E-defence şi societatea cunoaşterii

4Dezvoltarea unei viziuni cu privire la SI-SC în România de pe poziţiile temei abordate

4.1Rolul cercetării ştiinţifice militare pe timp de pace

Cercetarea-dezvoltarea în domeniul tehnicii militare urmăreşte orientarea cercetării spre direcţii de perspectivă pentru armată, prin participarea la realizarea programelor majore de înzestrare, în cooperare cu perteneri strategici interni sau externi, prin aport de transfer de tehnologii de vârf care să asigure ridicarea nivelului general al performanţelor activităţii de cercetare-dezvoltare şi industriei naţionale de apărare, în scopul recuperării decalajului tehnologic.

În strânsă corelare cu cerinţele de modernizare ale armatei, domeniile tematice prioritare sunt:

• 
  recunoaştere şi supraveghere – obţinerea informaţiei, identificarea şi achiziţia ţintelor;
  
• 
  comanda şi controlul, inclusiv sisteme informatice şi de comunicaţii;
  
• 
  război electronic şi contramăsuri electronice;
  
• 
  modelare-simulare;
  
• 
  integrarea senzorilor;
  
• 
  ingineria sistemelor;
  
• 
  muniţii inteligente.
  

Evoluţia conceptelor în domeniul militar la nivel naţional şi internaţional impun cercetării ştiinţifice militare să dezvolte noi tehnologii pentru apărare, care să asigure interoperabilitatea şi compatibilitatea tehnicii cu cea NATO.

Impactul tehnologiei informaţiei asupra domeniului militar este reprezentat de sistemele de comandă, control, comunicaţii, calculatoare şi informaţii (C4I), sisteme care asigură suportul tehnic al conducerii operaţiilor militare. Cercetarea ştiinţifică are un rol primordial în dezvoltarea acestor sisteme, prin aplicarea unor concepte moderne, precum şi prin introducerea unor tehnologii de vârf atât în proiectarea, cât şi în realizarea fiecăreia din componentele unui astfel de sistem.

Sistemele C4I au arhitectura generală prezentată în Figura 3, iar principalele componente sunt:

• 
  Arhitectura operaţională - reprezintă descrierea proceselor şi a activităţilor precum şi a fluxurilor informaţionale necesare pentru a îndeplini sau asista activităţi militare. Aceasta specifică tipul informaţiei transferate, frecvenţa şi tipul schimbărilor.
  
• 
  Arhitectura de sistem - reprezintă structura logică şi principiile de operare ale unui sistem. Acesta din urmă include servicii, funcţii şi standarde de interfaţă pentru a atinge performanţele cerute în condiţiile constrângerilor specificate.
  
• 
  Arhitectura fizică - reprezintă identificarea componentelor fizice ale arhitecturii de sistem precum şi a dispunerii acestora într-un mod ce descrie structura fizică, funcţiile tehnice, caracteristicile de proiectare şi atributele tehnice care pot fi realizate de către fiecare component în condiţiile constrângerilor specificate.
  
• 
  Sistemele de comandă militare - sunt sisteme integrate de doctrine, proceduri, structuri organizaţionale, personal, echipamente şi facilităţi cu următoarele funcţii principale:
  

• 
  asistarea activităţii comandanţilor;
  
• 
  colectarea, prelucrarea, integrarea, analiza, evaluarea şi interpretarea informaţiilor din diverse zone militare;
  
• 
  obţinerea informaţiilor relative la activitatea inamicului şi la resursele acestuia.
  

• 
  Sistemul de management al resurselor de apărare cuprinde: managementul achiziţiilor, planificarea bugetară, bilanţul, managementul resurselor umane, logistica, gestiunea fondurilor fixe, sănătatea, sistemul legislativ.
  
• 
  Sistemul de control arme - este definit ca o combinaţie de una sau mai multe arme la care se adaugă echipament, materiale, servicii şi facilităţi de instalare.
  
• 
  Sistemul informatic - reprezintă reuniunea tuturor mijloacelor, metodelor şi procedurilor pentru colectarea, transmiterea şi gestiunea datelor şi a informaţiilor într-un sistem militar. Cuprinde sistemul de management al resurselor aparţinând tehnologiei informaţiilor, sistemul de gestiune a bazelor de date, sistemul de colectare şi transmisie a datelor, sistemul de gestiune a documentelor ş.a.
  

Figura 3. Arhitectura generală a sistemelor C4I

Un rol important în dezvoltarea unui sistem C4I îl are modelarea şi analiza lui în vederea evaluării performanţelor, eficacităţii şi proceselor de comandă şi control pe care le realizează. Metodele şi instrumentele utilizate se împart în patru categorii:

• 
  achiziţia sau generarea de date (simulatoare, teoria jocurilor, jocuri de război);
  
• 
  organizarea datelor în mod logic sau pentru stabilirea relaţiilor dintre ele (analiză decizională multicriterială, analiza factorilor, reţele neuronale, abordări sistemice);
  
• 
  analiza datelor (analiză matematică, programare liniară, programare în numere întregi, tehnici euristice de căutare, algoritmi genetici, instrumente pentru managementul proiectelor);
  
• 
  colectatrea, organizarea, stocarea sau regăsirea datelor (analiza datelor, GIS – Geographical Information System, instrumente de vizualizare, baze de date, foi de calcul - spreadsheets, instrumente de planificare).
  

Cercetarea ştiinţifică trebuie să utilizeze noile abordări din matematică pentru a elabora metode şi instrumente mai rapide pentru analiza sistemelor C4I. O abordare orientată-obiect permite o reprezentare completă a procesului de comandă. Un al doilea aspect îl constituie descrierea şi reprezentarea procesului de comandă şi control utilizând tehnicile de modelare şi programare bazate pe conceptul agenţilor inteligenţi. Modelarea procesului de comandă şi control ca grupare de agenţi inteligenţi, având la bază inteligenţa artificială, pune în evidenţă natura cognitivă a comenzii.

4.2Identitatea digitală

Securitatea informaţiei în viitoarea reţea informaţională naţională de apărare este o provocare majoră. Noua cultură globală a schimburilor de informaţii electronice în reţele măreşte pericolul de fraudă, intercepţie şi furturi de date mai mult ca niciodată, atât pentru companii private sau guvernamentale, cât şi pentru persoane particulare.

Deoarece magistralele informaţionale depăşesc barierele, uşile zăvorâte nu mai sunt suficiente pentru a proteja unul dintre cele mai valoroase bunuri – informaţia. Pe de altă parte, Internetul furnizează o nouă ocazie de dezvoltare a unui canal suplimentar pentru livrarea de servicii. Costul său redus a determinat o explozie în activitatea economică, creând o schimbare majoră în lumea afacerilor.

Posibilitatea afacerilor „online”, inclusiv a acelor militare, deschide noi posibilităţi cum ar fi: servicii extinse, eficienţă sporită, costuri reduse, comunicaţii îmbunătăţite, reducerea timpului de achiziţii şi extinderea pieţelor.

Toate organizaţiile recunosc nevoia de a răspunde strategic la aceste creşteri explozive, atât din preocuparea pentru protecţia datelor proprii cât şi din dorinţa de a instrumenta acest nou mediu pentru avantaje competitive.

Securitatea informaţiei este cheia acestor două cerinţe. Este nevoie de acelaşi grad de siguranţă şi încredere în informaţiile electronice ca şi în cele tradiţionale. Implementarea conceptului de identitate digitală în contextul unei infrastructuri adecvate oferă cheia deblocării beneficiilor unei adevărate lumi electronice sigure.

Răspunsul la această provocare poate fi dat de identitatea digitală. Aceasta este reprezentarea digitală a identităţii umane în interacţiunea cu alte maşini sau persoane în cadrul reţelelor distribuite. Identitatea digitală trebuie să aibă gradul de complexitate şi de robusteţe pe care îl implică utilizarea sa în cadrul unei tranzacţii particulare. Altfel spus, anumite tranzacţii reclamă o identitate digitală mai robustă decât altele deoarece gradul de încredere în informaţia transmisă poare varia semnificativ în funcţie de tipul tranzacţiei. Identitatea digitală este formată din două entităţi: subiectul identităţii şi atributele (acreditivele) identităţii.

Acreditivele care definesc identitatea digitală, pot fi extrem de variate, având o largă gamă de valori şi multiple utilizări. O identitate digitală integrală este deosebit de complexă, presupunând atât implicaţii legislative cât şi implicaţii teoretice şi tehnice.

Cea mai simplă identitate digitală este constituită dintr-un element de identificare (de exemplu, un nume de utilizator) şi un mecanism de autentificare secret (de exemplu, o parolă de acces). În cadrul acestei identităţi digitale simple, subiectul identităţii este numele utilizatorului, în timp ce parola reprezintă acreditivul de autentificare.

Pe măsură ce complexitatea sistemelor computerizate utilizate în cadrul reţelelor distribuite creşte, identitatea digitală trebuie să devină mai robustă şi mai complexă, atât pentru a simplifica mecanismele de interacţiune la nivelul utilizatorilor, cât şi pentru a asigura un control mai riguros şi o securitate sporită tranzacţiilor. O identitate digitală trebuie să asigure următoarele tipuri de operaţiuni:

• 
  autentificare – dovedeşte că identitatea digitală este într-adevăr cea declarată în cadrul unei tranzacţii;
  
• 
  autorizare – permite accesul la anumite date sau anumite funcţiuni din cadrul aplicaţiilor informatice;
  
• 
  confidenţialitate – asigură interzicerea accesului oricărei entităţi neautorizat la datele implicate în tranzacţie;
  
• 
  integritatea datelor – asigură transmiterea datelor fără modificări (accidentale sau cu intenţie);
  
• 
  non-repudiere - asigură faptul că nici o entitate implicată în tranzacţie nu poate nega propriile acţiuni efectuate în cadrul acestei tranzacţii;
  
• 
  reputaţie – oferă informaţii semnificative despre o anumită entitate pe baza istoricului tranzacţiilor în care a fost implicată respectiva entitate.
  

Implementarea conceptului de identitate digitală în cadrul unor sisteme informatice implică, în primul rând, dezvoltarea unor aplicaţii software dedicate managementului identităţii digitale. Cu toate că astfel de aplicaţii sunt mai complexe decât cel mai sofisticat sistem de management al parolelor, realizarea acestora conduce la beneficii majore în managementul, securitatea şi productivitatea sistemelor.

Dezvoltarea tehnologiilor privind identitatea digitală va schimba lumea calculatoarelor, aşa cum a făcut-o cu câţiva ani în urmă dezvoltarea reţelelor. La fel ca în cazul acestora, introducerea conceptului de identitate digitală pare să conducă la o creştere dramatică a complexităţii sistemelor dar, odată integrată în aplicaţii, această complexitate devine transparentă pentru utilizatori, producând o creştere rapidă a scalabilităţii şi productivităţii.

Una dintre cele mai importante implementări ale identităţii digitale este semnătura digitală. Conceptul şi utilitatea semnăturii digitale au fost definite şi recunoscute cu câţiva ani înainte de apariţia primei realizări practice, schema iniţială pentru semnătură digitală rămânând şi astăzi una dintre cele mai practice şi versatile tehnici disponibile. Cercetările ulterioare au condus la apariţia altor tehnici, dintre care unele oferă avantaje semnificative relativ la funcţionalitate şi implementare; toate aceste realizări au însă la bază criptografia asimetrică cunoscută şi sub denumirea de criptografie cu chei publice.

Semnătura digitală a unui mesaj este o configuraţie de digiţi (cifre) depinzând de o anumită cheie secretă deţinută numai de semnatar (cheia privată) şi de conţinutul mesajului semnat. Semnătura trebuie să poată fi supusă unui mecanism de verificare sigur, astfel încât nici una din părţi să nu poată nega acţiunile efectuate în timpul tranzacţiei, iar orice litigiu să poată fi rezolvat echitabil de către o terţă parte, fără ca aceasta să cunoască cheia privată a semnatarului.

Semnăturile digitale au numeroase aplicaţii în securitatea informaţiilor, una dintre cele mai semnificative fiind certificarea cheilor publice în reţele distribuite. Certificarea este metoda prin care un furnizor de servicii de certificare (ca terţă parte de încredere) asociază în mod unic identitatea unui utilizator cu cheia sa publică, astfel încât, ulterior, altă entitate să poată autentifica o cheie publică fără asistenţă din partea furnizorului de servicii de certificare.

Folosirea tehnologiei semnăturii electronice măreşte securitatea tranzacţiilor online. Aceste tehnologii sunt în general o metodă mai sigură de autentificare, identificare şi aprobare decât semnăturile olografe.