore, sînt Rusaliile.

— Vrei să-mi dai o lecţie poimîine?

— Ce fel de lecţie?

— De lăcomie.

— Bucuros, monseniore.

— Dar o lecţie între patru ochi. Trimitem ostaşii să mănînce la popota domnului de Chavigny şi facem aici o masă, asupra căreia te las să hotărăşti în totul.

— Hm! mormăi La Ramée.

Propunerea era ispititoare, dar La Ramée, orice ar fi gîndit cardinalul de rău despre el, era un motan bătrîn, care ştia toate capcanele în care putea să-l atragă un întemniţat. „Domnul de Beaufort, cugeta el, are la îndemînă patruzeci de mijloace de eva­dare. Oare masa asta nu ascundea vreo capcană?"

Rămase pe gînduri o clipă. Rezultatul chibzuielilor sale fu că avea să poruncească singur bucatele şi vinul – prin urmare, nici un praf nu va fi presărat în bucate şi nici o licoare turnată în vin.

Nici pomeneală să-i dea prin minte prinţului să-l îmbete, şi el pufni în rîs numai cît se gîndi la asta. Apoi îi veni o idee care împăcă totul. Ducele urmărise cu destulă nelinişte monologul lă­untric al lui La Ramée, în măsura în care putuse să i-l citească pe faţă; în cele din urmă, chipul paznicului se lumină.

— Ei bine, întrebă domnul de Beaufort, primeşti?

— Da, monseniore, cu o condiţie.

— Care?

— Grimaud să ne servească la masă.



Nimic nu putea să pricinuiască o mai mare mulţumire prin­ţului. Totuşi avu tăria să ia un aer din cale-afară de posomorît.

— La dracu cu Grimaud ăsta al tău! exclamă el. O să-mi strice tot cheful.

— Am să-i poruncesc să stea toată vremea în spatele alteţei-voastre şi, cum nu scoate o vorbă, alteţa-voastră n-are să-l vadă, nici n-are să-l închipuie că se află la o sută de leghe.

— Dragul meu, spuse ducele, văd cum nu se poate mai limpede, ştii ce? Că nu ai încredere în mine.

— Monseniore, poimîine sînt Rusaliile.

— Ei, şi! Ce am eu cu Rusaliile? Te temi cumva să nu coboare sfîntul duh, în chip de limbă de foc, şi să-mi deschidă uşile tem­niţei?

— Nu, monseniore, dar v-am povestit ce-a prezis afurisitul a­cela de vrăjitor.

— Şi ce-a prezis?

— Că n-are să treacă ziua de Rusalii, fără ca alteţa-voastră să nu scape de la Vincennes.

— Prin urmare, crezi în vrăjitori? Nătărăule!

— Mie, nici atîtica nu-mi pasă! zise La Ramée, şi îşi trosnea degetele. Dar monseniorului Giulio îi pasă! Ca italian, e super­stiţios.

Ducele ridică din umeri.

— Ei bine, fie! se învoi el, cu o bunătate desăvîrşit jucată. Îl accept pe Grimaud, fiindcă altfel îmi dau seama că n-am mai is­prăvi niciodată; dar nu mai vreau pe nimeni afară de Grimaud. Tu te îngrijeşti de toate. Porunceşti pentru masă orice pofteşti; sin­gurul lucru pe care îl doresc eu e o plăcintă ca aceea de care mi-ai vorbit. Plăcinta asta o comanzi anume pentru mine, ca urmaşul lui moş Marteau să se întreacă pe sine; totodată făgăduieşte-i că voi cumpăra de la el nu numai pe timpul cît voi sta în temniţă, dar mai cu seamă din clipa cînd voi scăpa de aici.

— Credeţi deci ca veţi scăpa? întrebă La Ramée.

— De, ar trebui! izbucni prinţul drept răspuns. Chiar dacă asta n-o să se întîmple decît la moartea lui Mazarin; tot sînt mai tînăr cu cincisprezece ani decît el. Adevărat, adăugă apoi, surîzînd. La Vincennes viaţa se trece mai iute.

— Monseniore! rosti La Ramée. Monseniore!

— Sau mori mai devreme, îşi întregi vorba domnul de Beaufort, ceea ce e totuna.

— Monseniore, zise La Ramée, mă duc să mă îngrijesc de pre­gătirea bucatelor pentru masă.

— Şi crezi că scoţi ceva dintr-un elev ca mine?

— Nădăjduiesc, monseniore, răspunse La Ramée.

— Dacă am să-ţi las timp, murmură prinţul.

— Ce spune monseniorul?

— Monseniorul spune să nu cruţi punga cardinalului, care a avut bunătatea să ia în seama sa grija de a vedea de hrana noastră.

La Ramée se opri la uşă.

— Pe cine doreşte monseniorul să-l trimit încoace?

— Pe oricine, afară de Grimaud.

— Atunci, pe ofiţerul de gardă?

— Cu jocul de şah.

— Bine.

Şi La Ramée plecă.



După cinci minute intră ofiţerul de gardă, şi prinţul de Beau­fort părea adîncit cu desăvîrşire în sublimele combinaţii ale unui şah-mat.

De neînchipuit cîte gînduri, cîtă tulburare aduce un semn, un cuvînt, o nădejde în asemenea împrejurări. Prinţul se afla de cinci ani încheiaţi în temniţă, şi o privire aruncată îndărăt făcea să i se pară aceşti cinci ani, deşi se scurseseră cu încetineală de melc, mai puţin lungi decît cele două zile, decît cele patruzeci şi opt de ore care îl mai despărţeau de clipa hotărîtă pentru evadare.

Apoi, mai era ceva care îl frămînta cumplit: anume, felul cum se vor petrece lucrurile. I se dăduseră nădejdi de izbîndă, dar i se ascunseseră amănuntele, nu ştia ce avea să conţină misterioasa plă­cintă. Ce prieteni îl aşteptau? Aşadar, după cinci ani de temniţă mai avea încă prieteni? În acest caz era un prinţ tare norocos.

Uita că, în afară de prieteni, o femeie îşi amintise de el, ceea ce era cu mult mai rar; adevărat, poate că nu-i rămăsese credincioasă în totul, dar nu-l da uitării, ceea ce înseamnă mult.

Erau atîtea motive care dădeau temei frămîntărilor prinţului; din pricina asta se petrecu şi la şah ceea ce se petrecuse la jocul cu mingea: domnul de Beaufort făcu boacăne peste boacăne, şi ofi­ţerul îl învinse la rîndul său, acum, seara, aşa cum La Ramée îl învinsese de dimineaţă.

Aceste repetate înfrîngeri se dovediră însă de folos: mulţumită lor, prinţul se pomeni că s-a făcut opt seara, ceea ce însemna trei ceasuri cîştigate. Venea noaptea şi odată cu ea, somnul.

Astfel, prinţul mai scăpa de gînduri: dar somnul e o divinitate plină de toane, şi tocmai atunci cînd îl chemi, se lasă aşteptat. Domnul de Beaufort se perpeli pînă la miezul nopţii în aşternut, ca sfîntul Laurent pe grătar. Abia tîrziu adormi.

Se deşteptă de cum se crăpă de ziuă. Avusese nişte vise fantas­tice: se făcea că i-au crescut aripi şi în chipul cel mai firesc a vrut să zboare; la început, aripile l-au susţinut de minune, dar cînd a ajuns la oarecare înălţime, acest ciudat sprijin l-a părăsit dintr-o dată, aripile s-au frînt şi el s-a rostogolit într-un abis fără de fund. Se trezise cu fruntea brobonită de sudoare, zdrobit ca şi cum într-adevăr s-ar fi prăbuşit din înaltul văzduhului.

Apoi îl fură somnul, ca să se rătăcească din nou într-un vălmăşag de vise, unele mai prăpăstioase decît altele. Abia închise ochii, şi cugetul său, năzuind spre o singură ţintă – evadarea – se avîntă din nou spre această evadare. Acum i se năzări altceva: des­coperise un tunel prin care putea să iasă de la Vincennes şi pornise prin acel tunel. Grimaud mergea înaintea lui cu o făclie în mînă; treptat-treptat, trecerea se îngusta, totuşi îşi continua calea; în cele din urmă, tunelul deveni atît de strîmt, încît fugarul încercă zadar­nic să înainteze: zidurile se apropiau şi-l strîngeau între ele, el fă­cea nişte sforţări nemaipomenite să meargă înainte, dar lucrul se dovedea cu neputinţă, şi totuşi îl vedea în depărtare pe Grimaud, mergînd cu făclia în mînă; voia să-l strige ca să-l ajute să scape din strîmtoare, însă nu era în stare să scoată o vorbă. Atunci, în celălalt capăt al tunelului, acela de unde venise, auzi paşii urmări­torilor, şi paşii se apropiau fără încetare, era descoperit şi nu-i mai rămînea nici o nădejde să fugă. Zidurile păreau înţelese cu duşma­nii lui şi-l strîngeau tot mai aprig, cu cît mai aprig voia el să fugă; în cele din urma, auzi vocea lui La Ramée, apoi îl şi zări. La Ramée întinse mîna, îi puse această mînă pe umăr şi începu să rîdă în hohote; fu prins şi dus în încăperea scundă şi boltită unde pieriseră mareşalul d'Ornano, Puylarens şi unchiul său; cele trei morminte erau acolo, ca trei gheburi, şi a patra groapă gata săpată nu aştepta decît un cadavru.

Aşa că, atunci cînd se trezi, prinţul făcu cel puţin atîtea sforţări să rămînă treaz cîte făcuse ca să adoarmă; şi cînd La Ramée intră pe uşă, îl găsi atît de palid şi de istovit, încît îl întrebă dacă nu cumva e bolnav.

— Într-adevăr, glăsui unul dintre ostaşii care dormiseră în o­daie şi care nu putuse să închidă ochii, chinuit de o durere de dinţi căpătată din pricina umezelii. Monseniorul a avut o noapte zbu­ciumată şi de două-trei ori a strigat în somn după ajutor.

— Ce aveţi, monseniore? întrebă La Ramée.

— Ah, tu eşti, nătărăule?! zise prinţul. Tu, care mi-ai împuiat capul ieri cu gogomăniile tale despre fuga din închisoare, încît am visat că am evadat de aici şi, evadînd, mi-am frînt gîtul.

La Ramée rîse din toată inima.

— Vedeţi, monseniore, rosti el. Ăsta e un semn ceresc. Nă­dăjduiesc că monseniorul nu va săvîrşi niciodată asemenea nesă­buinţe decît în vis.

— Şi ai dreptate, dragul meu La Ramée, încuviinţă prinţul, ştergîndu-şi sudoarea care încă îi mai şiroia pe frunte, deşi se deş­teptase de atîta vreme. Nu vreau să mă mai gîndesc decît la mîncare şi la băutură.

— Stt! făcu La Ramée.

Şi, sub un pretext oarecare, trimise ostaşii afară, unul după al­tul.

— Ei bine? întrebă prinţul, atunci cînd rămaseră singuri.

— Ei bine, am poruncit totul pentru masă! spuse La Ramée.

— Oho! exclamă prinţul. Şi ce bucate o să avem? Ia să vedem, domnule majordom.

— Monseniorul a făgăduit să aibă încredere în mine.

— Dar plăcintă vom avea?

— Se înţelege! Una cît roata carului.

— Făcută de urmaşul lui moş Marteau?

— Întocmai.

— Şi i-ai spus că e pentru mine?

— I-am spus.

— Şi el ce-a zis?

— Că-şi va da toată osteneala ca să mulţumească pe alteţa-voastră.

— Straşnic! exclamă prinţul, frecîndu-şi mîinile.

— Tii, monseniore! se miră La Ramée. Ce mîncăcios v-aţi fă­cut! În cinci ani, nu v-am văzut niciodată atît de fericit ca-n clipa asta.

Prinţul îşi dădu seama că şi-a cam pierdut stăpînirea de sine: dar tocmai atunci, ca şi acum ar fi ascultat la uşă şi-ar fi înţeles că gîndurile lui La Ramée trebuie neîntîrziat abătute în altă parte, Grimaud se arătă în prag şi îi făcu semn ofiţerului că are să-i spună ceva.

La Ramée se apropie de Grimaud, care îi vorbi în şoaptă. În acest timp, prinţul îşi veni în fire.

— I-am spus acestui om că nu are voie să intre aici fără încu­viinţarea mea, rosti el.

— Monseniore, interveni La Ramée, trebuie să-l iertaţi, eu l-am chemat.

— Şi de ce l-ai chemat, de vreme ce ştii că nu pot să-l sufăr?

— Monseniorul să-şi amintească de înţelegerea noastră, spuse La Ramée. Grimaud urmează să ne servească masa aceea grozavă. Monseniorul a uitat de paznicul nostru?

— Nicidecum. Am uitat doar de Grimaud.

— Monseniorul ştie că fără el nu se poate.

— Bine, fă aşa cum vrei.

— Vino încoace, băiatule, începu La Ramée, şi ascultă ce-ţi spun.

Grimaud se aproprie cu o mutră din cale-afară de posomorîtă. La Ramée continuă:

— Monseniorul îmi face cinstea să mă invite să luăm mîine seară masa împreună, numai eu cu dînsul.

Grimaud făcu un semn, care voia să spună că nu pricepe în ce măsură îl priveşte asta pe el.

— Ba da, ba da, stărui La Ramée. Dimpotrivă, te priveşte, fi­indcă o să ai cinstea să ne serveşti chiar tu, fără să mai socotesc că, dacă cu toată pofta de mîncare şi cu toată setea noastră, va rămîne ceva prin talere, ori pe fundul sticlelor, asta ţi se cuvine ţie.

Grimaud se înclină în semn de mulţumire.

— Şi acum, monseniore, încheie La Ramée, cer iertare alteţei voastre: se pare că domnul de Chavigny va lipsi pentru cîteva zile şi m-a prevenit că vrea să-mi dea unele ordine înainte de plecare.

Prinţul încercă să schimbe o privire cu Grimaud, dar el parcă nici nu-l vedea.

— Du-te, zise prinţul către La Ramée şi întoarce-te cît mai curînd.

— Monseniorul vrea cumva să-şi ia revanşa la partida de ieri? Grimaud dădu foarte uşor din cap, de sus în jos.

— Da, zise prinţul. Dar ia aminte, dragul meu La Ramée, zilele trec, nu seamănă una cu alta, aşa că azi sînt hotărît să te bat măr.

La Rainée ieşi: Grimaud îl urmări cu privirea fără să se clin­tească din loc şi, cînd văzu că uşa s-a închis, scoase la iveală din buzunar un creion şi o bucată de hîrtie.

— Scrieţi, monseniore, spuse el.

— Ce trebuie să scriu?

Grimaud ridică un deget şi îi dictă:


Totul e pregătit pentru mîine seară, fiţi la post între ceasurile şapte şi nouă, aduceţi doi cai gata înşeuaţi, noi vom coborî prin prima fereastră a galeriei".
— Mai departe? zise ducele

— Mai departe, monseniore? făcu Grimaud cu mirare. Sem­naţi.

— Şi asta-i tot?

— Ce vreţi mai mult, monseniore? întrebă Grimaud, căruia nu-i plăcea de fel polologhia.

Prinţul semnă.

— Acum spuneţi-mi, monseniore, urmă Grimaud, aţi pierdut cumva mingea?

— Care minge?

— Cea cu scrisoarea.

— Nu, m-am gîndit că s-ar putea să ne fie de folos. Iat-o.

Şi prinţul scoase mingea de sub pernă şi i-o întinse.

Grimaud zîmbi cu cel mai plăcut zîmbet de care era el în stare.

— Ei bine? întrebă prinţul.

— Ei bine, monseniore, răspunse Grimaud, eu ascund biletul în minge, o cos la loc şi dumneavoastră, în timpul jocului, trimi­teţi-o în şanţ.

— Şi dacă se pierde?

— Stă cineva acolo ca să o vadă şi să o ia.

— Un grădinar? întrebă ducele.

Grimaud făcu un semn de încuviinţare.

— Acelaşi grădinar de ieri?

Grimaud repetă semnul.

— Aşadar, contele de Rochefort?

Grimaud repetă semnul pentru a treia oară.

— Haide, glăsui prinţul, dă-mi cel puţin cîteva amănunte des­pre fuga noastră.

— N-am dezlegare s-o fac înainte de-a sosi clipa.

— Cine sînt cei care mă vor aştepta de cealaltă parte a şan­ţului?

— Nu ştiu nimic, monseniore.

— Spune-mi măcar ce-o să conţină acea faimoasă plăcintă, dacă nu vrei să-mi ies din minţi.

— Monseniore, vorbi Grimaud, în plăcintă vor fi două pum­nale, o scară de frînghie şi o pară-căluş.

— Bun, înţeleg.

— Monseniorul îşi dă seama că avem la îndemînă tot ce ne trebuie.

— Noi vom lua pumnalele şi scara, zise domnul de Beaufort.

— Iar pe La Ramée îl silim să mănînce para, răspunse Gri­maud.

— Dragul meu Grimaud, rosti prinţul, eşti cam zgîrcit la vorbă, dar ce-i al tău e al tău: cînd vorbeşti, ţi-e gura aurită.


XXII


O AVENTURĂ A MARIEI MICHON
Cam în aceeaşi perioadă de vreme în care prinţul de Beaufort şi Grimaud urzeau aceste planuri de evadare, doi călăreţi, urmaţi la cîţiva paşi de un slujitor, intrau în Paris pe o stradă a suburbiei Saint-Marcel. Aceşti doi călăreţi erau contele de La Fère şi vicon­tele de Bragelonne.

Tînărul venea pentru prima oară la Paris, şi Athos nu se do­vedea prea îngăduitor faţă de capitală, vechea sa prietenă, arătîn­du-i tocmai această parte a oraşului. Hotărît lucru, ultimul sătuc din provincia Touraine era mai plăcut la vedere decît era Parisul înspre Blois. Şi, spre ruşinea acestui oraş atît de lăudat, trebuie spus că nu-l mişcă decît prea puţin pe tînărul călător.

Athos îşi păstra aerul său senin şi nepăsător de totdeauna.

Ajunşi la Saint-Médard, Athos, care slujea de călăuză în acest nesfîrşit labirint tovarăşului său de drum, apucă pe strada Postes, apoi pe Estrapade, apoi pe Fossés-Saint-Michel şi apoi pe strada Vaugirard. Ieşind în strada Férou, drumeţii porniră în lungul ei.

Cam pe la jumătatea străzii, Athos ridică ochii surîzînd şi arătă tînărului o casă cu înfăţişare liniştită.

— Uite, Raoul, zise el, în casa asta am petrecut şapte din cei mai dulci şi mai cruzi ani ai vieţii mele.

Tînărul surîse şi el şi salută casa. Iubirea lui Raoul faţă de o­crotitorul său se manifesta în orice împrejurare.

În ce-l priveşte pe Athos, am mai spus, afară doar de vechile-i amintiri ostăşeşti, Raoul era nu numai tot ce îndrăgea el pe lume, ci şi singura ţintă a simţămintelor sale, aşa că înţelegem cît de duios şi de adînc putea să iubească de astă dată inima lui Athos.

Cei doi călători se opriră în strada Vieux-Colombier, la hanul „La Vulpea Verde". Athos cunoştea hanul de multă vreme, venise aici cu prietenii de sute de ori, dar în douăzeci de ani se petrecuseră mari schimbări, începînd cu schimbarea stăpînilor.

Drumeţii încredinţară caii slugilor şi, cum erau cai de soi, ce­rură să fie îngrijiţi cu cea mai mare băgare de seamă, să nu li se dea decît paie şi ovăz, şi să li se spele pieptul şi picioarele cu vin călduţ. Făcuseră douăzeci de leghe peste zi. Se îngrijiră mai întîi de cai, cum se cuvine să facă nişte adevăraţi cavaleri, apoi cerură două odăi pentru ei.

— Du-te şi puneţi în orînduială hainele, Raoul, zise Athos. Vreau să te prezint cuiva.

— Astăzi, domnule? întrebă tînărul.

— Într-o jumătate de ceas.

Tînărul salută. Poate că, mai puţin deprins cu oboseala decît Athos, care părea de fier, i-ar fi plăcut să se scalde în Sena, despre care auzise vorbindu-se atît, ţinînd cu tot dinadinsul să se încre­dinţeze că nu se asemuieşte nici pe departe cu Loire, şi apoi să se culce; dar contele de La Fère îi ceruse un anume lucru şi nu-i ră­mînea decît să se supună.

— Să nu uit, Raoul, zise Athos. Caută să arăţi cît mai chipeş.

— Nădăjduiesc, domnule, că nu e vorba de însurătoare, surîse tînărul. Ştiţi făgăduiala ce mă leagă de Louise.

Athos surîse şi el.

— Nu, fii liniştit, cu toate că tocmai unei femei vreau să te prezint.

— Unei femei? întrebă Raoul.

— Da, şi chiar doresc să o îndrăgeşti.

Tînărul îl privi cu nelinişte, dar zîmbetul lui Athos îl linişti pe dată.

— Cîţi ani are? întrebă vicontele de Bragelonne.

— Dragul meu Raoul, rosti Athos, asta nu se întreabă nicio­dată, învaţă o dată pentru totdeauna. Cînd poţi să citeşti vîrsta unei femei pe chipul ei, nu are rost să întrebi; iar cînd nu poţi, este indiscret.

— E frumoasă?

— Acum şaisprezece ani era socotită nu numai cea mai frumoasă, dar şi cea mai graţioasă femeie din Franţa.

Acest răspuns îl linişti pe deplin pe viconte. Athos nu putea să plănuiască nimic între el şi o femeie socotită drept cea mai fru­moasă şi cea mai graţioasă femeie din Franţa, cu un an înainte de a fi venit el pe lume.

Se retrase deci în odaia sa şi, cu acea cochetărie care prinde atît de bine pe cei tineri, căută să împlinească cerinţele lui Athos, adică să arate cît mai chipeş cu putinţă. Lucru lesne, căci natura fuse darnică cu el.

Cînd se întoarse, Athos îl întîmpină cu acel zîmbet părintesc cu care îl întîmpina odinioară pe d'Artagnan, dar care vădea şi mai adîncă iubire pentru Raoul. Athos îi cercetă cu privirea picioarele, mîinile şi părul – aceste trei semne ale obîrşiei sale. Părul negru era pieptănat cu cărare la mijloc, cum se purta pe acea vreme, şi cădea în inele pe umeri, încadrîndu-i faţa smeadă; mănuşile de căprioară, cenuşii ca şi pălăria, desenau o mînă fină şi elegantă, în timp ce cizmele, de aceeaşi culoare ca mănuşile şi pălăria, strîngeau un picior care părea al unui copil de zece ani.

— Haidem! murmură Athos. Şi dacă nu va fi mîndră de el, înseamnă că e din cale-afară de pretenţioasă.

Era trei după-amiază, adică tocmai vremea potrivită pentru vizite. Cei doi călători porniră pe strada Grenelle, apucară apoi pe strada Rosiers, ieşiră în strada Saint-Dominique, şi se opriră în faţa unui castel măreţ, aflat peste drum de Jacobins, cu blazonul familiei Luynes deasupra intrării.

— Am ajuns, zise Athos.

Intră cu pas hotărît şi îndrăzneţ, ceea ce dovedi elveţianului de pază că oaspetele care intra are dreptul să se poarte astfel. Urcă treptele peronului şi, adresîndu-se unui lacheu într-o livrea scum­pă, întrebă dacă doamna ducesă de Chevreuse poate fi văzută şi dacă poate să primească pe contele de La Fère.

După o clipă, lacheul se întoarse şi spuse că, deşi doamna du­cesă de Chevreuse nu avea cinstea sa cunoască pe domnul conte de La Fère, îl ruga să poftească.

Athos porni în urma lacheului, care îl făcu să străbată un lung şir de încăperi şi, în sfîrşit, se opri în faţa unei uşi închise. Erau într-un salon. Athos făcu semn vicontelui de Bragelonne să rămînă pe loc.

Lacheul deschise uşa

Doamna de Chevreuse, de care am vorbit atît de des în poves­tirea celor Trei Muşchetari, fără să fi găsit însă prilejul să o aducem în scenă, trecea drept încă o femeie foarte frumoasă. Într-adevăr, cu toate că în acea vreme avea patruzeci şi patru sau patruzeci şi cinci de ani, abia părea de treizeci şi opt treizeci şi nouă; îşi păstrase minunatul păr bălai, ochii mari, vii şi inteligenţi, pe care intriga îi deschisese şi dragostea îi închisese de atîtea ori, mijlocul de nimfă, încît, dacă o vedeai din spate, părea şi acum fetişcana care sărea cu Anna de Austria şanţul de la Tuileries, lipsind astfel, în 1683, coroana Franţei de un moştenitor.

În rest, era aceeaşi făptură zvăpăiată, care pusese iubirilor ei o pecete originală, încît acestea deveniseră aproape reprezentative pentru familia sa.

Se afla într-un mic alcov, a cărui fereastră dădea spre grădină. Alcovul, după moda statornicită de doamna de Rambouillet cînd îşi clădise palatul, era tapetat cu un fel de damasc albastru, cu flori trandafirii şi frunze de aur. Era o mare cochetărie pentru o femeie de vîrsta doamnei de Chevreuse să primească într-un asemenea alcov, şi mai cu seamă aşa cum se afla ea în acea clipă, adică întinsă pe o canapea şi cu capul rezemat de tapet.

Ţinea în mînă o carte întredeschisă, sprijinindu-şi braţul pe o pernă.

La vestirea lacheului se ridică puţin şi întinse curioasă capul.

Athos se arătă în prag.

Purta veşminte de catifea violetă, cu ceaprazuri la fel; găitanele de argint luceau, nici o broderie de aur nu-i împodobea mantia şi o simplă pană viorie stătea prinsă la pălăria-i neagră.

În picioare avea cizme din piele neagră, iar de cingătoarea-i strălucitoare atîrna acea spadă cu mîner superb, pe care Porthos o admirase odinioară de atîtea ori în strada Férou şi pe care Athos nu se îndurase să i-o împrumute nici măcar o singură dată. Gulerul răsfrînt al cămăşii era dintr-o superbă dantelă; alta la fel cădea peste carîmbii cizmelor.

Cel care se anunţase astfel, sub un nume cu desăvîrşire necu­noscut doamnei de Chevreuse, părea de viţă nobilă, încît ea se ri­dică pe jumătate şi cu un gest plin de graţie îl pofti să ia loc lîngă dînsa.

Athos se înclină şi se supuse. Lacheul tocmai voia să iasă, dar Athos îi făcu semn sa rămînă.

— Doamnă, spuse el către ducesă. Am cutezat să mă înfăţişez la palatul vostru, fără a vă fi cunoscut; şi am izbutit, căci aţi avut bunăvoinţa să mă primiţi. Cutez acum să vă rog a-mi acorda o întrevedere de jumătate de ceas.

— Dorinţa vă e îndeplinită, domnule, răspunse doamna de Chevreuse cu cel mai încîntător surîs.

— Numai că asta nu e totul, doamnă! O, sînt un mare ambiţios, ştiu, dar întrevederea ce vă cer e o întrevedere între patru ochi, şi aş avea cea mai vie dorinţă să nu fiu tulburat.

— Nu sînt acasă pentru nimeni, rosti ducesa de Chevreuse că­tre lacheu. Poţi pleca.

Lacheul ieşi. Urmă un răstimp de tăcere în care aceşti doi oa­meni, care îşi dădură seama din prima clipă că sînt egali, se cer­cetară cu privirea fără pic de stinghereală, nici dintr-o parte, nici din cealaltă.

Ducesa de Chevreuse rupse cea dintîi tăcerea.

— Ei bine, domnule, surîse ea, nu vedeţi că aştept cu nerăbda­re?

— Iar eu, doamnă, vă privesc cu admiraţie, răspunse Athos.

— Domnule, spuse doamna de Chevreuse, trebuie să mă ier­taţi, dar aş vrea să ştiu cu cine vorbesc. Sînteţi un om de la curte, fără nici o îndoială, şi totuşi nu v-am văzut niciodată la curte. Aţi ieşit cumva de la Bastilia?

— Nu, doamnă, răspunse Athos cu un zîmbet. Dar poate sînt pe cale să ajung acolo.

— Ah, în acest caz spuneţi-mi repede cine sînteţi şi plecaţi, glumi ducesa cu acel aer poznaş care o prindea atît de bine. Şi aşa, sînt destul de compromisă.


Yüklə 5,44 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   66




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin