Editura gartea româneasca 1 Ci, o O



Yüklə 4,61 Mb.
səhifə23/46
tarix07.04.2018
ölçüsü4,61 Mb.
#47028
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   46

II

Ieşind de la Varvara Petrovna, Piotr Stepanovici trecu pe la bătrîn şi, dacă se grăbi atîta, o făcu numai şi numai din răutate, ca să se răzbune pentru o jignire anterioară, despre care nu ştiusem nimic. Cu prilejul ultimei lor întîlniri, şi anume în joia trecută, bătrînul, care de altfel singur înce­puse discuţia, la sfîrşit îşi alungase fiul ameninţîndu-l cu bastonul. Acest fapt Stepan Trofimovici mi-l ascunsese ; dar acum, în momentul cînd Piotr Stepanovici apăru vijelios cu veşnicul său surîs, de o candoare orgolioasă, şi aerul lui neplă­cut, scormonind cu ochii prin toate colţurile, Stepan Trofi­movici îmi făcu un semn discret să rămîn în cameră. în felul acesta mi-a fost dat să cunosc adevăratele lor relaţii, întrucît de data aceasta am asistat la toată convorbirea din­tre ei.

Stepan Trofimovici şedea sprijinit de speteaza canapelei cu picioarele întinse înainte. Din joia aceea faţa îi slăbise vizibil şi se îngălbenise. Cu aerul cel mai familiar Piotr Ste­panovici se aşeză lîngă el, punîndu-şi picioarele fără ceremo­nie pe canapea şi ocupînd în felul acesta mult mai mult loc decît impunea respectul faţă de tatăl său. Demn şi fără să scoată o vorbă, Stepan Trofimovici se dădu mai la o parte.

322


Pe masă se afla o carte deschisă. Era romanul Ce-i de 18-cut ?51 Trebuie să mărturisesc, vai, o ciudată naivitate a prietenului nostru : nutrea o idee veche că trebuie să-şi iasă din solitudine şi să dea o ultimă bătălie ; acest vis domina tot mai mult închipuirea lui bolnăvicioasă. Mi-am dat seama că şi-a procurat şi studiază acest roman numai cu scopul ca în eventualitatea unei ciocniri inevitabile cu cei „care ţipă" să cunoască dinainte procedeele şi argumentele lor, chiar din „catehismul" lor, şi pregătit în felul acesta să-i biruie pe toţi în ochii ei. O, cît de mult îl chinuia această carte ! O arunca uneori disperat pe masă şi, sărind de pe scaun, se plimba pi in cameră aproape înnebunit.

— Sînt de acord că ideea fundamentală a autorului este adevărată, îmi spunea el înfrigurat, dar asta e cu atît mai groaznic ! Este chiar ideea noastră ; exact ideea noastră ; noi, noi am lansat-o cei dintîi, am insuflat-o, am cultivat-o ; de altfel ce lucru nou ar mai fi în stare să spună ei, după noi ! Dar cum e prezentată, Dumnezeule mare; cum totul este ciuntit, deformat, denaturat! strigă el, subliniindu-şi revolta prin lovituri de deget în carte. Asemenea concluzii vizam noi ? Cine ar mai putea recunoaşte aici ideea iniţială ?

— Te instruieşti ? surise Piotr Stepanovici, luînd volumul de pe masă şi citindu-i titlul. Era şi cazul, de mult. îşi aduc şi altele, dacă vrei, şi mai grozave.

Stepan Trofimovici nu catadicsi să-i răspundă nici de data aceasta, păstrînd o tăcere plină de demnitate. Şedeam într-un colţ, pe cealaltă canapea.

Piotr Stepanovici explică în grabă motivul vizitei sale. Bineînţeles, Stepan Trofimovici rămase foarte surprins, as-cultîndu-l aproape speriat şi indignat la culme.

— Şi această Iulia Mihailovna crede că eu voi accepta să citesc la matineul ei ?

— De fapt ea nu are cine ştie ce mare nevoie de partici­parea ta. O face numai ca să te flateze şi prin aceasta să intre în graţiile Varvarei Petrovna. Oricum însă, cred că nu-ţi va trece prin cap să refuzi. Sînt convins că arzi de nerăb­dare să apari în public, zîmbi el ; voi, bătrînii, sînteţi cu toţii stăpîniţi de o ambiţie infernală. Ai grijă totuşi să nu fii prea plictisitor. Care e subiectul tău, din istoria Spaniei, mi se pare ? Dă-mi materialul cu cîteva zile înainte să-l văd şi eu, altminteri te pomeneşti că toată lumea adoarme.

21*


323

Brutalitatea nedisimulată a acestor înţepături, aruncate grăbit, într-o înşiruire neîntreruptă, era vădit intenţionată. Ai fi zis, auzindu-l, că faţă de Stepan Trofimovici nici nu se putea vorbi probabil într-un limbaj mai fin. Stepan Trofimo­vici continua stoic să nu observe jignirile. Dar noutăţile pe care le afla cu acest prilej produceau asupra-i o impresie tot mai zguduitoare.

— Chiar dumneaei, dumneaei personal te-a însărcinat să-mi transmiţi aceasta... pe dumneata? întrebă el păiind.

■— Adică, să vezi, dînsa vrea să-ţi fixeze ziua şi locul pentru explicaţia voastră ; rămăşiţele strîmbăturilor voastre sentimentale. Timp de douăzeci de ani ai tot cochetat cu ea şi ai obişnuit-o cu cele mai ridicule procedee. Dar fii fără grijă, acum lucrurile s-au cam schimbat ; o spune mereu ea singură, că abia acum „i s-au deschis ochii". I-am explicat pe faţă că prietenia aceasta a voastră consta în a vă arunca unul înaintea altuia cîte-o căldare de lături. Mi-a povestit. bătrîne, foarte multe ; cînd mă gîndesc ce funcţie de slugoi ai îndeplinit în tot timpul ăsta ! Pînă şi eu m-am simţit ru­şinat pe tine.

•— Eu am îndeplinit o funcţie de slugoi ? nu se mai putu stăpîni Stepan Trofimovici.

— Mai rău, te-ai lăsat întreţinut, adică te-ai complăcut într-un rol de lacheu benevol. Nu-ţi place să munceşti, în schimb îţi plac bănişorii veniţi de-a gata. Acum îşi dă seama .şi ea de toate astea ; în orice caz mi-a povestit despre tine nişte lucruri îngrozitoare. Ce-am mai rîs eu de scrisorile tale către dînsa ; ruşinos şi dezgustător. Nici nu mi-am închipuit vreodată că eşti atît de pervers, atît de pervers ! Orice act de miluire conţine în el întotdeauna ceva iremediabil depra-vant şi cazul tău e un exemplu concludent !

— Ţi-a arătat scrisorile mele !

— Pe toate. Bineînţeles, nu aveam cum să le citesc chiar pe toate. Cîtă hîrtie ai fost în stare să umpli scriindu-i, cred că sînt peste două mii de scrisori... Ştii la ce mă gîndesc. bâtrîne, cred că în relaţiile voastre a existat un moment cînd ea ar fi fost gata să se mărite cu tine ! Ai pierdut ocazia în modul cel mai stupid ! Vorbesc, bineînţeles, din punctul tău de vedere, dar tot ar fi fost mai bine decît să te laşi petit ca acum acoperind „păcatele altora", ca un bufon de rîsul tuturor, pentru bani.

324

— Pentru bani ! Auziţi, pentru bani ! Ea să spună aşa ceva ! gemu Stepan Trofimovici.



— Dar ce credeai ? Linişteşte-te însă, ţi-am luat apărarea. E singura cale pentru justificarea ta. Ea a înţeles că aveai nevoie de bani ca oricare altul, şi că din acest punct de vedere poate că aveai dreptate. I-am demonstrat matematic că viaţa voastră a fost bazată pe avantaje reciproce : ea re­prezenta capitalul, iar tu îl făceai pe lîngă dînsa pe bufonul sentimental. De altfel, nu pentru bani e ea supărată, cu toate că ai muls-o ca pe o capră. O cuprinde însă ciuda pentru faptul că timp de douăzeci de ani a avut în tine toată încre­derea, pentru faptul că ai fraierit-o cîntîndu-i în struna ge­nerozităţii şi nobleţei şi că ai făcut-o atîta timp să mintă. Că a minţit ea însăşi n-o va recunoaşte, bineînţeles, şi tocmai de aceea se răsfrînge totul pe capul tău, îndoit. Nu înţeleg cum de nu te-ai gîndit că va trebui cîndva să dai pentru toate astea socoteală. Că doar nu ţi-a lipsit oarecare inteligenţă. Ieri am sfătuit-o să te interneze într-un azil, n-ai nici o grijă, un azil onorabil, nu-ţi va părea rău ; probabil că aşa va face. îţi aduci aminte ultima ta scrisoare către mine tri­misă în gubernia H., acum trei săptămîni ?

— Nu cumva i-ai arătat-o ? sări îngrozit Stepan Trofi­movici.

— Şi de ce nu i-aş fi arătat-o, mă rog ! E primul lucru pe care l-am făcut. Exact scrisoarea în care mă încunoştinţai că ea te exploatează, îţi invidiază talentul, bineînţeles şi des­pre „păcatele altora". Ei bine, frate dragă, fiindcă veni vorba, trebuie să-ţi spun că ai nişte susceptibilităţi teribile ! Să te prăpădeşti de rîs, nu altceva. în general însă toate scrisorile tale sînt foarte plicticoase ; ai un stil imposibil, de multe ori nici n-am avut răbdarea să le citesc, iar una din ele şi acum zace undeva printre hîrtiile mele nedesfăcută ; ţi-o restitui mîine. Dar asta, ultima ta scrisoare, este o capodoperă i M-a amuzat foarte mult! Am rîs în hohote !

— Bestie, bestie ! zbieră Stepan Trofimovici.

— Ei drăcie, nici nu se poate sta de vorbă cu tine. Ascultă, văd că iar te şifonezi ca joia trecută !

Stepan Trofimovici se descovoie ameninţător :

— Cum îţi permiţi să vorbeşti cu mine în felul acesta ?

325


— Cum adică, în felul acesta ? îţi vorbesc simplu şi clar.

— Dar spune-mi, în sfîrşit, bestie, eşti tu fiul meu sau nu eşti ?

— Asta ar trebui s-o ştii tu mai bine. Bineînţeles, orice tată este înclinat în asemenea cazuri să fie orb...

— Taci, taci ! se cutremură Stepan Trofimovici.

— Ai văzut, ţipi şi mă cerţi ca şi joia trecută, cînd ai vrut să dai cu bastonul în mine ; eu însă actul acela l-am găsit atunci. De curiozitate toată seara mi-am pierdut-o sco­tocind în valiză. Ce-i drept, nu există nimic precis, poţi să fii liniştit. E doar un bileţel adresat de maică-mea polone­zului acela. Judecind însă după temperamentul ei...

— încă un cuvînt şi te pălmuiesc.

— Ce oameni! mi se adresă brusc Piotr Stepanovici. Să vezi, chestiunea aceasta s-a iscat între noi joia trecută. îmi pare bine că astăzi eşti şi dumneata de faţă, poţi să-ţi dai o părere judicioasă. în primul rînd, starea de fapt : el îmi re­proşează felul cum vorbesc despre maică-mea, dar cine m-a împins la asta ? Cînd eram încă licean la Petersburg, n-a fost el acela care mă trezea de două ori pe noapte, îmbrăţi-şîndu-mă şi plîngînd ca o muiere şi povestindu-mi — cum cre­deţi, ce-mi povestea el atunci noaptea ? Tocmai aceste isto­rioare indecente despre maică-mea ! Chiar de la el primul le-am aflat.

Dar bine, îţi înfăţişam atunci lucrurile în sensul cel mai elevat! Vai, nu m-ai înţeles. Nimic, nimic n-ai înţeles.

— în orice caz, ticăloşia ta de atunci era mult mai mare decît a mea de acum, recunoaşte. Căci, în definitiv, dacă vrei, mie îmi este absolut egal. Vorbesc pentru tine, situîndu-mă pe punctul tău de vedere. în ce mă priveşte, fii pe pace : nu-i fac mamei nici o vină ; ori tu, ori polonezul, mie îmi este egal. N-am nici o vină că acolo la Berlin aţi ajuns într-un asemenea hal de nerozie. De altfel nici n-aţi fost capabili să faceţi ceva mai inteligent. Spune-mi, aşadar, nu sînteţi voi nişte caraghioşi, după toate astea ? ! Şi ce-ţi pasă ţie dacă eu sînt sau nu sînt fiul tău ? Ascultă, mi se adresă el iar, omul acesta n-a cheltuit pentru mine o para chioară în toată viaţa lui, pînă la vîrsta de şaisprezece ani nici nu m-a cunoscut, apoi m-a jefuit aici, iar acum ţipă că inima lui a sîngerat toată viaţa pentru mine şi se izmeneşte în faţa mea

326


ca un actor. Să am iertare, drept cine mă iei ? Doar nu sînt Varvara Petrovna ?

Piotr Stepanovici se sculă şi-şi luă pălăria.

— Afurisit să fii, şi de azi înainte nu vreau să ştiu ăs tine, îşi întinse mina spre dînsul Stepan Trofimovici, alb ca varul la faţă.

— Ca să vezi pînă la ce prostie poate să ajungă un om ! zise cu mirare Piotr Stepanovici. Aşadar, adio, bătrîne ; nu mai vin la tine niciodată. Nu uita să-mi trimiţi articolul din timp ; şi caută, dacă poţi, să nu scrii aberaţii : fapte, fapte şi numai fapte. Dar mai ales să fii concis. Adio.

III

De altfel, toată discuţia aceasta avea şi un substrat încărcat de cauze lăturalnice. Fără îndoială Piotr Stepanovici îşi fă­cuse anumite socoteli în privinţa tatălui său. Cred că îşi propusese să-l împingă pe bătrîn la exasperare şi prin aceasta să-l determine la vreo ieşire scandaloasă, într-o manieră scontată de el în vederea realizării scopurilor sale viitoare, nemărturisite şi cu totul în afara relaţiilor dintre ei, despre care va fi vorba mai departe. O mulţime de proiecte şi pla­nuri de acelaşi gen roiau în acea perioadă în capul tînărului şi, bineînţeles, în cea mai mare parte erau cu totul fante­ziste. Mai avea el în vedere şi o altă victimă, afară de Stepan Trofimovici. în general, pusese omul ochii pe mai multe victime şi nu puţine la număr, după cum s-a constatat ulte­rior ; dar mai ales pe una conta el în mod deosebit şi aceasta era chiar domnul von Lembke.



Andrei Antonovici von Lembke aparţinea acelui neam pri­vilegiat (de natură), care în Rusia, potrivit condicilor de evi­denţă, numără cîteva sute de mii de indivizi şi care poate că nici ei nu ştiu că în totalitatea lor formează în această ţară un fel de asociaţie perfect organizată. O asociaţie necon­stituită şi nicidecum anume concepută, ci inerentă spiritului întregului neam, fiinţînd fără o înţelegere prestabilită şi fără un acord prealabil, ca o îndatorire morală obligatorie, în vir­tutea căreia toţi membrii acestui neam se ajută şi se susţin unul pe altul întotdeauna, pretutindeni şi în orice împreju-

327


rări. Andrei Antonovici avusese onoarea să-şi facă studiile în una din acele instituţii ruseşti de învăţămînt superior, care sînt frecventate de tineri proveniţi din familii faţă de care soarta se arătase mai darnică în avuţii sau relaţii. Ab­solvenţii acestei instituţii de învăţămînt, aproape imediat după terminarea şcolii, erau numiţi în posturi destul de im­portante dintr-un anumit departament al administraţiei de stat. Andrei Antonovici avea un unchi locotenent-colonel de geniu, şi un alt unchi brutar ; izbuti totuşi să se strecoare în această şcoală superioară, ba întîlni acolo şi destui de mulţi semeni din seminţia respectivă. Era un camarad vesel; în­văţa destul de prost, dar se făcuse îndrăgit de toţi. Chiar şi în clasele superioare, cînd mulţi dintre tineri, îndeosebi cei de origine rusă, începuseră deja să discute probleme impor­tante de actualitate, cu un aer care părea să arate că abia aşteaptă absolvirea şcolii ca să le rezolve dintr-o dată pe toate, Andrei Antonovici continua să se preocupe de cele mai naive şotii şcolăreşti. Prin glume destul de prosteşti, poate şi cam cinice, stîrnea hazul celorlalţi, făcîndu-şi din aceasta un scop. Ba îşi sufla nasul într-un fel caraghios, cîncî profesorul la lecţie îi punea vreo întrebare, reuşind astfel să provoace rîsul camarazilor şi al profesorului ; ba înfăţişa în dormitor un tablou vivant într-o poză cinică, în aplauzele tuturor ; ba executa exclusiv pe nas (cu destulă iscusinţă) uvertura din Fra Diavolo 5-\ Printr-o neglijenţă voită, îşi atri­buia nu se ştie ce notă de originalitate. în ultimul an de şcoală se apucă să scrie poezioare ruseşti. Limba neamului său o cunoştea destul de agramat, ca mulţi alţi conaţionali ai săi din Rusia. înclinaţia pentru stihuri îl împrieteni cu un ca­marad posac şi cu o înfăţişare veşnic amărîtă parcă, fiul unui general sărac şi care trecea printre colegii lui de şcoală drept o viitoare glorie a literaturii ruse. Acesta îl luă sub protecţia sa. Intîmplarea făcu însă ca la vreo trei ani după absolvirea" liceului acest camarad posac, care se lăsase între timp de cariera funcţionărească pentru a se consacra literaturii ruse şi care, drept consecinţă, umbla în ghete scîlciate şi dîrdîia de frig, fiind îmbrăcat toamna tîrziu într-un pardesiu uşor de vară, să-l întîlnească întîmplător lîngă podul Anicikov pe fostul său proteje *, pe „Lembka", cum îi spuneau colegii săi

"rotejat. (Fr.)

3°P

de şcoală. Şi ce credeţi ? Era de nerecunoscut, încît omul ? uită la el aproape uluit. în faţa lui stătea un tînăr îmbrăca impecabil, cu favoriţii ajustaţi îngrijit, de nuanţă roşcaţi pince-nez, în ghete de lac şi în mănuşi nou-nouţe, într-ir palton larg de croială modernă şi cu o servietă la subţioara Lembke se arătă foarte amabil faţă de colegul său, îi dăd adresa lui şi-l invită să vină pe la el într-o seară. Se consta cu acest prilej că el nu mai era „Lembka", ci von Lembks Fostul său camarad se duse totuşi să-l viziteze, probabil ni mai de ciudă. La intrare, în faţa unei scări prea puţin pn zentabile şi nici pe departe luxoase, dar cu treptele acoperii cu preş roşu de postav, îl întîmpină un portar întrebîndu pe cine caută. Se auzi apoi răsunînd puternic, sus la eta un clopoţel. Dar în locul ambianţei de bogăţie şi lux pe cai vizitatorul se aştepta s-o vadă, îl găsi pe „Lembka" al să aciuat într-o cămăruţă dosnică, întunecoasă şi prost întn ţinută, despărţită în două printr-o draperie de culoare verde închis, cu o mobilă tapisată în aceeaşi culoare, dar fosrt veche, cu storuri de culoare verde pe nişte ferestre îngus' şi înalte. Von Lembke stătea la o rudă a sa depărtată, u general, care îl proteja. îşi întîmpină musafirul cu un at cordial, se purtă cu multă seriozitate şi cu o politeţe amabil Discutară şi despre literatură, dar în limitele cuvenite într-conversaţie ocazională. Un lacheu cu cravată albă le servi ce; slab şi cîte un fursec rotund minuscul şi uscat. Furios, c( legul lui ceru apă gazoasă. I se servi, dar cu oarecare înt:i ziere, fapt care îl făcu se pare pe Lembke să se simtă pro şi să-l cheme a doua oară pe lacheu repetîndu-şi dispoziţi Oferind musafirului să accepte o gustare, rămase vizibil mu ţumit cînd acesta refuză şi în sfîrşit plecă. Pe scurt, în act vreme Lembke abia îşi începea cariera şi stătea la ac*: general influent în calitate de conaţional miluit.



Era perioada cînd el se topea de dragoste faţă de cea c a cincea fiică a generalului bucurîndu-se, se pare, de rec procitate. Şi totuşi Amalia fu măritată, cînd îi sosi vreme cu un bătrîn neamţ, fabricant de băuturi spirtoase, vechi marad al bătrînului general. Andrei Antonovici nu se ting prea mult, ci-şi construi din carton un teatru. Cortina ridica, apăreau nişte actori care gesticulau ; lojile erau phi de spectatori, orchestra acţionată de un mecanism trăgea ci arcuşuri pe strunele viorilor, capelmaistrul îşi mişca baghe

iaf la parter cavalerii şi ofiţerii băteau din palme. Totul fu­sese făcut din hîrtie, totul fusese conceput şi executat perso­nal de von Lembke ; asta îi luase o jumătate de an. Gene­ralul convocă în mod special o reuniune intimă într-o seară şi capodopera fu demonstrată oaspeţilor. Toate cele cinci fiice ale generalului, printre care şi noua căsătorită Amalia, fabricantul ei şi celelalte domnişoare şi doamne cu nemţii lor .s-au uitat cu mare interes şi au lăudat teatrul, după care s-a l dansat. Lembke a rămas foarte mulţumit şi curînd s-a con­solat definitiv.

! Trecură ani şi cariera lui se preciza. Deţinuse mereu posturi prin instituţii importante şi totdeauna sub conduce­rea unor şefi de acelaşi neam cu el şi în sfîrşit ajunse la un grad foarte înalt pentru vîrsta lui. De mult dorea să se însoare şi de mult îşi căuta o pereche corespunzătoare. Pe ascuns de şefii săi trimisese redacţiei unei reviste o poves­tire, care însă nu mai văzu lumina tiparului. în schimb con­strui din carton un tren întreg de cale ferată şi cu acelaşi succes: călătorii ieşeau din gară cu valijoarele, rucsacurile, copiii şi căţeii lor şi intrau în vagoane. Conductorii şi îngri­jitorii umblau încoace şi încolo, suna clopoţelul, se auzea semnalul de plecare şi trenul pornea. Realizarea acestei capo­dopere complicate i-a luat un an întreg de trudă migăloasă. Şi totuşi trebuia să se căsătorească Cercul său de cunoştinţe era destul de larg, şi în bună parte format de lume nem­ţească ; dar frecventa şi cercurile ruseşti, bineînţeles la reuniu­nile şefilor săi. în sfîrşit, cînd împlini treizeci şi opt de ani, îi pică şi o moştenire. Decedase un unchi, brutar, lăsîndu-i px~in testament treisprezece mii de ruble. Rămînea acum să se fixeze asupra unui post potrivit. Domnul von Lembke, cu tot nivelul destul de înalt al sferei sale de serviciu, era un om modest. S-ar fi mulţumit să i se dea conducerea unui serviciu cu atribuţii poate mai puţin prestigioase, dar cu ad­ministraţie independentă, în care să aibă drepturi depline de a dispune, să zicem, asupra recepţionării lemnelor livrate statului, sau chiar alt locşor de acest gen, dar la fel de mănos şi tihnit, unde să rămînă toată viaţa. Iată însă că în loc de o Minnă sau o Ernestină, cum se aştepta el, interveni în viaţa lui Iulia Mihailovna. Cariera lui săltă deodată pe o treaptă mai sus. Modestul şi conştiinciosul von Lembke simţi că şi el ar putea fi ambiţios.

330


Iulia Mihailovna poseda, conform tabelelor vechi de evi­denţă cadastrală, vreo două sute de suflete la care se adăuga şi o considerabilă zestre de relaţii utile. Pe de altă parte von Lembke era frumos, iar ea depăşise vîrsta de patruzeci de ani. E de remarcat că el, încetul cu încetul, se îndrăgosti de dînsa cu adevărat, pe măsură ce se complăcea tot mai mult în situaţia de logodnic. în ziua cununiei îi trimise de dimi­neaţă nişte versuri. Toate acestea o încîntau, chiar şi ver­surile : patruzeci de ani sînt patruzeci de ani, nu te joci cu o astfel de cifră. Curînd după căsătorie el primi o şi mai sensibilă avansare în grad cu decoraţia aferentă, iar după aceea fu numit să conducă gubernia noastră.

Pregătindu-se să plece la noi, Iulia Mihailovna socoti ne­cesar să-şi dădăcească puţin soţul. Era convinsă că nu e un om lipsit de capacităţi; ştia să-şi facă apariţia şi să se pre­zinte cu demnitate ; să asculte cu un aer important şi să ră­mînă într-o tăcere gravă, aparent grăitoare ; îşi formase o ţinută de prestanţă ; ba, era capabil să rostească chiar şi un discurs ; ba mai avea şi niscai frînturi şi crîmpeie de idei; prinsese omul şi spoiala unui liberalism necesar, la modă. Şi totuşi o neliniştea faptul că se arăta cam prea puţin receptiv şi, după atîta amar de căutare a unei poziţii bune în carieră, începuse acum să dea semne evidente că ar avea nevoie de linişte. Ea ar fi vrut să-i treacă ambiţia ei, cînd colo el se apucă deodată să construiască din mucava un templu ; păs­torul apărea să-şi spună predica, credincioşii ascultau îm-preunîndu-şi cu evlavie mîinile pe piept, o doamnă îşi ştergea cu batista lacrimile, un bătrînel îşi sufla nasul ; la sfîrşit răsuna o minusculă orgă comandată anume din Elveţia, cu mare cheltuială. De cum află de existenţa ei, Iulia Mihailovna, aproape cu un fel de spaimă, îi confiscă opera pe loc, încu-ind-o în dulap ; în schimb îi îngădui drept mîngiiere să scrie un roman, dar fără să-şi dea în vileag această preocu­pare. Din nefericire, se putea întrevede în decizia aceasta o precumpănire uşuratecă a nechibzuinţei şi fanteziei asupra simţului măsurii. Soarta o ţinuse prea mult în situaţia de fată bătrînă. Ideile îi aţîţau vanitatea, una după alta, asal-tîndu-i mintea surescitată. Nutrea gînduri ambiţioase, voia cu orice preţ să conducă gubernia, se vedea de pe acum în­conjurată de o lume în plină admiraţie, îşi fixase şi direcţia de activitate. Von Lembke simţi cum începe să-l cuprindă

331

teama ; curînd însă intui, cu flerul lui funcţionăresc, că de fapt nu ar avea de loc motive de îngrijorare pentru scaunul său de guvernator. Şi într-adevăr, primele două, trei luni se scurseră chiar într-un climat de guvernare întru totul sa­tisfăcător. Dar iată că se ivi Piotr Stepanovici şi lucrurile luară o întorsătură mai mult decît bizară.



Fapt e că, dintru început chiar, tînărul Verhovenski ma­nifestă o lipsă totală de respect faţă de Andrei Antonovici, arogîndu-şi nişte drepturi ciudate, iar Iulia Mihailovna, tot­deauna atît de geloasă în ce priveşte prestigiul soţului ei, nu se arătase dispusă de loc să observe acest lucru ; în orice caz nu-i acorda nici o importanţă. Tînărul deveni favoritul ei; rnînca, bea şi aproape că dormea în casa lor. Von Lembke începu să se apere, îi spunea în faţa lumii „tinere", îl bătea ocrotitor pe umăr, dar cu aceasta nu reuşi de loc să se im­pună : Piotr Stepanovici părea mereu că îşi rîde de el pe faţă, chiar şi atunci cînd îi vorbea cu toată seriozitatea, iar in prezenţa altora îi spunea cele mai surprinzătoare lucruri, într-o zi, întorcîndu-se acasă, Lembke îl găsi pe tînăr în ca­binetul său, dormind pe canapea fără să-i fi cerut voie. Acesta se justifică prin aceea că intrînd şi negăsindu-l acasă ..a profitat de ocazie ca să tragă un pui de somn". Von Lembke se simţi ofensat şi se plînse iar soţiei; ea îşi bătu joc de enervarea lui şi făcu remarca usturătoare că probabil el nu ştie să se impună ; cel puţin faţă de dînsa „acest băieţandru" nu-şi permite niciodată familiarităţi; de altfel, „este cam naiv, simpluţ şi de o prospeţime sufletească, care iese, ce-i drept, din cadrul uzanţelor societăţii". Von Lembke se bo-sumflă. Dar ea reuşi să-i împace. Fără să-şi fi cerut formal scuze, Piotr Stepanovici scăpă nu ştiu cum printr-o glumă plată, care în alte împrejurări ar fi apărut drept o nouă jig­nire, dar în cazul de faţă fusese acceptată ca un semn de căinţă. Vulnerabilitatea lui Andrei Antonovici rezida în fap­tul că avusese slăbiciunea chiar de la începutul cunoştinţei lor să-i mărturisească că scrie un roman. închipuindu-şi că are cle-a face cu un tînăr cu sufletul vibrînd de poezie şi visînd de mult să găsească un ascultător receptiv îi citi chiar în primele zile de cunoştinţă două capitole din opera sa. Acesta ascultase fără să-şi ascundă plictiseala, căscînd nepoliticos şi fără să fi exprimat măcar o laudă, dar la plecare îi ceruse totuşi manuscrisul ca să-şi facă o părere citindu-l în linişte

332


acasă, iar Andrei Antonovici i-l încredinţase. De atunci ma­nuscrisul nu-i fusese restituit, deşi nu era zi ca tînărul să nu vină în casa lor, iar la întrebările lui, de fiecare dată, răspun­dea doar prin rîs ; în cele din urmă îi declară că-l pierduse undeva pe stradă chiar în ziua cînd îl primise. Aflînd despre toate acestea, Iulia Mihailovna se supără foc pe soţul ei.

— Nu cumva i-ai spus despre templu ? se alarmă ea aproape speriată.

Von Lembke pur şi simplu căzu pe gînduri, iar prea multă îngîndurare îi fusese interzisă de medici, ca fiindu-i dăună­toare. Afară de faptul că-i picară pe cap o mulţime de com­plicaţii survenite prin gubernie, despre care vom vorbi mai jos, căpătase omul şi o belea de cu totul altă natură, strict intimă : se simţea atins nu numai în orgoliul lui de şef suprem al guberniei, dar şi în străfundurile ascunse ale inimii. Cerînd-o în căsătorie pe Iulia Mihailovna, Andrei An­tonovici nu şi-ar fi închipuit niciodată posibilitatea vreunor neînţelegeri sau disensiuni în viitor. Astfel îşi închipuia el căsnicia de o viaţă întreagă, visînd la Minna şi Ernestina. Simţea că nu este în stare să facă faţă vreunei furtuni fami­liale. Dar iată că Iulia Mihailovna avu cu el în cele din urmă o explicaţie deschisă.

w— N-ai de ce să te formalizezi de toate astea, zise ea, fie chiar şi pentru motivul prea evident că tu eşti întreit mai rezonabil şi infinit superior ca poziţie pe scara ierarhiei so­ciale. Băiatul acesta mai are numeroase metehne rămase de pe urma deprinderilor anterioare de liber-cugetător şi pe care eu le consider pur şi simplu mofturi ştrengăreşti; nu poţi să-l schimbi dintr-o dată, ci treptat. Trebuie să preţuim tineretul nostru ; eu procedez cu blîndeţe şi bunăvoinţă ţi izbutesc să-i reţin de pe marginea prăpastiei.

— Dar e o gură-spartă şi vorbeşte dracu ştie ce, obiectă von Lembke. Nu mai pot tolera ca în public şi în prezenţa mea să afirme cum că guvernul încurajează beţia, înlesnind poporului consumul de vodcă, anume ca să-l abrutizeze şi în felul acesta să-l împiedice de a se răscula. Gîndeştc-te în ce situaţie sînt pus eu cînd trebuie să ascult toate acestea în faţa lumii.

Spunînd acest lucru von Lembke îşi aduse aminte conver­saţia sa recentă cu Piotr Stepanovici. In speranţa naivă că îl va dezarma pe tînăr prin liberalismul său, îi arătă colecţia

333


sa personală de felurite proclamaţii, ruseşti şi din străinătate, pe care şi-o adunase cu grijă începînd din anul 1859, mai mult dintr-o utilă curiozitate, decît ca un simplu amator. Piotr Stepanovici, ghicindu-i intenţia, declară brutal că în­tr-un singur rînd al unora dintre manifeste există mai mult sens decît într-o cancelarie întreagă, „inclusiv cancelaria dum­neavoastră", aş zice eu. Lembke se simţi şocat.

— Dar e prea devreme, prea devreme pentru noi aşa ceva, murmură el aproape rugător, arătînd spre colecţia de ma­nifeste.

— Nicidecum ; din moment ce vă este teamă, înseamnă că nu este devreme.

— Şi totuşi există aici, de pildă, un îndemn la dărîmarea bisericilor.

— Şi de ce nu, adică ? Dumneavoastră sînteţi doar un om inteligent şi desigur nu credeţi în Dumnezeu, şi înţelegeţi prea bine că aveţi nevoie de credinţă numai pentru abruti­zarea poporului. Adevărul este mai cinstit decît minciuna.

— De acord, de acord, sînt perfect de acord cu dum­neata, şi totuşi e prea devreme, prea devreme pentru noi... îşi încreţea rădăcina nasului şi fruntea von Lembke.

— Atunci ce fel de funcţionar al guvernului sînteţi, dacă personal sînteţi de acord cu însuşi faptul dărîmării bisericilor şi al ridicării ciomegelor împotriva Petersburgului, şi toată obiecţiunea dumneavoastră se reduce doar la o chestiune de termen ?

Prins cu vorba atît de brutal şi profund vexat, Lembke îşi pierdu cumpătul.

— Nu, nu ; nu este de loc aşa, se împotrivi el cu înfocare, întărîtîndu-se din ce în ce mai mult în amoru-i propriu zgîn-dărit, dumneata ca om tînăr, şi mai ales necunoscînd scopu­rile noastre, greşeşti. După cum am înţeles, dragul meu Piotr Stepanovici, dumneata ne consideri pe noi funcţionari ai guvernului ? Aşa. Funcţionari cu drept de iniţiativă perso­nală ? Aşa. Dar ia să vedem, cum acţionăm noi ? Noi purtăm toată răspunderea ; şi de fapt, dacă privim lucrurile în fina­litatea lor, şi noi, ca şi voi, servim aceeaşi cauză comună. Atîta doar că noi proptim ceea ce voi zdruncinaţi şi ceea ce fără de noi s-ar fi desfăcut urnindu-se în toate direcţiile. Noi nu vă sîntem duşmani, nicidecum, noi vă spunem : mergeţi

334


înainte, progresaţi, zdruncinaţi chiar, adică tot ce este vechi şi trebuie modificat; dar tot noi sîntem aceia care, la nevoie, vom trebui să vă ţinem în limitele necesare, salvîndu-vă astfel de voi înşivă, pentru că fără noi aţi răvăşi doar în­treaga Rusie, privînd-o de înfăţişarea ei decentă, iar sarcina noastră este tocmai salvgardarea acestei înfăţişări decente, înţelegeţi dar, că noi şi voi avem nevoie unii de alţii. în An-ghia whigs şi tories sînt la fel necesari în mod reciproc. Aşa­dar ; noi sintem tories, iar voi whigs, aşa înţeleg eu lucru­rile.

Andrei Antonovici începu să devină emfatic. De pe timpul cînd era la Petersburg încă îi plăcea să vorbească lucruri inteligente şi în spirit liberal, dar mai ales cînd ştia că nimeni nu trage cu urechea. Piotr Stepanovici tăcea cu un aer neobişnuit de serios pentru el. Aceasta îi stimula şi mai mult pe orator.

— Ştii dumneata că eu, „stăpînul guberniei", continuă el preumblîndu-se prin cabinet, ştii dumneata că eu din cauza multiplelor mele obligaţii nu pot să îndeplinesc nici una din ele, iar pe de altă parte aş putea tot atît de bine să-ţi spun că nici n-am ce face aici. Tot secretul constă în faptul că toate sînt în funcţie de vederile guvernului şi depind de guveYn. Dacă guvernul din cine ştie ce consideraţiuni politice, sau pentru potolirea pasiunilor, instaurează chiar şi o repu­blică, să zicem, dar totodată întăreşte puterea guvernatorilor, ei bine. şi noi guvernatorii înghiţim republica ; şi nu numai republica : înghiţim tot ce vreţi ; eu cel puţin simt că sînt gata... Tntr-un cuvînt, dacă guvernul îmi cere telegrafic acti-viti devorante *, desfăşor şi eu activite devorante. Eu am declarat aici categoric : „Domnilor, pentru echilibrul şi pro­păşirea tuturor instituţiilor guberniale se cere un singur lu­cru : întărirea puterii guvernatorilor". Să vezi, este necesar ca toate aceste instituţii — fie ale zemstvei53, fie judecăto­reşti — să aibă, ca să zic aşa, o existenţă dublă, adică este necesar ca ele să existe (sînt absolut de acord că aşa ceva este necesar), iar pe de altă parte este necesar ca ele să nu existe. Totul depinde de vederile guvernului. Va veni la un moment dat un suflu ca instituţiile să fie necesare, şi ele vor apărea imediat în gubernia mea. Va dispare această nece-

* Activitate turbată. (Fr.)

sitate şi nimeni nu le va mai găsi la mine. Iată ce înţeleg eu prin activite devorante, care însă nu va putea exista fără întărirea puterii guvernatorilor. Vorbim aici între patru ochi. Ştii, am şi comunicat la Petersburg că am nevoie de o santi­nelă specială la uşa reşedinţei particulare a guvernatorului Aştept răspunsul.

!— Aveţi nevoie de două, zise Piotr Stepanovici.



i— De ce adică două ? se opri în faţa lui von Lembke.

i— Pentru că o singură santinelă e prea puţin, ca să vă faceţi respectat. Aveţi nevoie negreşit de două.

Faţa lui Andrei Antonovici se contractă într-o grimasă convulsivă.

i— Dumneata... îţi permiţi prea mult, Piotr Stepanovici. Profiţi de bunătatea mea, îmi spui tot felul de impertinenţe şi faci aici pe bourru bienfaisant *...

— Mă rog, murmură Piotr Stepanovici, şi totuşi dumnea­voastră ne deschideţi nouă drumul şi ne pregătiţi succesul.

!— Adică cui anume nouă şi ce fel de succes ? îl privi uluit von Lembke, dar nu primi nici un răspuns.

Iulia Mihailovna, ascultîndu-i raportul despre această conversaţie, se arătă foarte nemulţumită.

i— Doar nu pot, se justifică von Lembke, să-l tratez cu autoritatea de şef pe favoritul tău şi încă într-o discuţie între patru ochi... Mai scap cîte o vorbă... în bunătatea inimii mele.

i— Exagerat de bună. Nici n-am ştiut că ai o colecţie de manifeste, fă bine şi mi-o arată.

t— Dar... mi le-a cerut să i le dau pentru o zi.

— Şi le-ai dat, iar ! se supără Iulia Mihailovna. Ce lipsă de tact!

i— Trimit acuma să le ia înapoi. .— Nu ţi le dă.

— Ii impun ! se aprinse von Lembke şi sări de pe Iocuî lui. Cine este el ca să mă tem atîta de dînsul şi cine sînt eu ca să nu pot face nimic?

■— Stai jos şi linişteşte-te, îl opri Iulia Mihailovna. îţi voi răspunde la prima întrebare : am despre el nişte referinţe de recomandare excelente ; e un tînăr capabil şi uneori spune nişte lucruri foarte inteligente. Karmazinov m-a asigurat că el are relaţii aproape peste tot şi o influenţă extraordinară

* Bădăran binevoitor. (Fr.)

336

asupra tineretului din capitală. Iar dacă prin ci îi voi atrage pe toţi, grupîndu-i în jurul meu, îi voi feri de pierzanie, des-chizînd perspective noi ambiţiei lor. îmi este devotat din toată inima şi mă ascultă în toate.



i— Dar dacă în timp ce tu îi ocroteşti, ei vor face... dracu ştie ce. Desigur, este o idee... se apăra vag von Lembke, dar... uite, aud că în judeţul V. au apărut nişte manifeste.

.— Dar zvonul acesta a circulat încă vara trecută, ma­nifeste, bancnote false şi mai ştiu eu ce, şi totuşi pînă acum n-au pus mîna pe nici una. Cine ţi-a spus ?

— Am auzit de la von Blum.

— Ia lasă-mă cu von Blum al dumitale ; să nu mai aud pomenindu-se numele lui!

Iulia Mihailovna se înfurie şi timp de un minut nici nu mai fu în stare să scoată o vorbă. Von Blum era unul din funcţionarii cancelariei guberniale pe care ea prinsese o ură deosebită. Dar despre aceasta vom mai vorbi.

— Te rog să n-ai nici o grijă în privinţa lui Verhovenski, conchise ea, dacă ar fi participat la vreo ştrengarie oarecare, nu ţi-ar fi vorbit aşa cum vorbeşte cu tine şi cu toţi cei de aici. Palavragiii nu sînt primejdioşi, ba aş putea să-ţi spun şi altceva : de-ar fi să se întîmple ceva, eu prima voi afla prin el. îmi este devotat în mod fanatic, fanatic.

Notez, anticipînd evenimentele, că dacă n-ar fi tronat aici ambiţia nemăsurată şi prezumţiozitatea Iuliei Mihailovna. poate că nici nu s-ar fi întîmplat tot ceea ce au izbutit să facă la noi aceşti indivizi mizerabili. Ea poartă o mare răs­pundere !

Capitolul al cincilea L\ AJUNUL SERBĂRII


Yüklə 4,61 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   46




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin