După douăzeci de ani partea îNTÎIA

— Haide, dragul meu d'Artagnan, puţin curaj! Roata se-nvîrteşte: de jos, te aduce sus. Astă-seară se schimbă poate şi soarta ta.

— Amin! rosti d'Artagnan, oprind trăsura.

— Ce faci? întrebă Rochefort.

— Am ajuns şi nu ţin să fiu văzut coborînd din trăsură; noi doi nu ne cunoaştem.

— Ai dreptate. Adio!

— Pe curînd, şi nu-ţi uita făgăduiala!

D'Artagnan încălecă şi porni din nou în fruntea escortei.

După cinci minute intrau în curtea Palatului Regal.

D'Artagnan urcă împreună cu întemniţatul pe scara cea mare, după care străbătură anticamera şi coridorul. Cînd ajunse la uşa cabinetului lui Mazarin şi se pregătea să-şi anunţe sosirea, Roche­fort îi puse mîna pe umăr.

— D'Artagnan, zise el surîzînd, vrei să-ţi mărturisesc un lucru la care m-am gîndit tot drumul, văzînd grupurile de cetăţeni care ne ieşeau în cale şi care se uitau cu ochi arzători la tine şi la cei patru oameni ai tăi?

— Spune, rosti d'Artagnan.

— N-aveam decît să strig după ajutor, şi tu cu oamenii tăi aţi fi fost sfîşiaţi, iar eu aş fi fost liber.

— De ce n-ai făcut-o? întrebă d'Artagnan.

— Haida-de! i-o întoarse Rochefort. Ne-am legat prieteni! Ei, de-ar fi fost altcineva cu escorta, nu zic nu...

D'Artagnan îşi plecă fruntea.

„Oare Rochefort să fi devenit mai bun decît mine?" cugetă el.

Şi ceru să fie anunţat ministrului.

— Să intre domnul de Rochefort, sună vocea nerăbdătoare a lui Mazarin, de îndată ce auzi rostindu-se cele două nume. Şi ru­gaţi pe domnul d'Artagnan să aştepte: nu am isprăvit încă cu el.

Aceste cuvinte îl umplură de bucurie pe d'Artagnan. Aşa cum spusese, nimeni nu mai avea nevoie de el de multă vreme şi stă­ruinţa lui Mazarin în privinţa sa i se părea un semn bun. Cît despre Rochefort, stăruinţa aceasta a cardinalului avu darul să-l pună şi mai mult în gardă. Trecu pragul încăperii şi-l găsi pe Mazarin aşezat la masa de lucru, în veşmîntul său obişnuit, adică acela de monsenior; ceea ce era, la urma urmei, veşmîntul abaţilor din acea vreme, cu deosebirea că el purta ciorapi şi mantie violetă.

Uşile se închiseră, Rochefort trase cu coada ochiului spre Ma­zarin şi privirile li se încrucişară.

Ministrul nu se schimbase cîtuşi de puţin, era bine pieptănat, bine frizat, bine parfumat şi, mulţumită acestei cochetării, părea mai tînăr. Cît despre Rochefort, cu el era altă poveste: cei cinci ani de temniţă îl îmbătrîniseră grozav pe acest vrednic prieten al domnului de Richelieu; părul negru îi albise cu totul şi arămiul feţei lăsase locul unei palori adînci, de om vlăguit. Zărindu-l, Ma­zarin clătină uşor şi aproape nevăzut din cap, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Iată un om care nu mi se mai pare bun de mare lucru."

După o tăcere destul de lungă, într-adevăr, dar care lui Ro­chefort i se păru o veşnicie, Mazarin scoase la iveală o scrisoare deschisă dintr-un vraf de hîrtii şi o arătă gentilomului:

— Am găsit aici o scrisoare prin care îţi ceri libertatea, dom­nule Rochefort. Prin urmare te afli în temniţă?

La această întrebare, Rochefort tresări.

— Dar mi se pare că Eminenţa-Voastră o ştie mai bine ca oricine, spuse el.

— Eu? Nicidecum! La Bastilia mai sînt o mulţime de oameni închişi încă de pe vremea domnului de Richelieu, cărora nu le cu­nosc nici măcar numele.

— O, cu mine însă e altceva, monseniore! Numele meu nu vă era necunoscut, deoarece din ordinul Eminenţei-Voastre am fost dus de la Châtelet la Bastilia.

— Crezi?

— Sînt sigur.

— Da, într-adevăr, parcă mi-aduc aminte; n-ai refuzat dum­neata cîndva să faci o călătorie pentru regină la Bruxelles?

— Aha! făcu Rochefort. Va să zică ăsta-i adevăratul motiv? Sînt cinci ani de zile de cînd îl tot caut. Şi nici nu-mi trecea prin minte, prostul de mine!

— Dar eu n-am spus că acesta e motivul arestării dumitale. Să ne înţelegem, îţi pun doar o întrebare, atîta tot: n-ai refuzat dumneata să pleci la Bruxelles, în serviciul reginei, în vreme ce-ai acceptat să pleci în serviciul răposatului cardinal?

— Tocmai pentru că am fost acolo în serviciul cardinalului, nu mă puteam întoarce spre a o sluji pe regină. Am fost la Bruxelles într-o împrejurare cumplită. Era pe vremea conspiraţiei lui Chalais. Mă dusesem acolo ca să surprind corespondenţa lui Chalais cu arhiducele, şi, încă în acele zile fiind recunoscut, era cît pe ce să fiu sfîşiat. Cum aţi fi vrut să mă reîntorc?! Aş fi pierdut-o pe regină, în loc să o slujesc.

— Ei bine, pricepi, iată cum gîndurile cele mai bune sînt rău înţelese, dragul meu domn de Rochefort. Regina nu a văzut în re­fuzul dumitale decît un refuz, pur şi simplu; avusese multe motive să se plîngă de dumneata pe vremea răposatului cardinal!

Rochefort rîse dispreţuitor.

— Tocmai pentru că l-am slujit cu credinţă pe cardinalul Ri­chelieu împotriva reginei, după moartea sa trebuia să înţelegeţi, monseniore, că v-aş sluji cu aceeaşi credinţă împotriva oricui.

— Eu, domnule de Rochefort, rosti Mazarin, eu nu sînt dom­nul de Richelieu, care ţinea să devină atotputernic; eu sînt un sim­plu ministru care nu are nevoie de slujitori, fiind el însuşi slujitorul reginei. Or, maiestatea-sa este foarte susceptibilă; pesemne că a aflat de refuzul dumitale, pesemne că l-a socotit drept o declaraţie de război şi, ştiind cît preţuieşti şi, în conse­cinţă, socotindu-te pri­mejdios, dragul meu domn de Rochefort, pesemne că mi-a porun­cit să mă asigur în privinţa dumitale. Iată pentru ce te găseşti la Bastilia.

— Ei bine, monseniore, zise Rochefort, mi se pare că dacă nu­mai dintr-o greşeală mă găsesc la Bastilia...

— Da, da, continuă Mazarin, totul se poate îndrepta. Desigur, dumneata eşti în măsură să înţelegi anumite lucruri şi, o dată ce le înţelegi, să duci aceste lucruri la bun sfîrşit.

— Aceasta era şi părerea cardinalului Richelieu, şi admiraţia mea pentru acest mare om creşte şi mai mult, de vreme ce aveţi bunăvoinţa să-mi spuneţi că şi dumneavoastră o împărtăşiţi.

— E adevărat, încuviinţă Mazarin. Cardinalul se dovedea foar­te iscusit, lucru ce-l făcea mult superior mie, care sînt un om sim­plu şi fără ascunzişuri. Eu am o francheţe prea franţuzească şi asta îmi dăunează.

Rochefort îşi muşcă buzele ca să nu zîmbească.

— Aşadar, merg de-a dreptul la ţintă. Am nevoie de prieteni de nădejde, de slujitori credincioşi. Şi cînd spun: am nevoie, în­ţeleg: regina are nevoie. Nu fac nimic fără ordinul reginei, pricepi? Eu nu sînt ca domnul cardinal de Richelieu, care făcea totul după bunul său plac. De aceea nu voi fi niciodată un om mare ca el, în schimb sînt un om bun, domnule de Rochefort, şi sper să ţi-o pot dovedi.

Rochefort cunoştea această voce catifelată în care se strecura din cînd în cînd cîte un şuierat ca de viperă.

— Sînt gata să vă cred, monseniore, glăsui el, cu toate că, în ce mă priveşte, am avut puţine dovezi de bunătatea despre care vorbeşte Eminenţa-Voastră. Nu uitaţi, monseniore, continuă Ro­chefort, văzînd tresărirea pe care ministrul încercase să şi-o stă­pînească – nu uitaţi că de cinci ani mă aflu la Bastilia şi că nimic nu te face să vezi mai strîmb lucrurile decît faptul că le priveşti de după gratii.

— O, domnule de Rochefort, ţi-am mai spus doar, eu nu sînt cu nimic vinovat de întemniţarea dumitale. Regina... (mînie de fe­meie şi de prinţesă, ce vrei! Dar lucrurile astea trec aşa cum au venit, şi pe urma omul nici nu se gîndeşte la ce-a fost...)

— Înţeleg, monseniore, că nu se mai gîndeşte ea, care a petre­cut cinci ani la Palatul Regal, în mijlocul serbărilor şi al curtenilor; dar eu, care am stat aceşti ani la Bastilia...

— Ei, Doamne, dragul meu domn de Rochefort, crezi oare că Palatul Regal e un lăcaş prea vesel? Nu, nici gînd. Am avut şi noi mari necazuri, te asigur. Dar uite, să nu mai vorbim de toate acestea. Eu joc cu cărţile pe masă, ca de obicei. Spune, eşti de-ai noştri, domnule de Rochefort?

— Trebuie să înţelegeţi, monseniore, că doar atît aştept dar nu mai ştiu nimic din ce se petrece pe lumea asta. La Bastilia nu se discută politică decît cu soldaţii şi cu temnicerii, şi nici nu vă închipuiţi, monseniore, cît de puţin ştiu oamenii aceştia din tot ce se petrece. În privinţa asta eu am rămas încă la domnul Bassompierre... Oare se numără şi astăzi printre cei şaptesprezece seniori?

— A murit, domnule, şi asta e o mare pierdere. Era un om devotat reginei şi asemenea oameni sînt rari.

— La naiba, cred şi eu! zise Rochefort. Atunci cînd îi aveţi, îi trimiteţi la Bastilia.

— Dar cum dovedeşti devotamentul? întrebă Mazarin.

— Prin acţiune, răspunse Rochefort.

— A, da, acţiune! făcu ministrul, gînditor. Dar unde găseşti oameni de acţiune?

Rochefort clătină din cap:

— Ei nu lipsesc niciodată, monseniore, numai că dumneavo­astră nu ştiţi să-i căutaţi.

— Nu ştiu să-i caut?! Ce vrei să spui, dragă domnule Roche­fort? Învaţă-mă dumneata. Dumneata trebuie să fi învăţat multe în intimitatea răposatului cardinal. A, era un om atît de mare!

— Monseniorul nu se va supăra dacă îl voi mustra?

— Eu, niciodată! Ştii bine că mi se poate spune orice. Mă stră­duiesc să mă fac iubit şi nu temut.

— Ei bine, monseniore, în celula mea e un proverb zgîriat pe zid cu vîrful unui cui.

— Şi cum sună acest proverb? întrebă Mazarin.

— Iată-l, monseniore: „Cum e stăpînul.."

— Îl ştiu: „... aşa e şi sluga".

— „... aşa e şi slujitorul". O mică schimbare pe care oamenii devotaţi de care v-am vorbit adineauri au făcut-o pentru mulţumi­rea lor personală.

— Ei, şi ce vrea să spună proverbul?

— Vrea să spună că domnul de Richelieu a ştiut să găsească slujitori devotaţi cu zecile.

— El, ţinta tuturor pumnalelor? El, care şi-a petrecut viaţa apărîndu-se de atîtea lovituri?

— Dar a izbutit să se apere pînă la urmă, cu toate că erau lovituri cumplite. Pentru că, dacă avea duşmani fără de pereche, avea şi prieteni fără de pereche.

— E tocmai ceea ce vreau şi eu!

— Am cunoscut oameni, continuă Rochefort, socotind că a sosit clipa să-şi ţină făgăduiala faţă de d'Artagnan – am cunoscut oameni care prin iscusinţa lor au înşelat de sute de ori agerimea cardinalului; cu vitejia lor i-au doborît gărzile şi spionii; oameni care, fără bani, fără sprijin, fără înlesniri, au ajutat unui cap înco­ronat să-şi păstreze coroana şi l-au făcut pe cardinal să ceară pace.

— Numai că oamenii de care vorbeşti, zise Mazarin, surîzînd tainic, văzînd că Rochefort ajunge singur acolo unde voia el să-l aducă – oamenii aceştia nu erau devotaţi cardinalului, de vreme ce luptau împotriva lui.

— Nu, cu toate că ar fi fost mai bine răsplătiţi. Dar ei au avut nenorocul să rămînă devotaţi aceleiaşi regine pentru care adineauri căutaţi slujitori.

— Cum de ştii dumneata toate aceste lucruri?

— Le ştiu pentru că oamenii aceştia erau pe atunci duşmanii mei, pentru că au luptat împotriva mea, pentru că le-am făcut tot răul de care am fost în stare, iar ei mi l-au întors cum s-au priceput mai bine, pentru că unul dintre ei, cu care am avut cel mai mult de-a face, mi-a dat o lovitură de spadă – sînt aproape şapte ani din ziua aceea: era a treia oară cînd mă lovea aceeaşi mîna... sfîr­şitul unei vechi răfuieli.

— Ah! exclamă Mazarin cu o admirabilă naivitate. De-aş cu­noaşte şi eu asemenea oameni!

— Eh, monseniore, aveţi unul la uşă de mai bine de şase ani, şi timp de şase ani şi mai bine nu l-aţi socotit bun de nimic.

— Cine este?

— Domnul d'Artagnan.

— Gasconul acela?! făcu Mazarin cu o mirare desăvîrşit jucată.

— Gasconul acesta a salvat o regină şi l-a silit pe domnul de Richelieu să recunoască deschis că, în ce priveşte îndemînarea, is­cusinţa şi politica, nu era decît un învăţăcel.

— Adevărat?

— Întocmai aşa cum am cinstea să spun excelenţei-voastre.

— Povesteşte-mi şi mie, dragă domnule de Rochefort.

— Asta-i cam greu, monseniore, spuse gentilomul surîzînd.

— Atunci o să-mi povestească el însuşi.

— Nu cred, monseniore.

— Şi de ce n-ar face-o?

— Pentru că secretul nu-i aparţine, ci, aşa cum v-am spus, e secretul unei mari regine.

— Şi s-a încumetat de unul singur să ducă la bun sfîrşit o ase­menea ispravă?

— Nu, monseniore, avea trei prieteni, trei viteji care îl ajutau, vitejii care vi-i doreaţi dumneavoastră adineauri.

— Şi spui că aceşti patru oameni erau uniţi?

— Ca şi cînd tuspatru n-ar fi fost decît un singur om, ca şi cînd aceste patru inimi ar fi bătut în acelaşi piept; şi, într-adevăr, cîte n-au făcut ei împreună!

— Dragă domnule de Rochefort, zău, nici nu-ţi pot spune cum mi-ai stîrnit curiozitatea. N-ai vrea să-mi istoriseşti şi mie această întîmplare?

— Nu pot, în schimb am să vă spun o poveste, un adevărat basm, vă asigur, monseniore.

— O, te ascult, domnule de Rochefort; îmi plac foarte mult poveştile.

— Adevărat, monseniore? întrebă Rochefort, străduindu-se să citească ceva pe această faţă fină şi vicleană.

— Da.

— Fie, atunci ascultaţi! A fost odată o regină... o regină, pu­ternică, regina unuia dintre cele mai mari regate ale lumii, căreia un mare ministru îi voia mult rău, pentru că îi dorise cîndva prea mult bine. Nu vă căzniţi să ghiciţi cine este, monseniore, căci vă căzniţi în zadar! Toate acestea s-au petrecut cu mult înainte să fi venit dumneavoastră în regatul unde domnea această regină. Şi iată că soseşte la curte un ambasador viteaz, atît de bogat şi atît de chipeş, încît toate femeile erau nebune după el şi însăşi regina, drept mulţumire, fără îndoială pentru felul cum ştiuse să rezolve problemele de stat, are nesocotinţa să-i dăruiască o anume podoa­bă atît de însemnată, că nu se putea găsi o alta care să o înlocuiască. Cum această podoabă era un dar primit din partea regelui, minis­trul l-a sfătuit pe rege să-i ceară reginei s-o poarte la viitorul bal. E de prisos să vă spun, monseniore: ministrul ştia prea bine că podoaba plecase o dată cu ambasadorul şi ambasadorul se găsea acum foarte departe, dincolo de mări. Marea regină era pierdută! Pierdută ca şi cea mai umilă dintre supusele ei, fiindcă ea se pră­buşea de la înălţimea măririi ei.

— Adevărat! făcu Mazarin.

— Ei bine, monseniore, patru oameni hotărîră să o salveze. Aceşti patru oameni nu erau nici prinţi, nici duci, nici dintre pu­ternicii vremii şi nici măcar bogaţi; erau patru soldaţi inimoşi, cu braţul oţelit şi cu spada gata oricînd de luptă. Şi au plecat. Ministrul ştia de plecarea lor şi le-a înşiruit în cale o mulţime de oameni, vrînd să-i împiedice să-şi atingă ţinta: Trei au fost scoşi din luptă de către aceşti nenumăraţi duşmani; unul singur a ajuns la ţărmul mării, omorînd sau rănind pe cei care-i stăteau în cale, a trecut marea şi s-a întors aducînd măreţei regine acea podoabă pe care ea şi-a putut-o prinde la umăr în ziua balului; puţin a lipsit să nu-l dea pierzării pe ministru. Ce spuneţi de isprava asta, monse­niore?

— Magnific! murmură Mazarin, visător.

— Aflaţi că ştiu încă vreo zece la fel.

Mazarin nu mai scotea o vorbă, se gîndea. Trecură aşa cinci sau şase minute.

— Nu vreţi să mă întrebaţi nimic, monseniore? zise Rochefort.

— Ba da: spui că domnul d'Artagnan era unul din aceşti patru oameni?

— El a dus la bun sfîrşit totul.

— Şi ceilalţi cine erau?

— Monseniore, îngăduiţi-mi să las în grija domnului d'Artag­nan să vi-i numească. Erau prietenii lui, nu ai mei. El singur ar avea oarecare înrîurire asupră-le, şi-apoi eu nici nu-i cunosc sub adevăratul lor nume.

— Nu ai încredere în mine, domnule de Rochefort. Bine, voi vorbi deschis pînă la capăt: am nevoie de dumneata, de el, de toţi!

— Să începem cu mine, monseniore, de vreme ce aţi trimis să mă aducă încoace şi mă aflu aici, pe urmă veţi trece şi la ceilalţi. Curiozitatea mea sa nu vă mire: cînd ai stat cinci ani în temniţă, nu te supără cîtuşi de puţin să ştii unde vei fi trimis.

— Dumneata, dragă domnule de Rochefort, vei avea un post de încredere: te vei duce la Vincennes, unde se află închis domnul de Beaufort şi nu-l vei scăpa din ochi. Bine, dar ce-i cu dumneata?

— Îmi propuneţi ceva imposibil, rosti Rochefort, clătinînd de­zamăgit din cap.

— Cum adică imposibil? Şi de ce ţi se pare imposibil?

— Pentru că domnul de Beaufort este unul dintre prietenii mei, sau, mai curînd, eu sînt unul dintre prietenii lui; aţi uitat oare, monseniore, că mi-a fost chezaş în faţa reginei?

— Domnul de Beaufort a devenit de atunci duşmanul statului.

— Da, se prea poate, monseniore; cum eu însă nu sînt nici rege, nici regină, nici ministru, nu-l socotesc duşman şi nu pot pri­mi ceea ce îmi propuneţi.

— Asta numeşti dumneata devotament? Te felicit! Devota­mentul dumitale nu te angajează prea mult, domnule de Rochefort.

— Şi apoi, monseniore, continuă Rochefort, veţi înţelege că a ieşi de la Bastilia ca să intri la Vincennes nu înseamnă decît să schimbi temniţa.

— Spune mai degrabă că eşti din tabăra domnului de Beaufort, ar fi mai cinstit din partea dumitale.

— Monseniore, stau închis de atîta vreme, încît nu mai ţin cu nimeni: ţin doar cu cerul liber. Găsiţi orice altceva pentru mine, trimiteţi-mă în misiune, daţi-mi oricîte însărcinări, dar să călăto­resc, dacă e cu putinţă!

— Dragă domnule de Rochefort, spuse Mazarin cu o undă de zeflemea în glas, te depăşeşte zelul. Te socoteşti încă tînăr, fiindcă îţi simţi inima tînără, dar puterile te-ar trăda. Crede-mă: ceea ce îţi trebuie în clipa de faţă este odihna. Hei, să vină cineva!

— Aşadar, nu hotărîţi nimic în privinţa mea, monseniore?

— Dimpotrivă, am hotărît.

Bernouin intră în încăpere.

— Cheamă un ofiţer, rosti Mazarin, apoi adăugă în şoaptă: Şi rămîi lîngă mine.

Ofiţerul se arătă numaidecît. Cardinalul aşternu cîteva cuvinte pe o foaie de hîrtie, pe care o întinse ofiţerului şi dădu din cap în chip de salut.

— Adio, domnule de Rochefort!

Rochefort se înclină respectuos.

— Văd, monseniore, că voi fi dus iarăşi la Bastilia.

— Eşti inteligent.

— Mă întorc acolo, monseniore, dar vă repet, nu ştiţi să vă slujiţi de mine şi rău faceţi.

— De dumneata, prietenul duşmanilor mei!

— Ce vreţi! Trebuia să mă faceţi duşmanul duşmanilor dum­neavoastră.

— Îţi închipui cumva că numai dumneata singur exişti pe lume, domnule de Rochefort? Crede-mă, voi găsi oameni mai buni decît dumneata.

— V-o doresc, monseniore.

— Destul. Acum, du-te! A, să nu uit: ar fi de prisos să-mi mai scrii, domnule de Rochefort, scrisorile dumitale ar fi ca şi pierdute.

— Am scos castanele din foc pentru altul, murmură Rochefort, retrăgîndu-se spre uşă. Şi dacă d'Artagnan nu va fi mulţumit cînd am să-i povestesc cum l-am lăudat, înseamnă că-i un cusurgiu. Dar pe unde naiba mă duc?

Într-adevăr, îl duceau spre scara cea mică, în loc să iasă prin anticameră, unde aştepta d'Artagnan. În curte se aflau trăsura şi cei patru din escortă care îl aduseseră încoace; zadarnic se uită însă după prietenul său.

„A-a! îşi zise Rochefort în sinea lui. Asta schimbă grozav lu­crurile! Şi dacă e tot atîta puhoi de oameni pe străzi, mda! voi încerca să-i arăt lui Mazarin că, slavă Domnului! mai sînt bun şi la altceva decît să păzesc un întemniţat."

Şi sări în trăsură cu sprinteneala unuia de douăzeci şi cinci de ani.

IV

ANNA DE AUSTRIA LA PATRUZECI ŞI ŞASE DE ANI

Rămas singur cu Bernouin, Mazarin stătu un timp pe gînduri; ştia multe şi totuşi nu ştia încă destul. Mazarin trişa – e un amănunt pe care ni l-a păstrat Brienne: el numea asta a profita de situaţie. Hotărî deci să nu înceapă partida cu d'Artagnan pînă nu va cu­noaşte toate cărţile adversarului.

— Monseniorul nu mai are nimic de poruncit? întrebă Berno­uin.

— Ba da, răspunse Mazarin. Luminează-mi calea, mă duc la regină.

Bernouin luă o lumînare şi o apucă înainte.

O trecere tainică ducea de la apartamentele şi cabinetul de lu­cru al lui Mazarin la apartamentele reginei: de acest coridor se folosea cardinalul ca să ajungă oricînd la Anna de Austria.

Intrînd în dormitorul aflat la capătul coridorului, Bernouin o întîlni pe doamna Beauvais. Doamna Beauvais şi Bernouin erau martorii apropiaţi ai acestei iubiri tîrzii, şi doamna Beauvais se ofe­ri să-l anunţe pe cardinal Annei de Austria, care se găsea în camera de rugăciune, împreună cu micuţul Ludovic al XIV-lea.

Anna de Austria, aşezată într-un fotoliu încăpător, cu cotul sprijinit de masă şi cu fruntea în palmă, se uita la regescul vlăstar care stătea tolănit pe covor şi răsfoia o carte groasa despre răz­boaie. Era o regina care ştia de minune să se plictisească cu mă­reţie; rămînea cîteodată ceasuri întregi închisă în odaia ei sau în camera de rugăciune, fără să citească, nici să se roage.

Cît despre cartea cu care îşi trecea vremea regele era un Quintus Curtius împodobit cu gravuri ce înfăţişau faptele de vitejie ale lui Alexandru.

Doamna Beauvais se ivi în pragul camerei de rugăciune şi-l anunţă pe cardinalul Mazarin.

Copilul se ridică în genunchi, cu sprîncenele încruntate, şi se uită întrebător la maică-sa:

— De ce intră aşa, fără se ceară audienţă?

Anna roşi uşor.

— Este important, spuse ea, în timpurile pe care le trăim, ca primul ministru să poată veni oricînd să încunoştiinţeze regina de ceea ce se petrece, fără a stîrni curiozitatea sau comentariile întregii curţi.

— Mi se pare însă că domnul de Richelieu nu intra aşa, răspun­se copilul, îndărătnic.

— Cum de-ţi aduci aminte ce făcea domnul de Richelieu? Nu poţi şti acest lucru, erai prea mic pe-atunci.

— Eu nu-mi aduc aminte; am întrebat şi mi s-a spus.

— Şi cine ţi-a spus? urmă Anna de Austria, cu un gest de su­părare greu stăpînită.

— Ştiu că nu trebuie să numesc niciodată pe cei care răspund la întrebările mele, rosti copilul, fiindcă altfel nu voi mai afla nimic.

În clipa aceea intră Mazarin. Regele se ridică îndată, luă cartea de jos, o închise şi o puse pe masă, rămînînd în picioare, ca să-l silească şi pe Mazarin să stea în picioare.

Mazarin urmărea cu ochiul sau inteligent toată această scenă, vrînd parcă să ghicească ceea ce se petrecuse mai înainte.

Se înclină respectuos în faţa reginei şi făcu o adîncă plecăciune în faţa regelui, care îi răspunse cu o semeaţă aplecare a capului, dar o privire a mamei sale îl mustră că se lasă pradă urii, pe care Ludovic al XIV-lea o nutrea încă de mic faţă de cardinal, şi atunci el primi cu surîsul pe buze salutul ministrului.

Anna de Austria căuta să citească pe faţa lui Mazarin motivul acestei vizite neaşteptate, căci cardinalul venea la ea de obicei atunci cînd toată lumea se retrăsese.

Ministrul făcu un semn aproape nevăzut din cap şi regina se adresă doamnei Beauvais:

— E timpul ca regele să se culce. Cheamă-l pe Laporte.

Regina îi spusese de două sau de trei ori micuţului Ludovic să meargă la culcare şi de fiece dată copilul stăruise cu drăgălăşenie să mai rămînă. De astă dată însă nu scoase o vorbă – păli doar şi-şi muşcă buzele.

În clipa următoare intră Laporte. Copilul păşi ţeapăn spre el, fără să-şi îmbrăţişeze mama.

— Vai, Ludovic! exclamă regina. Nu mă săruţi?

— Credeam că sînteţi supărată pe mine, doamnă, de vreme ce mă alungaţi!

— Nu te alung: ai fost bolnav de vărsat, eşti încă slăbit şi mă tem să nu te obosească veghea prea tîrzie.

— În schimb astăzi, cînd m-aţi trimis în Parlament ca să dau acele decrete nedrepte care au făcut poporul să murmure, nu v-aţi temut cîtuşi de puţin.

— Sire, interveni Laporte, vrînd să schimbe vorba, cui doreşte maiestatea-voastră să dea sfeşnicul?

— Cui vrei tu, Laporte, răspunse copilul, şi adăugă îndată apăsat: Numai lui Mancini, nu.

Mancini era un nepot al cardinalului, un copil pe care Mazarin îl aciuase pe lîngă rege şi asupra căruia Ludovic al XIV-lea revărsa o parte din ura pe care o nutrea faţă de ministru.