Editura gartea româneasca 1 Ci, o O

40 i

de loc că merge prin mijlocul trotuarului, nelâsînd loc şi celuilalt.

— Nu rîd de loc, răspunse Stavroghin cu glas voios, dim­potrivă, sînt convins că se vor aduna colo nişte oameni foarte serioşi.

— „Nişte imbecili morocănoşi". cum ai binevoit să te ex­primi într-o zi.

— Ce poate fi mai amuzant decît un imbecil morocănos ?

— Te referi probabil la Mavriki Nikolaevici ! Sînt convins că a venit la dumneata ca să-şi cedeze logodnica, am drep­tate ? Eu i-am sugerat indirect acest gînd, îţi închipui ? Iar de n-o vrea să cedeze, o luăm noi şi fără voia lui, ce zici ?

Piotr Stepanovici ştia, desigur, că e cam riscant să re­curgă la asemenea manevre, dar în clipele cînd se simţea foarte agitat prefera să rişte totul, decît să rămînă în necunoş-tinţă de cauză. Nikolai Vsevolodovici nu-i răspunse decît pvin-tr-o nouă explozie de rîs.

— Tot te mai gîndeşti să mă ajuţi ? întrebă el.

— Dacă mă chemi. Să ştii însă că există o cale dintre cele mai bune.

— Cunosc calea âumitale.

— Ba nu, deocamdată e un secret, ţine minte însă că se­cretul costă bani.

„Ştiu şi cît costă", murmură în sinea lui Stavroghin, dar se stăpîni şi tăcu.

•— Cît ? Cum ai spus ? se încorda Piotr Stepanovici.

— Am zis : să te ia dracul cu secretul dumifale ! Spune mai bine, cine va fi la voi acolo ? Ştiu că mergem să sărbă­torim o onomastică, dar cine va fi anume ?

— O, tot felul de lume pestriţă ! Pînă şi Kirillov va fi.

— Toţi membrii grupurilor voastre ?

— Ei drăcie, ce grăbit eşti ! Nici un singur grup măcar nu s-a constituit.

•— Cum ai reuşit atunci să difuzezi atîtea manifeste ?

•— Acolo unde mergem noi, vor fi numai patru membri ai grupului. Ceilalţi, în aşteptare, se spionează unul pe altul, întreeîndu-se să-mi raporteze. Oameni siguri. E un material care se cere organizat, trebuie s-o fac şi apoi s-o şterg. De altfel, chiar dumneata ai întocmit statutul, nu e nevoie să-ti explic.

— Şi cum merge, cam greu, nu-i aşa ? întîmpini piedici ?

405
— Cum merge ? Uşor, cum nici nu s-ar cuveni. Aş putea să-ţi povestesc cîteva lucruri care să te facă să te prăpădeşti de rîs: în primul rînd îi fascinează uniforma cu atributele ei. Uniforma exercită o putere magică. Am născocit anume tot felul de funcţii şi grade : am secretari, agenţi secreţi, casieri, preşedinţi, registratori şi respectivii lor adjuncţi; le place extraordinar şi a prins de minune. Vine apoi forţa următoare, bineînţeles, sentimentalismul. Ştii, socialismul la noi se răs-pîndeşte mai ales din sentimentalism. Nenorocirea este că dăm uneori şi peste indivizi cum e acest sublocotenent colţos, care din cînd în cînd îţi fac pocinogul. Urmează apoi escrocii sadea ; aceştia, să zicem, sînt oameni de treabă, uneori sînt chiar foarte convenabili, dar reclamă mult timp, trebuie ne­contenit supravegheaţi. Şi, în sfîrşit, forţa principală, cimen­tul care încheagă totul, este teama de a avea o opinie perso­nală. Ei bine, asta e o forţă grozavă ! Şi cine a elaborat-o, cine e „drăguţul" care a muncit şi s-a ostenit atîta, încît ni­mănui nu i-a mai rămas în cap o singură idee proprie măcar ! Le-ar fi ruşine să gîndească prin ei înşişi.

— Atunci, ce te mai agiţi atîta ?

— Păi cum, să nu profiţi de situaţie ? Cum să nu pui mina pe unul care se dă legat gata ? Se poate chiar în mod serios să nu crezi în posibilitatea succesului nostru ? Credinţă există, dar lipseşte dorinţa. Numai cu astfel de oameni e posibil suc­cesul. Iţi spun, vor merge la semnul meu pînă şi-n foc, desi­gur, numai să strig la ei că nu sînt suficient de liberali. Gu­gumanii îmi reproşează că i-am păcălit pe toţi cu gogoriţa comitetului central şi a ,,nenumăratelor ramificaţii". Chiar şi dumneata mî-ai reproşat acest lucru într-o zi; dar ce fel de păcăleală ? Comitetul central sîntem eu şi dumneata, iar rami­ficaţii vor exista cîte vrei.

— Şi toţi, unul şi unul, nişte ticăloşi !

— Acesta e materialul. Vor fi buni de ceva şi ei.

— Tot mai contezi pe mine ?

— Dumneata eşti şeful, dumneata eşti forţa ; iar eu pe lingă dumneata îţi voi fi secretar. Ştii, ne aşezăm într-o barcă, cu vîsle de arţar, cu pînze de mătase, pe pupă stă frumoasa zînă Lizaveta Nikolaevna... sau cum naiba îi spune acolo în cîntecul lor...

— Te-ai poticnit ! rîse în hohote Stavroghin. Mai bine, să-ţi spun un adaos la poveste. Dumneata văd că socoteşti pe degete din ce forţe se organizează grupurile, Toţi factorii

406

aceştia de ordin funcţionăresc şi sentimental constituie un mortar bun de cimentare, dar există ceva şi mai bun : aţîţă pe vreo patru membri ai grupului să-l omoare pe al cincilea, sub pretextul că acesta va denunţa, şi dintr-o dată îi legi pe toţi ca într-un nod strîns prin sîngele vărsat. Vor deveni sclavii dumitale, nu vor mai îndrăzni să se răzvrătească sau să pretindă dări de seamă. Ha, ha, ha !

„Ei bine, tu... ei bine, va trebui să-mi plăteşti aceste cu­vinte, gîndi în sinea lui Piotr Stepanovici şi anume chiar în seara aceasta. Cam prea multe îţi permiţi!"

In felul acesta, sau aproape în felul acesta trebuia să gîn­dească Piotr Stepanovici. De altfel se şi apropiară de casa lui Virghinski.

— Te pomeneşti că m-ai prezentat acolo drept cine ştie ce membru fondator, sosit din străinătate, care ţine legătura cu Internaţionala, sau drept inspector ? întrebă deodată Sta­vroghin.

— Nu, nu ca inspector ; inspector nu vei fi dumneata ; dumneata vei apărea ca membru fondator venit din străină­tate, care deţine cele mai importante secrete, acesta este rolul dumitale. Vei lua cuvîntul, nu-i aşa ?

— Ce ţi-a venit?

— Acum trebuie să iei cuvîntul.

Stavroghin se opri în mijlocul străzii, în apropierea felina­rului, atît era de mirat. Piotr Stepanovici rezistă obraznic şi calm privirii sale. Stavroghin scuipă şi porni înainte.

— Dar dumneata vei vorbi ? întrebă el brusc pe Piotr Ste­panovici. _fc„ ;

— Nu, prefer să te ascult pe dumneata.

— Dracul să te ia. Dar cu aceasta îmi sugerezi o idee S -— Care ? sări în faţa lui Piotr Stepanovici.

—- Să zicem că acolo iau eu cuvîntul, dar după aceea îţi trag o bătaie, dar ştii, o bătaie zdravănă.

— Apropo, deunăzi i-am vorbit lui Karmazinov despre dumneata, şi i-am spus că ai declarat despre dînsul că trebuie bătut, şi nu pur şi simplu de formă, ci cu adevărat, ca pe un mujic.

Păi, n-am spus niciodată aşa ceva, ha, ha !

— Nu face nimic. Se non e vero... *

* Chiar dacă nu e adevărat... (Ital.)

— Pentru aceasta îţi mulţumesc, îţi mulţumesc sincer.

— Ştii ce mai spune Karmazinov : ca în fond doctrina noastră este o negare a onoarei şi că proclamînd un drept deschis la dezonoare este cel mai uşor să-l tentezi şi să-l an­trenezi pe omul rus.

— Admirabile cuvinte ! Cuvinte de aur ! strigă Stavroghin. A sesizat bine punctul vulnerabil ! Dreptul la dezonoare, păi asta înseamnă că toată lumea va alerga la noi, nu va rămîne nimeni dincolo ! Dar ia ascultă, Verhovenski, nu cumva iaci parte din aparatul superior al poliţiei ?

— Ştiam că asemenea întrebări, chiar dacă îi trec cuiva prin gînd, nu se pun.

— înţeleg. Dar sîntem între noi.

— Nu, deocamdată nu fac parte. Gata, am ajuns. Compu-neţi o mină potrivită, Stavroghin ; întotdeauna fac asta cînd apar la ei. O expresie cît mai tenebroasă şi atît, nu e nevoie de nimic altceva ; e simplu de tot.

Capitolul al şaptelea LA AI NOŞTRI

Virghinski locuia în propria lui casă, adică în casa nevestei sale. în strada Furnicilor. Era o casă de bîrne, cu un singur cat, si nimeni altul în afară de familia lui nu mai locuia în ea. Sub pretextul onomasticii stăpînului se adunaseră vreo cincisprezece musafiri ; dar adunarea aceasta nu semăna de loc cu o serată de petrecere obişnuită în provincie. Chiar de la începutul convieţuirii lor, soţii Virghinski conveniră odată pentru totdeauna că este o prostie să chemi oaspeţi la ono­mastici, cînd în realitate „nu există nici un motiv de bucurie", în decurs de cîţiva ani reuşiră astfel să se izoleze complet de societate. Om capabil şi de loc „un sărac oarecare", el apărea în ochii tuturor, şi nu se ştie de ce, drept un original care pre­feră singurătatea şi care, în plus, vorbeşte „cu aere de supe­rioritate". Iar m-me Virghinskaia, de profesie moaşă, prin însăşi faptul acesta ocupa o poziţie de ultimă treaptă pe scara

408

socială : inferioară şi celei de preoteasă, cu tot rangul funcţio­năresc al soţului ei. însă nu prea dădea dovadă de modestie corespunzătoare poziţiei sale. Iar după legătura ei stupidă şi inadmisibil de făţişă, din principiu, cu un escroc, căpitanul Lebeadkin, pînă şi cele mai binevoitoare dintre doamnele noastre îi întorseseră spatele cu un dispreţ total. M-me Vir­ghinskaia însă acceptă toate astea, ca şi cum tocmai asta ur­mărise. E de remarcat că aceleaşi doamne austere, în cazul cînd se pomeneau în pragul unei sarcini, se adresau pe cît era posibil tot Arinei Prohorovna (adică Virghinskaia), evi-tînd pe celelalte trei moaşe din oraşul nostru. Veneau după dînsa chiar şi trăsurile moşieriţelor din raza judeţului, în-tr-atît toată lumea era încredinţată de priceperea, îndemî-narea şi norocul ei în asemenea cazuri imperioase. Ajunsese, în cele din urmă, să-şi exercite practica profesională numai şi numai în casele cele mai bogate ; mai ales că era şi lacomă de bani. Simţindu-şi pe deplin puterea, nu se mai sinchisea de nimic în manifestările firii ei. Şi probabil înadins chiar, cu prilejul practicării meseriei ei în cele mai selecte case, îşi per­mitea să sperie clientele cu nervii slabi printr-o nemaipome­nită şi nihilistă uitare a buneicuviinţe, sau, în sfîrşit, prin ze-flemisirea a „tot ce este sfînt", şi tocmai în clipele cînd „ape­lul la aceste lucruri sfinte" era poate de cea mai mare utili­tate. Medicul-şef Rozanov, de la noi, de specialitate mamoş, relata ca un fapt autentic cum. într-un caz. în timp ce femeia care năştea zbiera în gura mare invocînd numele atotpu­ternic al lui Dumnezeu, din gura moaşei ieşise tocmai o astfel de expresie libertină „ca un foc de pistol", care speriind-o pe bolnavă avu drept efect salutar o rapidă eliberare de sarcină. Deşi nihilistă, Arina Prohorovna nu dispreţuia însă de loc obiceiurile lumeşti şi nu numai de uzanţă curentă, dar şi pe cele vechi de tot, bazate pe cele mai absurde prejudecăţi, cînd asemenea prejudecăţi puteau să-i aducă vreun folos. N-ar fi admis în ruptul capului să lipsească, de pildă, de la botezul pruncului moşit de dînsa, apărînd la asemenes ocazii într-o rochie de mătase verde cu trenă, cu părul pieptănat şi aran­jat în cîrlionţi şi bucle, deşi în restul timpului simţea o ade­vărată voluptate să umble cît se poate mai neglijent. Şi cu toate^ că în timpul oficierii tainei afişa întotdeauna „aerul cel mai insolent", îneît clerul se simţea scandalizat, după termi­narea ceremoniei însă ţinea neapărat să apară personal cu tava pentru a servi cupele de şampanie de rigoare (singurul

409

scop pentru care venea gătită astfel), şi să fi îndrăznit careva, luînd cupa de şampanie, să nu depună pe tavă un ban pentru „casă".

Oaspeţii adunaţi de data aceasta la Virghinski (aproape numai bărbaţi) aveau aerul de a se fi reunit din întîmplare şi cu totul ocazional. Nu se serviră nici gustări, nu se înjghe­bară nici partide de cărţi. în mijlocul camerei celei mai încă­pătoare, care servea de salon, tapisată cu tapete bleu, foarte vechi, fuseseră alăturate două mese şi acoperite cu o faţă mare, deşi nu prea curată, iar pe mese clocoteau două samo­vare. O tavă imensă cu douăzeci şi cinci de pahare şi un coş de pîine albă de franzelă tăiată în numeroase felii, aşa cum se obişnuieşte în pensionatele pentru băieţi şi fete odrasle de nobili, erau aşezate într-un capăt al mesei. Ceaiul îl turna o domnişoară în vîrstă de vreo treizeci de ani. sora gospodinei, cu părul blond spălăcit, fără urmă de sprîncene, o fiinţă tă­cută şi înveninată, dar care împărtăşea noile concepţii şi de care pînă şi Virghinski însuşi se temea în ambianţa casei. Nu erau decît trei doamne în salon : gospodina casei, surioara ei cea fără de sprîncene şi sora bună a Iui Virghinski, domni­şoara Virghinskaia, care tocmai sosise din Petersburg. Arina Prohorovna era o doamnă impozantă, de vreo douăzeci şi şapte ani, destul de drăguţă, pieptănată cam neglijent şi îm­brăcată într-o rochie verzuie de lînă, ca de toate zilele. Şedea plimbîndu-şi ochii îndrăzneţi pe feţele musafirilor, voind parcă să spună neapărat: „Vedeţi, cum nu mă tem de nimic ?" Domnişoara Virghinskaia, nou sosită, destul de drăguţă şi ea, studentă şi nihilistă, durdulie ca o minge, cu obrajii rumeni, mică de statură, se aşezase lîngă Arina Prohorovna, aproape fără să-şi fi schimbat ţinuta de drum, cu un sul de hîrtie în mînă, şi examina feţele musafirilor cu o privire nerăbdă­toare, plină de neastîmpăr. în seara aceea Virghinski nu prea se simţise bine, şi totuşi apăru şi el, luind loc într-un fotoliu la masa de ceai. Toţi musafirii se aşezaseră şi ei şi în dispo­ziţia aceasta ordonată a scaunelor în jurul mesei se putea în­trevede că este vorba de o şedinţă. Era limpede că tcată lu­mea era încă în aşteptare şi că deocamdată cei prezenţi duc o conversaţie însufleţită pe chestiuni de alt ordin. La apariţia lui Stavroghin şi Verhovenski se aşternu brusc o linişte com­pletă.

Aici îmi voi permite să dau citeva lămuriri necesare pen­tru mai multă claritate.

410

Sînt convins că toţi domnii aceştia se adunaseră într-ade­văr cu speranţa plăcută că vor auzi ceva foarte interesant, mai ales că fuseseră şi preveniţi. Toţi reprezentau crema libe­ralismului celui mai roşu din vechiul nostru oraş şi fuseseră cu multă grijă selecţionaţi de către Virghinski pentru această „şedinţă". Mai notez că unii dintre ei (deşi nu prea mulţi) niciodată pînă atunci nu-i frecventaseră casa. Bineînţeles, ma­joritatea oaspeţilor n-aveau o idee clară în ce scop fuseseră preveniţi. De altfel, cu toţii îl considerau pe Piotr Stepanovici drept un emisar sosit din străinătate cu anumite împuterni­ciri ; ideea aceasta se înrădăcina oarecum brusc şi, natural, păru măgulitoare. Şi totuşi în grupul acesta de cetăţeni adu­naţi sub pretextul sărbătoririi unei onomastici, erau şi unii cărora li se făcuseră anumite propuneri concrete. Piotr Ver­hovenski izbutise să închege la noi „un cerc de cinci", asemă­nător aceluia pe care îl avea la Moscova şi, după cum s-a constatat ulterior, şi în judeţul nostru printre ofiţeri. Se spu­nea că mai avea un asemenea grup şi în gubernia Ch-n. Aceşti cinci aleşi şedeau acum la masa comună şi cu multă iscusinţă ştiuseră să-şi dea aerul celor mai obişnuiţi oameni, îneît nimeni să nu-i poată recunoaşte. Erau, fiindcă astăzi nu mai este o taină, în primul rînd Liputin, apoi Virghinski în­suşi, urecheatul Şigaliov, fratele doamnei Virghinski, Leamşin şi, în sfîrşit, unul Tolkacenko, un personaj ciudat, om de peste patruzeci de ani, vestit prin cunoştinţele lui vaste asupra po­porului, îndeosebi prin studii în mediul escrocilor şi tîlha-rilor ; hoinărea în mod special prin cîrciumi (deşi nu exclusiv pentru studiul poporului) şi brava prin veşmintele sale pono­site, prin cizmele unse cu dohot, prin aerul său şiret-iscoditor şi prin vorbirea sa cu înflorituri din graiul popular. O dată sau de două ori Leamşin îl mai adusese la seratele lui Stepan Trofimovici, unde însă nu produsese de fapt cine ştie ce im­presie, în oraş apărea cu intermitenţe, mai ales cînd rămînea fără serviciu la calea ferată, în reţeaua căreia îşi căuta de obicei de lucru. Toţi aceşti cinci militanţi formaseră primul grup cu credinţa fermă că acesta nu este decît o mică unitate printre sutele şi miile de alte asemenea unităţi răspîndite prin toată Rusia, şi că totul depinde de un for central, masiv, dar secret, care la rîndul său este organic legat de revoluţia mon­dială din Europa. Din păcate însă, trebuie să recunosc, că printre ei chiar şi în această vreme începuseră să se ivească semne de discordie. Adevărul era că toţi aşteptau încă din

primăvară sosirea lui Piotr Verhovenski, anunţată mai întîi de Tolkaconko, apoi de Şigalev, imediat după sosirea sa. Se aşteptau din partea lui la nişte minuni extraordinare şi cu toate că acceptaseră imediat, fără nici un fel de obiecţiuni, la cea dinţii chemare a lui să constituie acest cerc, tot imediat după constituirea lui se simţiră ofensaţi şi anume tocmai din cauza acestei adeziuni prea grăbite. Acceptaseră să intre în cerc bineînţeles dintr-o jenă generoasă, ca să nu se spună pe urmă că ei n-au îndrăznit să participe ; şi totuşi Piotr Ver­hovenski era dator să aprecieze în modul cuvenit isprava lor nobilă şi cel puţin să le spună drept recompensă ceva foarte important şi esenţial. Dar Verhovenski nici gînd nu avea să satisfacă curiozitatea lor legitimă şi nu le spunea decît ceea ce considera el absolut indispensabil. In general îi trata cu multă severitate, ba şi cu un fel de desconsiderare. Faptul în sine avu darul să-i irite, şi unul dintre membri, anume Şi­galev, îi şi instigase pe ceilalţi „să ceară darea de seamă", bineînţeles, nu acum în casa lui Virghinski, unde se adunase atîta lume şi din afara grupului.

In ce priveşte pe aceşti oameni din afară, mă bate de ase­menea gîndul să cred că sus-numiţii membri ai primului cerc de cinci erau dispuşi să bănuiască prezenţa printre musafirii lui Virghinski şi a unor membri făcînd parte din alte cercuri necunoscute lor, dar înfiinţate prin oraş, potrivit aceluiaşi sistem secret şi de către acelaşi Verhovenski, încît în cele din urmă toţi cei adunaţi se suspectau unii pe alţii, pozînd fie­care în faţa celuilalt şi afectînd diferite aere, ceea ce imprima întregii adunări o înfăţişare confuză, ba şi cam bizară. Erau de faţă totuşi şi persoane absolut în afară de orice bănuială. Un maior activ, de pildă, ruda apropiată a lui Virghinski, un om cu totul inocent, care nu fusese invitat, dar venise din proprie iniţiativă să-l felicite pe sărbătorit. încît nu se putea să nu-l primească. Amfitrionul era totuşi liniştit, pentru că maiorul „n-ar fi putut denunţa în nici într-un caz", deoarece, în pofida tîmpeniei lui, îi plăcuse toată viaţa să se bage ori­unde printre liberalii extremişti. Nu simpatiza personal cu aceştia, dar îi plăcea să-i asculte. Mai mult, fusese chiar şi compromis : cu totul întîmplător prin mîinile sale trecuseră în tinereţe depozite întregi ale revistei Clopotul⁶¹ şi mani­feste şi, cu toate că se temuse să arunce în ele măcar o pri­vire, socotise drept o ticăloşie să refuze răspîndirea lor ; aşa sînt unii ruşi chiar şi pînă în ziua de astăzi. Ceilalţi musafiri

reprezentau fie tipul purtătorului unui nobil asaor propriu, profund lezat, fie tipul primului elan generos al tinereţii în­flăcărate. Categoria aceasta o formau doi sau trei învăţători, dintre care unul şchiop, de vreo patruzeci şi cinci ani, profe­sor de liceu, foarte veninos la vorbă şi un om extrem de vani­tos, precum şi doi sau trei ofiţeri. Dintre aceştia unul era un tînăr artilerist care, sosit abia de cîteva zile dintr-un liceu militar, un băiat tăcut şi necunoscînd încă pe nimeni, se po­meni deodată la Virghinski cu un creion în mînă şi, fără a participa la discuţie, nota mereu ceva în carnetul său. Toată lumea observase acest lucru, dar cu toţii, nu se ştie de ce, aveau aerul că nu observă. Mai erau prezenţi : un seminarist vîntură-lume, care împreună cu Leamşin strecurase acele fo­tografii obscene în desaga colportoarei de cărţi bisericeşti, un vlăjgan cu privirea insolentă, dar şi neîncrezătoare totodată, afişînd mereu un zîmbet sarcastic şi în acelaşi timp un aer satisfăcut, plin de conştiinţa triumfătoare a propriei sale per­fecţiuni. Mai era aici, nu se ştie pentru ce, şi fiul primarului nostru, acel imberb mizerabil, înglodat în vicii şi uzat înainte de vreme, despre care am mai pomenit relatînd păţania mi­cuţei soţii de locotenent. Junele acesta rămase tăcut toată seara. Şi în sfîrşit, ca să închei lista, un licean, un băieţandru de vreo optsprezece ani, cu fire aprinsă şi păr vîlvoi, care şedea cu înfăţişarea sumbră a unui tînăr jignit în demnitatea lui şi suferind vizibil pentru tinereţea celor optsprezece ani ai săi. Acest puşti era la rîndul său şeful unui grup indepen­dent de complotişti, care se formase în clasele superioare ale liceului, fapt descoperit spre surprinderea generală abia mai tîrziu. N-am amintit nimic despre Şatov : acesta se aşezase în colţul din fund al mesei, cu scaunul scos puţin înainte din rînd, uitîndu-se mereu în jos într-o tăcere posomorită. Refuză ceaiul şi pîinea şi tot timpul îşi ţinu şapca în mîini, ca şi cum ar fi vrut prin aceasta să arate că nu este un musafir, ci a venit numai cu treabă şi că va pleca îndată ce va găsi de cu­viinţă, în apropierea lui se aşezase şi Kirillov, la fel de tăcut şi el, dar cu privirea dreaptă, cercetînd atent chipul fiecărui vorbitor cu ochii aproape ficşi, lipsiţi de orice luciu, şi ascul-tînd totul fără nici un fel de emoţie sau mirare. Unii dintre invitaţi, care nu-l mai văzuseră pînă atunci, îl examinau pe furiş cu priviri îngîndurate. Nu se ştie dacă m-me Virghin-skaia cunoştea ceva despre existenţa grupului de cinci. Con­sider că ştia totul de la soţul ei. Studenta, bineînţeles, nu lua

4'.2

413

parte !a nimic, dar avea o preocupare proprie; intenţiona să rămînă doar o singură zi sau cel mult două, după care să plece mai departe şi mai departe, prin toate oraşele universi­tare, „ca să participe la suferinţele studenţilor săraci şi să-i îndemne la un protest". Căra cu dînsa cîtova sute de exem­plare dintr-o proclamaţie litografiată şi compusă, pare-se, chiar de ea personal. E de notat că liceanul chiar de la în­ceput prinse faţă de ea o ură de moarte, deşi n-o vedea decît pentru prima dată în viaţa lui, după cum şi ea începu imediat să-l urască pe el. Maiorul era un unchi de-al ei care o întîlni aici pentru prima oară de zece ani. în momentul cînd apă­rură Stavroghin şi Verhovenski obrajii fetei ardeau ca doi maci roşii, fiindcă tocmai atunci se certase cu unchiul ei în problema femeii.

II

Cu o remarcabilă nepăsare Verhovenski se instalase comod pe un scaun la capătul din faţă al mesei, aproape fără să fi schimbat cu nimeni un cuvînt de salut. Avea un aer dezgustat şi chiar dispreţuitor. Stavroghin salută politicos, dar cu toate că numai ei mai erau aşteptaţi să vină, cei de faţă, ca la co­manda, se făcură că aproape nici nu-i observă. Gospodina casei se adresă sever lui Stavroghin, de îndată ce acesta se aşeză pe scaun.

— Stavroghin, vrei ceai ?

— Toarnă-mi, răspunse acesta.

— Ceai pentru Stavroghin, porunci ea celeia care îngrijea de umplerea paharelor, dar dumneata vrei ? se întoarse ea şi către Verhovenski.

— Dar bineînţeles. De unde-i moda aceasta să întrebi un musafir despre aşa ceva ? Dar aş vrea cu frişca, la voi întot­deauna se serveşte un ceai mizerabil ; şi cînd te gîndeşti că e ziua onomastică a stăpînului casei.

— Cum, şi dumneata recunoşti zilele onomastice ? risc deodată studenta. Chiar acum s-a discutat această chestiune.

— E o chestiune răsuflată, mormăi liceanul din celălalt capăt al mesei.

— Ce este răsuflat ? Renunţarea la prejudecăţi nu poato fi niciodată ceva răsuflat, chiar dacă e vorba de cele mai ne-

414

vinovate, ci dimpotrivă, spre ruşinea generală, p;nă astăzi este încă ceva nou, replică ca repeziciune studenta smucin-du-se din tot trupul înainte pe scaunul ei. De altfel nici nu există prejudecăţi nevinovate, adăugă ea cu înverşunare.

— Am vrut numai să spun, se agită groaznic liceanul, că prejudecăţile, deşi sînt lucruri desigur învechite şi trebuiesc extirpate, dar în privinţa onomasticei toată lumea ştie că este o prostie, o chestie prea învechită, ca să mai pierdem cu ea timpul preţios, şi aşa destul de mult pierdut de o lume în­treagă, îneît agerimea minţii ar putea fi folosită pentru un subiect mai util...

— Prea o lungeşti, nimic nu se înţelege, strigă studenta.

— Mi se pare că oricine are dfeptul de a lua cuvîntul egal cu ceilalţi, şi dacă doresc să-mi exprim părerea, ca orişicare altul, atunci...

— Nimeni nu-ţi ia dreptul de exprimare, reteză brusc însăşi gospodina, eşti. numai invitat să vorbeşti mai clar şi mai concis, pentru că nimeni nu te poate înţelege.

— Daţi-mi voie să remarc totuşi că dumneavoastră nu mă respectaţi de loc ; dacă n-am reuşit să-mi duc ideea pînă la capăt, nu e pentru că n-aş avea idei, ci mai curînd dintr-un prisos de idei... bîigui aproape disperat liceanul şi se încurcă definitiv.

— Dacă nu te pricepi să vorbeşti, mai bine taci, trînti stu­denta.

Liceanul aproape sări de pe scaun.

— Am vrut numai să declar, strigă el roşu de ruşine şi temîndu-se să se uite în jurul său, că dumneata ai vrut nu­mai să arăţi cît de inteligentă eşti pentru că a intrat domnul Stavroghin, asta este !

— Gîndul dumitale e murdar şi imoral şi arată toată mi­zeria nivelului dumitale intelectual. Rog de aci încolo să nu-mi adresezi nici un cuvînt, turui studenta.

— Stavroghin, începu gazda, înainte de venirea voastră s-a discutat aici foarte aprins despre drepturile familiei, iată acest ofiţer (şi arătă cu capul spre ruda sa, maiorul). Şi bine­înţeles, nu eu ar trebui să te deranjez cu asemenea probleme răsuflate, şi de mult lămurite. Şi totuşi de unde au putut să apară drepturile şi îndatoririle familiare în sensul acelei pre­judecăţi în care acum ne sînt înfăţişate ? Iată întrebarea. Ce părere ai ?

415

. . — Cum aşa, de unJe au putut să apară ? întrebă, repe-tindu-i cuvintele, Stavroghin.

— Cu alte cuvinte, noi .ştim, de pildă, că prejudecata des­pre Dumnezeu provine de la tunet şi fulger, se smuci iar stu­denta, aproape năpustindu-se cu ochii asupra lui Stavroghin, este prea bine cunoscut că omul primitiv, speriat de tunet şi de fulger, 1-a zeificat pe duşmanul invizibil, simţindu-şi nepu­tinţa în faţa lui. Dar de unde provine prejudecata în privinţa familiei ? De unde provine familia însăşi ?

— Nu e acelaşi lucru... încercă s~o întrerupă gazda.

— Cred că răspunsul la această întrebare riscă să fie cam indecent, răspunse Stavroghin.

— Cum adică ? se smuci iar studenta.

Dar în grupul dascălilor se auziră chicote la care imediat se alăturară din celălalt capăt al mesei chicotirile lui Leamşin şi ale liceanului, iar pe urmă hohotele de rîs răguşite ale ma­iorului, ruda studentei.

— Ţi-ar şedea bine să scrii vodeviluri, observă Virghin-skaia adresîndu-se lui Stavroghin.

— De loc nu-ţi face cinste, nu-ţi cunosc numele, reteză categoric indignată studenta.

—• Ca să te înveţi minte şi să nu te mai bagi ! trînti ma­iorul. Eşti o domnişoară şi s-ar cuveni să te ţii mai modestă, cînd colo parcă te-ai aşezat pe un ac.

— Te poftesc să taci şi să nu îndrăzneşti să-mi vorbeşti pe tonul acesta familiar venind cu asemenea comparaţii vul­gare. Te văd pentru prima oară şi nici nu vreau să te recu­nosc ca rudă.

— îţi sînt doar unchi ; te-am purtat în braţe cînd erai încă un prunc!

— Nu mă interesează ce-ai purtat şi cînd ai purtat. Nu te-am rugat să mă porţi şi prin urmare, domnule ofiţer necu­viincios, asta îţi făcea o plăcere personală. Şi dă-mi voie să-ţi atrag atenţia să nu mai îndrăzneşti a-mi vorbi per tu. Dacă nu o faci dintr-un principiu civic, eu personal îţi interzic o dată pentru totdeauna.

-— Aşa sînt ei toţi ! izbi maiorul cu pumnul în masă, adre­sîndu-se lui Stavroghin, care şedea în dreptul lui de cealaltă parte a mesei. Daţi-mi voie, mă atrage liberalismul şi con­temporaneitatea şi-mi place să ascult discuţii inteligente, dar eu o condiţie — cînd discută bărbaţii. Dar cînd se bagă fe­meile, cînd sar să clănţănească farfaralele astea contempo-

416

rane, să am iertare, mi se face lehamite ■ Nu te mai suci atita ! strigă el studentei care se smucea mereu să sară de pe scaun. Asta-i culmea ! Cer şi cu cuvîntul, mâ simt jignit.

— Dumneata împiedici doar pe alţii să vorbească, şi sin­gur nu eşti în stare să spui nimic, murmură indignată gazda.

— Ba nu, vreau să spun tot ce gîndesc, se înfierbîntă ma­iorul, adresîndu-se lui Stavroghin. Eu, domnule Stavroghin, contez pe dumneata ca pe un om nou apărut, deşi nu am onoarea să te cunosc. Fără bărbaţi ele se vor pierde ca muş­tele, iată părerea mea. Toată problema lor feminină nu este decît o lipsă de originalitate. Vă asigur că problema aceasta feminină a fost născocită pentru ele tot de bărbaţi, dintr-o prostie, s-au legat singuri la cap ; slavă Domnului că nu sînt căsătorit ! Nici un fel de variaţie, un simplu model de bro­derie nu sînt în stare să născocească ; şi modelele acestea tot bărbaţii le născocesc pentru ele ! Poftim, am purtat-o în braţe, cînd avea zece ani, dansam cu ea mazurca, a sosit astăzi aici, bineînţeles m-am zorit să vin s-o îmbrăţişez, ca să aud din gura ei de la cea de a doua vorbă spusă că Dumnezeu adică nu există. Hai să zicem de Ia a treia să fi fost, da nu chiar de la a doua ; ţi-ai găsit, se grăbeşte ' Să zicem că oamenii inteligenţi nu cred, dar asta se explică prin faptul că sînt in­teligenţi, dar tu, tu mormolocule, ce te pricepi tu în chesti­unea dumnezeirii ? Te-a învăţat vreun student ? De te învăţa să aprinzi candele, le aprindeai.

— Tot ce spui e o minciună, eşti un om foarte rău, iar adineaori am demonstrat cu toată claritatea inconsistenţa du-mitale etică, replică studenta cu dispreţ, ca şi cum ar fi con­siderat de prisos să discute cu un asemenea om. Ţi-am spus adineaori că pe noi toţi ne-au învăţat după catehism : ,,Dacă-ţi vei respecta tatăl şi părinţii, vei trăi ani mulţi pe pămînt şi te vei bucura de bogăţie". E în Decalog. Dacă Dumnezeu a găsit necesar să ofere în schimbul iubirii filiale o recompensă, înseamnă că Dumnezeul vostru este imoral. Cu aceste cuvinte ţi-am demonstrat adineaori şi nu din al doilea cuvînt şi nu­mai pentru că ţi-ai reclamat drepturile. Cine e de vină că eşti redus şi pînă acuma n-ai înţeles ? Te doare acest lucru şi de aceea eşti furios, iată enigma generaţiei dumitale.

— Neroacio ! zise maioi ui.

— Imbecil !

— Aşa, dă-i drumul î

27 — Dostoicvski — Opere \ o*. 1

417

— Dă-mi voie, Kapiton Maximovici, doar dumneata însuţi îmi spuneai că nu crezi în Dumnezeu, piui din capătul mesei Liputin.

— Ce are a face că aş fi spus-o, eu sînt cu totul altceva ! Poate că şi cred, da nu chiar de tot. Deşi poate nu cred deplin, n-aş spune totuşi că Dumnezeu trebuie împuşcat. Pe cînd îmi făceam încă serviciul la husari, mă tot bătea gîndul în pri­vinţa lui Dumnezeu. în toate versurile nu auzi decît că husa­rul bea şi chefuieşte ; ei bine, poate că am şi băut, dar, vă rog să mă credeţi, săream uneori din aşternut şi mă apucam să fac semnul crucii în faţa icoanelor, ca Dumnezeu să mă lu­mineze cu credinţa, pentru că nici pe atunci nu aveam linişte şi mă frămînta gîndul: există Dumnezeu sau nu există ? Mi-era uneori şi lehamite ! Dimineaţa, bineînţeles, te lăsai prins de altele şi părea că iar dispare credinţa ; şi, în general, am observat că ziua credinţa întrucîtva dispare.

— N-aveţi cumva cărţi de joc ? căscă tare Verhovenski, adresîndu-se gazdei.

— Consider foarte binevenită întrebarea dumneavoastră ! se smuci studenta, roşie de indignare faţă de cele auzite de la maior.

— Se pierde un timp preţios cu aceste discuţii stupide, reteză gazda şi îl privi poruncitor pe soţul ei.

Studenta se reculese :

— Am vrut să înfăţişez adunării suferinţele şi protestul studenţilor, dar intrucît timpul se pierde în discuţii imorale...

— Nu există nimic moral sau imoral! interveni imediat liceanul, de cum o auzi pe studentă.

— Ştiu acest lucru, domnule licean, l-am ştiut cu mult înainte de a te fi dumirit să-l înveţi dumneata.

— Eu însă declar, se înverşuna acesta, că dumneata nu eşti decît un copilaş sosit din Petersburg cu pretenţii să ne luminezi asupra unor lucruri pe care le cunoaştem cu toţii de mult. în ce priveşte porunca : „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta", pe care n-ai ştiut nici măcar s-o reproduci şi fap­tul că ea este imorală o ştie toată Rusia încă de pe timpul lui Bielinski.

— Dar nu se termină cu^ asta o dată ? se adresă hotărîtă m-me Virghinskaia soţului. în calitate de gazdă, ea se ruşina pentru nivelul mizer al acestei discuţii, mai ales că observa cîteva zîmbete, ba şi semne de nedumerire printre oaspeţii poftiţi.

418

— Domnilor, înălţă deodată vocea 'Virghinski, dacă^fineva doreşte să treacă la o discuţie mai la subiect sau are de făcut vreo declaraţie, propun să începem, fără a mai pierde timp.

— Mi-aş permite să formulez o întrebare, zise blînd das­călul şchiop, care pînă atunci păstrase tăcerea şi o ţinută foarte cuviincioasă. Aş vrea să ştiu, ne constituim aici într-o şedinţă sau pur şi simplu formăm o adunare de simpli mu­ritori, veniţi în vizită ? întreb acest lucru mai mult pentru respectarea unei rînduieli şi ca să nu plutim într-o incerti­tudine.

întrebarea aceasta „şireată" îşi produse efectul; toţi schimbară între ei priviri, ca şi cum aşteptau ca celălalt să dea răspunsul, şi deodată brusc, ca la comandă, privirile tu­turor se aţintiră asupra lui Verhovenski şi Stavroghin.

— Propun pur şi simplu să punem la vot întrebarea : „Sîntem în şedinţă sau nu ?" zise m-me Virghinskaia.

— Mă alătur întru totul propunerii, zise Liputin, deşi e formulată cam vag.

— Şi eu mă alătur, şi eu, se auziră voci.

— Şi mi se pare că astfel vom avea într-adevăr mai multă ordine, întări Virghinski.

— Aşadar, chestiunea se pune la vot ! anunţă stăpîna ca­sei. Leamşin, te rog, aşază-te la pian : poţi şi de acolo să-ţi dai votul, cînd va începe scrutinul.

— Iarăşi, strigă Leamşin, nu ajunge cit v-am tot zdrăn­gănit ?

— Te rog stăruitor să cînţi; nu vrei să fii de folos cauzei ?

— Dar te asigur, Arina Prohorovna, că nimeni' nu ascultă la ferestre. E o fantezie de a dumitale, de altfel şi ferestrele sînt destul de sus, şi apoi cine va putea înţelege măcar ceva chiar şi dacă ar asculta ?

— Nici noi înşine nu putem înţelege despre ce este vorba, murmură careva.

— Eu însă vă spun că măsurile de precauţie sînt întot­deauna necesare. Mă gîndesc la cazul vreunor spioni, explică ea lui Verhovenski, din stradă să se audă muzica, aşa ca Ia onomastică.

— Ei, drăcie ! zise cu năduf Leamşin.

Se aşeză la pian şi se apucă să zdrăngăne un vals, lovind în clape aproape cu pumnul.

— Cine doreşte ca să ne constituim în şedinţă, propun să ridice sus mîna dreaptă, zise m-me Virghinskaia.

419

Unii ridicară mina, alţii nu. Ba unii după ce o ridicară imediat o traseră în jos. După ce o traseră, iar o ridicară.

— Dracul să mă ia ! N-am înţeles nimic, strigă un ofiţer.

— Nici eu nu înţeleg, strigă altul.

— Ba eu înţeleg, strigă al treilea, dacă eşti pentru da, ri­dici mîna în sus.

— Dar acest da ce înseamnă ?

— înseamnă şedinţă.

— Nu, nu înseamnă şedinţă.

— Eu am votat pentru şedinţă, strigă liceanul, adresîn-du-se către m-me Virghinskaia.

— Atunci de ce n-ai ridicat mîna ?

— M-am uitat la dumneavoastră şi, văzînd că n-aţi ridi­cat-o, n-am ridicat-o nici eu.

— Dar e stupid, pentru că eu am fost aceea care am făcut propunerea, tocmai de aceea n-am ridicat-o. Domnilor, pro-fmn să procedăm invers : cine vrea şedinţă să stea locului şi să nu ridice mîna, iar cine nu vrea, să ridice mîna dreaptă.

— Cine nu vrea ? întrebă liceanul.

— Dar ce e cu dumneata, o faci înadins ? strigă mînioasă m-me Virghinskaia.

— Dar daţi-ne voie, cine vrea sau cine nu vrea, pentru că acest lucru trebuie bine precizat ? se auziră două-trei voci.

— Cine nu vrea, nu vrea.

— Bine, bine, dar ce trebuie să facem, să ridicăm sau să nu ridicăm, daeă nu vrem ? strigă ofiţerul.

— Ehe, nu sîntem încă obligaţi cu constituţia ! observă maiorul.

— Domnule Leamşin, fă bine. baţi atît de tare, îneît ni­meni nu poate auzi nimic, zise dascălul şchiop.

— Dar crede-mă, Arina Prohorovna, nimeni nu ascultă la ferestre, sări Leamşin. Nu vreau să mai cînt ! Am venit în ospeţie la voi, nu să zdrăngănesc la pian !

— Domnilor, propuse Virghinski, răspundeţi cu glas răs­picat : sîntem noi în şedinţă sau nu ?

— Şedinţă, şedinţă ! se auzi din toate părţile.

— Păi, dacă e aşa, ce nevoie este de vot, e suficient. Sîn-teţi mulţumiţi, domnilor, mai e nevoie să votăm ?

— Nu e nevoie, nu e nevoie, am înţeles î

•— Poate că cineva nu vrea sa fie şedinţă ?

— Nu, nu, vrem cu toţii.

420

— Dar ce înseamnă şedinţă ? strigă un glas. Nu i se răs­punse.

— Să alegem un preşedinte, se auziră strigăte din diferite părţi.

— Stăpînul, bineînţeles, stăpînul !

— Domnilor, dacă este aşa, începu Virghinski în calitate de preşedinte ales, reînnoiesc propunerea mea de adineauri: dacă cineva doreşte să ia cuvîntul mai la subiect sau are de făcut vreo declaraţie, să poftească şi să înceapă fără a mai pierde timpul.

Se aşternu o tăcere generală. Privirile tuturor se întoar­seră iarăşi asupra lui Stavroghin şi a lui Verhovenski.

._ Verhovenski, n-ai nimic de spus? întrebă direct m-me Virghinskaia.

— Absolut nimic, îşi destinse acesta trupul, căscînd, pe scaun. Deşi aş dori poate un păhărel de coniac.

— Stavroghin, dumneata nu doreşti ?

— Mulţumesc, eu nu beau.

— Vreau să spun, doreşti să iei cuvîntul sau nu. nu e vorba de coniac.

—■ Să iau cuvîntul, despre ce anume ? Nu. nu doresc.

— Ţi se va servi coniacul, răspunse ea lui Verhovenski. Se ridică studenta. Pînă atunci de cîteva ori ea schiţase

mişcarea să sară de pe scaun.

— Am sosit aici ca să fac o declaraţie despre suferinţele nenorociţilor studenţi şi despre necesitatea de a fi îndemnaţi pretutindeni să protesteze...

Aci ea îşi înghiţi vorba ; în celălalt capăt al mesei se ivi un concurent, şi toate privirile se întoarseră spre el. Clăpău-gul Şigaliov, cu un aer sumbru şi întunecat, se ridică încet de pe locul său şi depuse melancolic un caiet cu scriere mă­runtă pe masă. Rămase în picioare şi în tăcere. Mulţi priveau consternaţi caietul, dar Liputin, Virghinski şi dascălul şchiop păreau că încearcă o mulţumire.

— Cer cuvîntul, zise ursuz dar ferm Şigaliov.

— Aveţi cuvîntul, încuviinţă Virghinski.

Oratorul se aşeză, tăcu aproximativ o jumătate de minut şi rosti cu glas grav :

— Domnilor...

— Poftim coniacul! zise cu scîrbă şi dispreţ ruda gazdei care turna ceai, şi adusese acum coniacul, punînd sticla în

421

faţa lui Verhovenski împreună cu un păhărel adus în mină fără tavă sau farfurioară.

Oratorul întrerupt se opri cu un aer plin de demnitate.

— Nu e nimic, continuaţi, cu nu ascult, strigă Verho­venski turnîndu-şi coniac.

— Domnilor, adresîndu-mă atenţiei dumneavoastră, reîn­cepu Şigaliov, după cum veţi vedea mai departe, solicitîndu-vă concursul într-un punct de importanţă primordială, mă văd nevoit să fac o introducere.

— Arina Prohorovna, n-aveţi nişte foarfeci ? întrebă deodată Piotr Stepanovici.

— Ce nevoie ai de foarfeci ? căscă ea spre dînsul ochii.

— Am uitat să-mi tai unghiile, de trei zile tot vreau s-o fac, zise Piotr Stepanovici examinîndu-şi impasibil unghiile lungi şi murdare.

Arina Prohorovna se înroşi, dar domnişoarei Virghinskaia îi plăcu probabil această figură.

— Mi se pare că am văzut nişte foarfeci adineaori aici pe fereastră, se ridică ea de la masă pornind într-acolo să caute foarfecile şi întoreîndu-se apoi cu ele în mînă. Piotr Stepano­vici, fără să o privească, apucă foarfecîle şi-şi făcu cu ele de lucru. Arina Prohorovna înţelese că este vorba de un pro­cedeu cu un anumit rost şi se ruşina de susceptibilitatea ei. Adunarea schimba priviri tăcute. Dascălul şchiop urmărea cu privirea mînioasă şi plin de invidie gesturile lui Verhovenski. Şigaliov continuă :

— Consacrîndu-mi energia problemei studiului organizării sociale a societăţii viitoare, care va veni să înlocuiască pe cea prezentă, am ajuns la concluzia că toţi făuritorii sistemelor sociale, de la cele mai îndepărtate timpuri şi pînă în anul nostru 187..., erau nişte visători, nişte fantezişti, nişte ne­ghiobi, care se contraziceau pe ei înşişi neînţelegînd absolut nimic din ştiinţa naturii şi în ce priveşte acel animal ciudat care este omul. Platon, Rousscau, Fouricr nu sînt decît co­loane de aluminiu^C:;, toate astea sînt bune pentru vrăbii, şi nu pentru societatea umană. întrucît însă forma socială vii­toare este necesară tocmai acum, cînd noi toţi, în sfîrşit, ne pregătim să trecem la acţiune, ca să nu existe nici un fel de ezitare, eu propun propriul meu sistem de organizare a lumii. Iată-l! izbi el cu pumnul în caiet. Am vrut să expun adunării cartea mea pe cît se poate într-o formă prescurtată ; dar văd că va fi nevoie să mai adaug şi o mulţime do explicaţii orale,

422

peste cele cuprinse în text, ceea ce înseamnă că întreaga expunere va necesita cel puţin zece şedinţe, după numărul capitolelor din carte. (Se auziră rîsete.) Afară de aceasta anunţ dinainte că sistemul meu nu este încă terminat. (Iar rîsete.) M-am încurcat în datele mele proprii şi concluzia la care am ajuns este în directă opoziţie cu ideea iniţială de la care am pornit. Pornind de la o libertate nelimitată, eu închei printr-un despotism nelimitat. Ţin să adaug totuşi că afară de soluţia aceasta a mea, în ce priveşte formula socială, nu poate exista o altă soluţie.

Rîsul creştea devenind tot mai puternic, dar rîdeau mai mult tinerii şi, ca să zicem aşa, musafirii prea puţin iniţiaţi. Pe chipul doamnei Virghinskaia, al lui Liputin şi al dascălului şchiop se ivi oarecare expresie de ciudă.

— Dacă dumneata însuţi n-ai reuşit să-ţi închei propriul sistem şi ai ajuns la disperare, ce am putea face noi ? observă prudent unul dintre ofiţeri.

— Aveţi dreptate, domnule ofiţer activ, i se adresă răstit Şigaliov, mai ales în ce priveşte folosirea foarte nimerită a termenului „disperare". Da, am ajuns la disperare şi totuşi tot ce am expus în cartea mea este de neînlocuit şi nu există o altă soluţie ; nimeni niciodată nu va născoci altceva. Şi de aceea mă grăbesc, fără a mai pierde timpul, să invit întreaga adunare să-şi exprime părerea după ce va asculta expunerea mea în cele zece şedinţe. Iar dacă membrii nu vor dori să mă asculte, să ne împrăştiem chiar de la început, bărbaţii ca să-şi vadă de serviciul la stat, femeile pe la bucătării, pentru că, respingînd cartea mea, o altă soluţie ei nu vor găsi. Nici o altă soluţie ! Iar prin pierderea de tirnp îşi vor dăuna lor înşişi, întrucît mai tîrziu se vor întoarce inevitabil la acelaşi lucru.

Se produse o mişcare : „E nebun cumva ?" se auziră glasuri.

— Va să zică, toată chestiunea constă în disperarea lui Şigaliov, conchise Leamşin, iar problema esenţială în a se şti: este sau nu cazul să fie dumnealui disperat ?

— Eventuala stare de disperare a lui Şigaliov este o pro­blemă a sa personală, declară liceanul.

— Propun să se pună la vot în ce măsură disperarea lui Şigaliov priveşte cauza comună, şi totodată, merită sau nu merită să fie ascultat ? decise vesel ofiţerul.

423

— Chestiunea se prezintă puţin altfel, interveni, în sfîrşit, şchiopul. în general el vorbea cu un zîmbet întrucîtva ironic, îneît era greu de fapt să-ţi dai seama dacă vorbeşte- serios sau glumeşte. E altceva aici. Domnul Şigaliov este prea de­votat sarcinei sale şi totodată este prea modest. Cartea dumi-sale îmi este cunoscută. Dumnealui propune, ca o soluţie finală a problemei, diviziunea omenirii în două părţi inegale. O a zecea parte capătă libertatea personală şi dreptul neîn­grădit asupra celorlalte nouă zecimi ale omenirii. Aceste nouă zecimi trebuie să-şi piardă personalitatea şi să se transforme într-un fel de turmă si printr-o supunere nelimitată să atingă, pe calea unei regenerări succesive, o stare de inocenţă primi­tivă, un fel de rai primitiv, deşi vor trebui totuşi să lucreze. Măsurile propuse de autor pentru deposedarea celor nouă zecimi din omenire de libeitatea voinţei şi pentru transfor­marea lor într-o turmă, pe calea reeducării mai multor gene­raţii, sînt absolut remarcabile, se bazează pe date naturale şi sînt foarte logice. Am putea să nu fim de acord cu unele concluzii, dar este greu să încapă vreo îndoială în ce priveşte inteligenţa şi cunoştinţele autorului. E regretabil că acea condiţie cu cele zece seri de şedinţe este cu totul incompati­bilă cu circumstanţele, altminteri am putea auzi multe lucruri extrem de interesante.

— Vorbeşti serios ? se adresă m-me Virghinskaia către dascălul şchiop, cuprinsă de oarecare nelinişte. Dacă acest om, neştiind ce să facă cu oamenii, transformă nouă zecimi din ei în sclavi ? De mult mi s-a părut suspect individul.

—■ Vorbeşti adică despre frăţiorul dumitale ? întrebă şchiopul.

— Rubedenie ? îţi baţi joc de mine ?

■— Şi afară de asta, este o ticăloşie să lucrezi pentru nişte aristocraţi şi să te supui lor ca unor zeităţi ! explodă furioasă studenta.

— Nu propun ticăloşii, ci raiul, raiul terestru, şi nici un alt rai pe pămînt nu poale să existe, încheie autoritar Şi­galiov.

•— Eu însă în loc de rai, strigă Loamşin, aş lua aceste nouă zecimi din omenire, dacă n-ai ce să faci cu ele. şi le-aş arunca în aer. lăsînd numai o mînă de oameni culţi, care să înceapă a trăi huzurind după regulile ştiinţei.

— Aşa poate vorbi numai un bufon ! izbucni studenta. ■— E un bufon, dar folositor, ii şopti m-me Virghinskaia.

424

— Poate că aceasta ar fi cea mai bună soluţie a proble­mei ! se adresă înflăcărat Şigaliov către Leamşin. Dumneata, bineînţeles, nici nu-ţi dai seama, vechiul meu demon, ce idee profundă ai reuşit să exprimi. întrucît însă ideea dumitale este aproape irealizabilă, va trebui să ne mulţumim cu acest rai pămîntesc, dacă aşa a fost dat să-l denumim.

— Şi totuşi e destul de absurd, lăsă Verhovenski să-i scape o reflecţie, posibil, cu totul fără voie. De altfel fără a-şi ridica privirea el continua cu aceeaşi nepăsare să-şi taie unghiile.

— De ce adică să fie absurd? interveni imediat şchiopul, ca şi cum nu aşteptase din partea lui Verhovenski decît rostirea acestui prim cuvînt, ca să se ia cu el la harţă. De ce adică să fie absurd? Domnul Şigaliov e întrucîtva un fanatic al umanismului. Să ne aducem aminte însă că şi Fourier şi Cabet mai ales, şi chiar Proudhon însuşi au o mulţime de soluţii dintre cele mai despotice şi fanteziste în această pro­blemă. Domnul Şigaliov oferă poate o soluţie mult mai lucidă decît ei. Vă asigur că, după ce i-ai citit cartea, este aproape imposibil să nu fii de acord cu unele lucruri. Poate că tocmai el este acela care, mai puţin decît oricare altul, s-a depărtat de realism, şi raiul lui pămîntesc este aproape rai adevărat, exact acelaşi pentru pierderea căruia suspină întreaga ome­nire, dacă acest rai a existat cîndva aievea.

— Ştiam eu că voi fi luat în furci, murmură iar Verho­venski.

— Daţi-mi voie, se înfierbîntă tot mai mult şchiopul, discuţiile şi consideraţiile în privinţa organizării sociale viitoare sînt aproape o necesitate imperioasă a tuturor oame­nilor de gîndire contemporană. Herzen toată viaţa lui n-;\ avut decît grija aceasta. Bielinski, după cum ştiu cu precizie, petrecea seri întregi cu prietenii săi, dezbătînd şi soluţionînd anticipat pînă şi cele mai mici, ca să zicem aşa, amănunte de bucătărie ale viitoarei orînduiri sociale.

— Ba unii înnebunesc chiar, remarcă pe dată maiorul.

— Am putea ajunge totuşi la o concluzie oarecare, decîl să stăm aşa şi să tăcem cu aere de dictatori, şuieră Liputin îndrăznind parcă să înceapă, în sfîrşit. atacul.

—■ Nu m-am gîndit la Şigaliov cînd am spus că este absurd, tărăgăna Verhovenski. Vedeţi, domnilor, îşi săltă el un pic privirea, după părerea mea, toate cărţile acestea, Fourier, Cabet, toate aceste „drepturi la muncă", şi celelalte de Ia

425

Şigaliov citire, toate acestea sînt un fel de romane, care pot fi scrise cu sutele de mii. O delectare estetică. înţeleg că aici în acest orăşel vă plictisiţi, şi desigur vă năpustiţi cu avidi­tate asupra unor pagini scrise.

— Daţi-mi voie, se agită pe scaunul său şchiopul, deşi sîntem nişte provinciali şi, bineînţeles, demni de toată com­pătimirea, ştim totuşi că pe lumea aceasta deocamdată nu s-a întîmplat nici un fapt extraordinar sub raportul noutăţii şi a cărui ignorare va trebui s-o deplîngem. Ni se propune, de pildă, prin tot felul de foi strecurate, de factură străină, să ne strîngem rîndurile şi să ne organizăm în grupuri cu unicul scop de distrugere generală sub pretextul că, oricît ai lecui lumea aceasta, tot bolnavă va rămîne, dar aşa, retezînd radi­cal o sută milioane de capete şi prin aceasta uşurîndu-ţi sarcina, poţi mai uşor să sari peste şanţ. Ideea e excelentă, fără îndoială, dar cel puţin tot atît de incompatibilă cu reali­tatea, ca şi cele de la „Şigaliov citire", în privinţa cărora aţi emis chiar acum aprecieri atît de dispreţuitoare.

— Mă rog, de altfel nici n-am sosit aici pentru discuţii, lăsă Verhovenski să-i scape un cuvinţel de tulburătoare sem­nificaţie şi, făcîndu-se că nu-şi dă seama de această gafă, trase luminarea mai aproape de el, ca să aibă înaintea lui mai multă lumină.

— E regretabil, e foarte regretabil că n-aţi venit aici pen­tru discuţii, şi e şi mai regretabil că în momentul acesta sînteţi atît de preocupat cu toaleta dumneavoastră.

— Dar ce vă deranjează toaleta mea ?

— O sută de milioane de capete retezate e tot atît de greu realizabil ca şi transformarea lumii prin propagandă. Chiar mai greu poate, mai ales dacă vrei s-o faci în Rusia, riscă iar Liputin.

— Tocmai pe Rusia se pune toată nădejdea, strecură ofiţerul.

■— Am auzit-o noi şi pe asta, cum că în Rusia e toată nă­dejdea, profită de prilej şchiopul. Ştim că asupra patriei noastre minunate a fost aţintit acel index misterios, ca ţara cea mai aptă pentru înfăptuirea sarcinei măreţe. Un lucru însă vreau să vă spun : în cazul rezolvării treptate a proble­mei prin propagandă eu personal măcar ceva-ceva voi avea de cîştigat, să zicem, chiar şi prin faptul că voi purta nişte discuţii plăcute, iar din partea şefilor poate voi căpăta şi un grad pentru servicii aduse cauzei sociale ; pe cînd în cazul

423

celeilalte alternative, care urmăreşte o soluţie rapidă prin retezarea a o sută milioane de capete, la ce recompensă aş putea să mă aştept de fapt ? Pentru asemenea propagandă, te pomeneşti că îţi taie limba.

— Dumitale negreşit ţi-o vor tăia-o, zise Verhovenski.

— Vedeţi aşadar. Intrucît însă, chiar în condiţiile cele mai favorabile, un asemenea măcel nu poate fi terminat decît peste vreo cincizeci de ani, hai să zicem treizeci, că doar nu sînt nici ei nişte berbeci şi te pomeneşti că nu se lasă chiar aşa de uşor căsăpiţi, n-ar fi cazul atunci, luîndu-ne catra­fusele, să ne strămutăm undeva peste mări şi ţări, pe nişte insule paşnice ca să ne închidem acolo ochii fără grijă ? Cre-deţi-mă, bătu el semnificativ cu degetul în masă, cu asemenea propagandă nu veţi reuşi nimic altceva decît să provocaţi o emigrare masivă !

Omul încheie cu un aer vizibil triumfător. Era incontesta­bil una din minţile cu mare pondere în toată gubernia. Lipu­tin zîmbea viclean, Virghinski asculta cam abătut, toţi ceilalţi urmăreau disputa cu atenţie încordată, mai cu seamă doam­nele şi ofiţerii. îşi dădeau seama cu toţii că agentul celor o sută milioane de capete fusese strîns cu uşa şi aşteptau urmarea.

— Am impresia că ceea ce spui dumneata nu e de loc rău, rosti rar şi tărăgănat Verhovenski, cu un aer şi mai impasibil, aproape plictisit. Ideea emigrării este bună. Şi totuşi, dacă în pofida oricăror dezavantaje pe care le întrevezi, se ridică pentru cauza aceasta comună pe zi ce trece tot mai mulţi oşteni, înseamnă că se va putea şi fără dumneata. Aici, dragul meu, o religie nouă vine s-o înlocuiască pe cea veche, de aceea apar atîţia combatanţi şi de aceea cauza aceasta este o între­prindere de mari proporţii. Dumneata n-ai decît să emigrezi! Şi te-aş sfătui chiar să te duci la Drezda şi nu în nişte insule paşnice. în primul rînd, este un oraş care n-a cunoscut nici­odată nici un fel de epidemii, şi întrucît eşti un om cult, probabil că ţi-e frică de moarte. în al doilea rînd, vei fi destul de aproape de graniţa rusească, îneît vei putea mult mai uşor şi repede să-ţi primeşti din scumpa dumitale patrie venitu­rile ; în al treilea rînd, are o mulţime de comori de artă, iar dumneata eşti un estetician, fost profesor de teorie literară, mi se pare ; şi, în sEîrşit, mai conţine într-însul şi un fel de Elveţie în miniatură, proprie inspiraţiilor dumitale poetice,

427

deoarece scrii probabil şi versuri. într-un cuvînt, e o comoară într-o tabachere.

Se produse o animaţie generală ; mai ales se agitară ofi­ţerii, încă un moment, şi toată lumea s-ar i'i pornit să vorbească dintr-o dată. Dar şchiopul se năpusti enervat asupra momelii :

— Să avem iertare, dar noi poate că nici nu vom părăsi cauza comună ! Acest lucru trebuie să fie bine înţeles...

— Cum adică, ai intra şi într-un grup de cinci, dacă ţi-aş propune ? trînti pe neaşteptate Verhovenski şi depuse foar­fecă pe masă.

Cu toţii tresăriră parcă. Omul enigmatic se da brusc pe faţă într-un mod surprinzător : se referise expres şi fără ezitare la „grupul celor cinci".

— Oricare dintre noi se simte un om cinstit şi nu se va eschiva de la cauza comună, se izmeni şchiopul, dar...

— Mă rog, mă rog, aici nu mai încape nici un dor, îl întrerupse autoritar şi tăios Verhovenski. Vă anunţ, domnilor, că am nevoie de un răspuns categoric. îmi dau seama perfect de bine că venind aici, şi adunîndu-vă laolaltă, vă datorez nişte explicaţii (altă dezvăluire neaşteptată), dar eu nu pot să dau nici un fel de explicaţii fără să cunosc orientarea dumnea­voastră ideologică. Lăsînd la o parte orice discuţii, pentru că nu vom sta doar treizeci de ani tot la discuţii, cum am tot pălăvrăgit pînă acum timp de treizeci de ani, eu vă întreb ce preferaţi: calea lentă, care constă în compunerea romane­lor sociale şi într-o rezolvare birocratică a destinelor omenirii cu anticipaţii de o mie de ani numai pe hîrtie, în timp ce despotismul va înghiţi mereu bucăţi fripte, care de fapt zboară singure în gurile voastre şi pe care voi le lăsaţi să vă scape, sau o soluţie rapidă, oricare ar fi ea, dar care, în sfirşit, ne va dezlega mîinile şi va permite omenirii să-şi întocmească în voie singură orînduirea socială ce-i convine, dar de data aceasta prin fapte concrete, şi nu pe hîrtie ? Unii ţipă : ,,O sută de milioane de capete" ! Hai, să zicem, că ar putea să fie şi o simplă metaforă, dar de ce să ne temem de asta. dacă în cazul visărilor pe hîrtie despotismul va devora într-o sută de ani nu o sută, ci poate cinci sute milioane de ca­pete ? Vă rog să mai notaţi că un bolnav incurabil n-are cum să se vindece, orice i s-ar prescrie pe hîrtia reţetelor, ci dim­potrivă, dacă se mai întîrzie, pînă într-atît se va descompune, îneît şi pe noi ne va molipsi, alterînd toate forţele proaspete

pe care încă mai putem conta astăzi, încit în cele din urmă ne vom prăbuşi cu toţii. Sînt absolut de acord că este foarte plăcut să duci discuţii liberale frumoase, iar trecerea la acţi­une e cam incomodă... în slirşit, nu mă pricep la discursuri ; am sosit aici pentru a face nişte comunicări şi de aceea rog întreaga onorabilă adunare nu să voteze de fapt, ci să de­clare deschis şi categoric ce-i surîde mai mult : un mers de broască ţestoasă prin mocirlă, sau cu toată viteza peste mlaştină ?

— Eu sînt pentru mersul cu toată viteza ! strigă liceanul.

— Şi eu, zise Leamşin.

— Bineînţeles, nu există nici o îndoială în ce priveşte alegerea, murmură unul din ofiţeri, urmat apoi de altul, şi încă de careva. Deosebit de puternic impresionase pe toţi mai ales faptul că Verhovenski avea de făcut „comunicări", pro-miţînd să ia în acest sens cuvîntul.

— Domnilor, eu văd că aproape toată lumea se declară pentru o soluţie în spiritul proclamaţiilor, zise el, plimbîn-du-şi privirea de la un chip la altul.

— Toată lumea, toată lumea, se auzi strigătul majorităţii glasurilor.

— Eu personal, trebuie să mărturisesc, sînt mai mult adeptul unei soluţii umane, murmură maiorul, intrucît însă toată lumea zice aşa, mă alătur şi eu la glasul celorlalţi.

— Va să zică, nici dumneata nu te opui ? se adresă Ver­hovenski către dascălul şchiop.

— Nu că m-aş... se înroşi acesta, dar dacă sînt acum de acord cu toată lumea, numai pentru a nu tulbura...

— Uite, aşa sînteţi voi toţi! O jumătate de an e capabil omul să discute de dragul oratoriei liberale, ca la urmă să termine prin a vota ca ceilalţi ! Domnilor, gîndiţi-vă bine încă o dată, cu adevărat sînteţi cu toţii gata ? (La ce anume să fie gata ? era o chestiune vagă de tot, însă grozav de ademenitoare.)

— Bineînţeles, toţi... se auziră glasuri. Deşi cu toţii se uitau unii la alţii. '

— N-o să vă simţiţi pe urmă ofensaţi de faptul că v-ati dat adeziunea atît de repede ? Pentru că la voi cam aşa se întîm-plă aproape totdeauna.

Se produse o tulburare extraordinară în cele mai diverse sensuri. O adevărată fierbere. Şchiopul apostrofă pe Verho­venski, fără nici o reticenţă :

429

— Dă-mi voie să-ţi spun totuşi că răspunsurile la aseme­nea întrebări în mod obişnuit trebuiesc condiţionate. Chiar dacă ne-am declarat hotărîţi, notaţi că întrebarea pusă într-un fel atît de ciudat...

— Cum adică, într-un fel ciudat ?

— Pentru că asemenea întrebări nu se pot pune astfel.

— Mă rog, învăţaţi-mă, cum anume ? De altfel eram convins că dumneata vei fi primul care te vei simţi jignit.

— Ne-ai smuls aici răspunsul că sîntem gata pentru o acţiune imediată, dar cu ce drept ai procedat astfel ? Ce împuterniciri ai ca să pui asemenea întrebări ?

— Păi, n-aveai decît să pui în prealabil această între­bare ! De ce ai răspuns ? Ţi-ai dat consimţămîntul şi acum baţi în retragere,

— Credinţa mea este că francheţea uşuratică a întrebării durnitale principale îndrituieşte presupunerea că dumneata nu dispui de nici un fel de împuterniciri sau drepturi, ci ai procedat din proprie iniţiativă şi dintr-o simplă curiozitate personală.

— Dar despre ce este vorba, despre ce ? strigă Verho-vensld. cuprins parcă de nelinişte.

— Eu cred că adeziunile, oricare ar fi ele, trebuiesc date între patru ochi, şi nu într-o adunare întreagă de douăzeci de oameni necunoscuţi ! trînti şchiopul. îşi descărcase năduful, dar era prea enervat. Verhovenski se întoarse repede către adunare, cu un aer bine simulat de îngrijorare.

— Domnilor, consider de datoria mea să declar în faţa tuturor că toate acestea sînt nişte prostii şi că discuţia noastră a depăşit orice limită. N-am luat încă adeziunea nimănui, şi nimerii nu are dreptul să afirme că eu adun adeziuni, ci pur şi simplu am discutat problema opiniilor. Nu-i aşa ? într-un fel sau altul, totuşi îmi provoci o mare îngrijorare, se adresă el din nou şchiopului, nici prin gînd nu mi-a trecut că aici, unde discutăm nişte chestiuni aproape cu totul inofensive, ar fi fost cazul sâ vorbim între patru ochi. Vă temeţi cumva de un denunţ ? E cu putinţă ca între noi să se afle vreun denunţător ?

Se iscă o mare larmă ; toată lumea începu să vorbească deodată.

— Domnilor, dacă ar fi aşa, continuă Verhovenski, cel mai compromis aş fi eu şi de aceea propun să mi se răspundă

430

la o singură întrebare, bineînţeles dacă doriţi. Aveţi toată libertatea.

— Ce întrebare ? Ce întrebare ? strigară cu toţii.

__ O întrebare care va limpezi totul: este cazul să mai

rămînem aici cu toţii laolaltă sau ar fi mai bine sâ ne luăm în tăcere căciulile şi să ne împrăştiem care încotro.

— Să auzim întrebarea! întrebai ea?

— Dacă fiecare dintre noi ar avea cunoştinţă despre pu­nerea la cale a unui omor de natură politică, s-ar duce el să denunţe, prevăzînd toate consecinţele, sau ar rămîne acasă aşteptînd desfăşurarea evenimentelor ? Aici opiniile pot fi împărţite. Răspunsul la întrebarea aceasta ne va lămuri dacă trebuie să ne despărţim sau să rămînem împreună şi de aci încolo şi nu numai pentru o adunare de o singură seară. Dă-mi voie să te întreb pe dumneata primul, se întoarse el către dascălul şchiop.

-— De ce să fiu cu primul ?

— Pentru că dumneata ai fost acela care ai început. Fă bine şi nu te eschiva, nu-ţi va fi de folos nici un fel de sub­terfugiu. Deşi, voia dumitale, eşti liber să procedezi cum vrei.

—■ Scuză-mă, dar o asemenea întrebare este chiar jig­nitoare.

— Nu s-ar putea să fii mai precis ?

— N-am fost niciodată un agent al poliţiei secrete, se schimonosi celălalt şi mai mult.

— Fă bine şi răspunde precis, nu zăbovi.

Şchiopul se înfuriase într-atîta, îneît încetă să mai răs­pundă. Cu pîlpîiri de răutate în ochi, se uita ţintă la călăul său pe deasupra ochelarilor.

— Da sau nu ? Ai denunţa sau n-ai denunţa ? strigă Verhovenski.

— Bineînţeles că nu voi denunţa ! strigă şi mai tare şchiopul.

— Şi nimeni nu va denunţa, bineînţeles că nu va denunţa, se auziră mai rnultc glasuri.

— Dă-mi voie să mă adresez acum dumitale, domnule maior : ai denunţa sau nu ai denunţa ? continuă Verhovenski. Şi, te rog, notează, în mod intenţionat mă adresez acum dumitale.

— Nu voi denunţa. ,.

431

— Dar dacă ai şti că cineva vrea să omoare şi să jefuiască pe un altul, pe un simplu muritor, în cazul acesta ai denunţa, ai aduce la cunoştinţă ?

— Desigur, e doar un caz civil, iar aci e vorba de un denunţ politic. N-am fost niciodată un agent al poliţiei secrete.

— Şi nimeni de aici dintre noi n-a fost. se auziră iar glasuri. O întrebare de prisos. Cu toţii avem acelaşi răspuns. Nu există denunţători între noi !

— De ce se ridică acest domn ? strigă studenta.

— E Şatov. De ce te-ai sculat, Şatov ? strigă m-me Vir-ghinskaia.

Şatov într-adevăr se sculase de pe scaunul său cu şapca în mînă şi se uita la Verhovenski. Părea că vrea să-i spună ceva, dar ezită. Faţa îi era palidă şi rea, dar se stăpîni, nu pronunţă nici un cuvmt şi porni tăcut spre ieşire.

— Şatov, dar ceea ce faci este în defavoarea ta ! strigă enigmatic în urma lui Verhovenski.

— în schimb va fi în avantajul tău, spion şi mizerabil ce eşti! îi întoarse din prag Şatov şi părăsi încăperea.

Izbucniră iar strigăte şi exclamaţii.

— Poftim proba încercării ! strigă un glas.

— A fost de folos ! strigă altul.

— Numai să nu fi fost prea tardivă ? observă un al treilea.

— Cine 1-a invitat? Cine 1-a primit ? Cine este ? Cine e acest Şatov ? Va denunţa sau nu va denunţa ? se precipitară întrebările.

—■ Dacă era un denunţător, s-ar fi prefăcut, dar văd că a scuipat şi a plecat, zise careva.

— Uite că pleacă şi Stavroghin, nici Stavroghin n-a răs­puns la întrebare, strigă studenta.

Stavroghin într-adevăr se ridicase în picioare şi o dată cu el, în celălalt capăt al mesei, se ridică şi Kirillov.

— Dă-mi voie, domnule Stavroghin, i se adresă tăios stă-pîna casei, noi toţi aici am răspuns la întrebare, pe cînd dumneata vrei să pleci fără să te declari ?

— Nu găsesc pentru mine necesar să răspund Ia întrebarea care vă interesează pe dumneavoastră, murmură Stavroghin.

— Dar noi ne compromitem, iar dumneata nu, se auziră cîtcva strigăte.

432

— Ce mă priveşte pe mine faptul că voi vă compromiteţi ? rîse Stavroghin, dar ochii îi semteiară.

— Cum ce te priveşte ? Cum ce te priveşte ? se auziră exclamaţii. Mulţi săriră de pe scaune.

—■ Daţi-mi voie, domnilor, daţi-mi voie. strigă şchiopul, dar nici domnul Verhovenski n-a răspuns la întrebare, ci numai a pus-o.

Observaţia avu un efect uluitor. Toată lumea schimbă priviri. Stavroghin îi rîse tare drept în faţă dascălului şchiop şi plecă. Kirillov îl urmă imediat. Verhovenski se repezi după ei în vestibul.

— Ce mi-aţi făcut ? bîigui el, prinzîndu-l pe Stavroghin de mînă şi strîngînd-o cu toată puterea. Acesta îşi smulse în tăcere mîna.

— Duceţi-vă direct la Kirillov. Vin şi eu... Am absolută nevoie, absolută nevoie !

—• Eu însă nu simt nici o nevoie să merg. refuza sec Sta­vroghin.

— Stavroghin va veni, curmă Kirillov. Stavroghin, e necesar să vii şi dumneata. îţi voi demonstra acolo.

Capitolul al optulea ŢAREVICIUL IVAN

Cei doi plecară. Piotr Stepanovici se repezi să se întoarcă la ,,şedinţă", ca să restabilească ordinea, dar socotind probabil că nu merită osteneala, renunţă lăsînd totul baltă şi peste două minute era în stradă, zorindu-se în urma celor plecaţi, în timp ce alerga îşi aduse aminte de ulicioara prin care putea ajunge mai repede la casa lui Filippov ; afundîndu-se pe alocuri în noroi pînă în genunchi, el se repezi pe această ulicioară şi într-adevăr ajunse chiar în clipa cînd Stavroghin şi Kirillov intrau pe poartă.

— Ai şi sosit ? zise Kirillov. Foarte bine. Intră.

— Parcă spuneai că stai singur ! zise Stavroghin, văzînd în vestibul samovarul în clocot.

— Vei vedea îndată cu cine stau, murmură Kirillov, intraţi.

433

Imediat ce intrară, Verhovenski scoase din buzunar scri­soarea anonimă luată în ziua aceea de la Lembke şi o depuse în faţa lui Stavroghin. Toţi trei se aşezară. Stavroghin citi în tăcere scrisoarea.

— Ei ? făcu el.

— Mizerabilul va proceda întocmai aşa cum a scris acolo, explică Verhovenski. Fiindcă el depinde de dumneata, înva-ţă-mă cum să procedez. Te asigur că e în stare chiar mîine să se ducă la Lembke.

— N-are decît.

— Cum aşa ? Putem să-l împiedicăm.

— Greşeşti, el nu depinde de mine. De altfel îmi este ab­solut egal ; pe mine nu mă ameninţă, ci te ameninţă pe dumneata.

— Şi pe dumneata.

— Nu cred.

— Dar nu-ţi dai seama că ceilalţi ar putea să nu te cruţe ? Ascultă, Stavroghin. ce rost are să ne jucăm aici cu cuvin­tele ? îţi pare rău cumva de bani ?

— Crezi că e nevoie de bani ?

—■ Neapărat, vreo două mii sau minimum o mie cinci sute. Dă-mi-i mîine sau chiar astăzi şi mîine seară îl expediez la Petersburg, ceea ce, de fapt, şi urmăreşte. Dacă vrei o ia şi pe Măria Timofeevna, notează acest lucru.

Părea cu totul derutat, vorbea fără nici un pic de pru­denţă, lăsa să-i scape cuvinte nechibzuite. Stavroghin îl privi surprins.

— Nu văd nici o nevoie s-o expediez pe Măria Timo­feevna.

— Poate că nici nu vrei ? zîmbi ironic Piotr Stepanovici.

— Poate că nici nu vreau.

—■ Mă rog, dai sau nu dai bani ? strigă el la Stavroghin cu o nerăbdare mînioasă şi pe un ton ce părea că nu mai admite nici o discuţie. Acesta îl măsură de sus pînă jos cu o privire gravă.

— Nu dau nici un ban.

— Bagă de seamă, Stavroghin ! Probabil că ai aflat ceva sau ţi-ai luat toate măsurile. Glumeşti ?

Faţa i se schimonosi, colţurile buzelor tresăriră şi deodată el izbucni într-un rîs fără nici o noimă, cu totul nelalocul lui.

— Dumneata ai primit nişte bani de la tatăl dumitale pentru moşie, observă calm Nikolai Vsevolodovici. Mama ţi-a

434

dat vreo şase sau opt mii pentru Stepan Trofimovici. N-ai decît să plăteşti o mie cinci sute din aceşti bani. Nu mai am nici un chef să plătesc pentru alţii, şi aşa am dat destui bani, mă cam sîcîie asta... surise el de propriile sale cuvinte.

— Văd că eşti dispus să glumeşti...

Stavroghin se sculă de pe scaun, în aceeaşi clipă sări şi Verhovenski şi maşinal se postă cu spatele spre uşă, barînd parcă ieşirea. Nikolai Vsevolodovici schiţă un gest să-l înlă­ture şi să iasă, dar se opri brusc.

— Nu ţi-l cedez pe Şatov, zise el.

Piotr Stepanovici tresări. Amîndoi se priviră ţintă în ochi.

— Ţi-am spus mai deunăzi: de ce ai nevoie de sîngele lui Şatov ? seînteie din ochi Stavroghin. Vrei cu acest lipici să-ţi închegi grupuleţele. Ai reuşit cu dibăcie să-l alungi adi­neaori pe Şatov : ştiai prea bine că el n-ar fi spus : „Nu voi denunţa", iar ca să mintă în faţa dumitale ar fi considerat acest lucru drept o josnicie. Dar de mine, ce nevoie ai avut acum de mine ? Te-ai legat de mine încă din străinătate. Ceea ce mi-ai explicat pînă acum este o pură aiureală. Şi acum încerci să mă faci ca, dîndu-i lui Lebeadkin o mie cinci sute de ruble, să-i ofer lui Fedka ocazia să-l înjunghie. Ştiu că ţi-a intrat în cap că aş vrea să fie înjunghiată totodată şi nevastă-mea. Legîndu-mă printr-o asemenea crimă, dumneata speri, desigur, să capeţi asupra mea un ascendent absolut, aşa este ? Ce nevoie ai de această putere ? Ce nevoie ai de mine ? Uită-te o dată pentru totdeauna cu ochii bine deschişi la mine : pot fi eu omul care-ţi trebuie dumitale ? Şi pe urmă lasă-mă în pace.

— Fedka a venit la dumneata ? întrebă sufocîndu-se Verhovenski.

— Da, a fost la mine ; a şi fixat preţul ; e acelaşi, o mie cinci sute... Dacă vrei îţi va confirma el însuşi, iată-l... întinse Stavroghin mîna.

Piotr Stepanovici se întoarse fulgerător. In prag, din întu­neric, se ivi o siluetă ; era Fedka, îmbrăcat în scurtă, dar fără căciulă, ca la el acasă. Stătea şi surîdea, rînjindu-şi şiragul de dinţi albi. Ochii săi negri cu sclipiri gălbui scormoneau pru­dent prin cameră, observîndu-i pe domni. Ceva scăpa înţele­gerii lui; probabil că-l adusese chiar Kirillov şi de aceea privirea lui întrebătoare se întoarse către acesta ; se opri în prag şi nu făcu nici un pas ca să intre în cameră.

435

28*

— L-aţi ţinut ascuns aici probabil ca să audă tîrguiala noastră sau chiar să vadă şi banii în mîinilc noastre, nu-i aşa ? întrebă Stavroghin şi fără să mai aştepte un răspuns ieşi din casă. Verhovenski îl ajunse la poartă, aproape în­nebunit.

— Stai ! Nici un pas mai departe ! strigă el, prinzîndu-l de cot. Stavroghin îşi smuci braţul, dar nu reuşi să se des­prindă, îl cuprinse o furie turbată : prinzîndu-l pe Verho­venski de păr cu mîna stingă, îl izbi din toată puterea de pămînt şi ieşi pe poartă. Dar nu făcu nici treizeci de paşi, cînd acesta îl ajunse iar din urmă.

— Să ne împăcăm, să ne împăcăm, îi şopti el febril, sufocat.

Nikolai Vsevolodovici ridică din umeri, dar nu se opri şi nici nu se întoarse.

— Ascultă, chiar mhne o să ţi-o aduc pe; Lizaveta Niko-laevna, vrei ? Nu ? De ce nu răspunzi ? Spune ce vrei şi iac orice. Ascultă : ţi-l cedez pe Şatov, vrei ?

—- Va să zică, tot este adevărat că aţi hotărît să-l supri­maţi ? strigă Nikolai Vsevolodovici.

— Dar ce nevoie ai de Şatov ? Ce nevoie ? continuă Verhovenski în şoaptă gîfîită, ca un apucat, prccipitîndu-se şi mereu ieşindu-i în fată şi prinzîndu-l pe Stavroghin de cot, probabil fără să-şi dea scama. Ascultă : ţi-l cedez, să ne împăcăm. Contul durnitale e mare, dar... să ne împăcăm !

Stavroghin îl privi în cele din urmă şi rămase uimit. Avea cu totul altă privire ; auzea cu totul alta voce, decît acea obişnuită sau cu care vorbise chiar adineaori la Kirillov ; văzu aproape cu totul alt chip. Intonaţia vocii era schimbată : Verhovenski se ruga, implora ; avea înfăţişarea unui om încă inedezmeticit, căruia i se ia ori i se luase lucrul cel mai preţios.

— Dar ce e cu dumneata ? strigă Stavroghin.

Acesta nu răspunse, ci continua să alerge după el şi să-l privească cu aceiaşi ochi imploratori, dar totodată şi neîn­duplecaţi.

— Să ne împăcăm ! Şopti el încă o dată. Ascultă, am în carîmbul cizmei, ca şi Fedka, un cuţit, dar vreau să mă împac cu dumneata.

— Dar spune-mi odată, ce nevoie ai de mine, dracul să te ia ! strigă mînios şi uimit la culme Stavroghin. E vreo taină la mijloc ? Ce sînt eu. un talisman pentru dumneata ?

436

— Ascultă, vom provoca un haos, răsturnînd toiul pe dos, murmură Piotr Stepanovici pripindu-se, ca într-un delir aproape. Nu-ţi vine să crezi că vom provoca un haos ? Un asemenea haos, îneît totul se va răsturna din temelii. Karma-zinov are dreptate că ei n-au de ce să se agate. Karmazinov este foarte deştept. încă vreo zece grupuri ca cel de aici să am în toată Rusia şi voi fi de negăsit.

— Imbecili ca toţi aceştia, îi scăpă fără să vrea lui Sta­vroghin.

— O, te rog, fii mai prost, Stavroghin, fii mai prost! Ştii, nici nu eşti chiar atît de deştept, ca să mai rîvneşti la aşa ceva : dumitale îţi este frică, dumneata nu crezi, te sperie proporţiile. Şi de ce, adică, ei sînt imbecili ? Nu sînt chiar aşa de imbecili ; nimeni astăzi nu poate spune că e deştept prin el însuşi. Astăzi rareori găseşti inteligenţe originale. Vir-ghinski este omul cel mai pur, mai pur decît noi de zece ori; dar să-l lăsăm pe el. Liputin e o canalie, dar îi cunosc punctul vulnerabil. Nu există canalie care să nu aibă un punct vulne­rabil. Singurul Leamşin nu are asemenea punct, în schimb îl am la mînă. Cîteva încă asemenea grupuri şi voi avea peste tot acte de identitate şi bani, e ceva, nu-i aşa ? Dar nu numai atît. Voi avea şi gazde tăinuite şi atunci n-au decît să mă urmărească. Un grup va cădea, la altul însă se vor împotmoli. Vom provoca un haos... Se poate să nu crezi că e de-ajuns să fim numai noi doi ?

— Ia-l pe Şigaliov ; pe mine lasă-mă în pace...

— Şigaliov e un om genial ! Ştii că e un geniu de felul lui Fourier ; dar mai îndrăzneţ decît Fourier, dar mai puternic decît Fourier ; mă voi ocupa de el. A născocit „egalitatea" !

„Are febră şi aiurează ; s-a întîmplat cu el ceva extra­ordinar", îl privi încă o dată Stavroghin. Amîndoi mergeau fără oprire.

—■ Totul la el e bine pus la punct în caietul acela, continuă Verhovenski, instaurează în primul rînd spionajul. Fiecare membru al societăţii îl supraveghează pe celălalt şi este obligat să denunţe. Fiecare aparţine tuturor, şi toţi fiecăruia în parte. Toţi sînt sclavi şi egali în sclavie. în cazuri extreme calomnia şi omorul, esenţialul însă este egalitatea. Mai întîi şi întîi scade nivelul culturii, ştiinţelor, talentelor. Un nivel înalt al ştiinţelor şi talentelor este accesibil numai unor capa­cităţi superioare, dar nu e nevoie de capacităţi superioare ! Capacităţile superioare totdeauna acaparează puterea şi devin

437

despoţi. Capacităţile superioare nu pot să nu fie^ despotice şi întotdeauna au adus mai multă pervertire decît folos ; ele trebuiesc eliminate sau executate. Lui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este amorît cu pietre, iată ce este şigaliovismul ! Sclavii trebuie să fie egali: fără despotism n-a existat încă nici libertate, nici ega­litate, dar în turmă trebuie să domnească egalitatea. Şi iată deci şigaliovismul! Ha, ha, ha, ţi se pare ciudat ? Sînt pentru şigaliovism !

Stavroghin căuta să grăbească pasul şi să ajungă cît mai repede acasă. „Dacă omul acesta e beat, unde a apucat totuşi să se îmbete? gîndea el. Coniacul băut?"

— Ascultă, Stavroghin : a nivela munţii e o idee excelentă, de loc ridiculă. Eu sînt pentru Şigaliov ! Nu e nevoie de instrucţie, cultură ; destul cu ştiinţa ! Şi fără ştiinţă va fi material suficient pentru o mie de ani, însă trebuie orînduită supunerea. Un singur lucru lipseşte în lume : ascultarea. Setea de instrucţie este deja o sete aristocratică. Cum apare fa­milia sau dragostea, apare îndată şi dorinţa de proprietate. Vom ucide această dorinţă : vom slobozi beţia, intriga, de­nunţul ; vom dezlănţui un dezmăţ inimaginabil; orice geniu îl vom înăbuşi încă în faşă, vom reduce totul la un singur numitor, egalitate deplină. „Am învăţat o meserie şi sîntem oameni cinstiţi, n-avem nevoie de nimic altceva", iată răs­punsul recent al muncitorilor englezi. Este necesar numai necesarul, iată deviza globului terestru de aci încolo. Dar va fi nevoie şi de convulsii; de asta vom avea grijă noi, guver­nanţii. Sclavii trebuie să aibă guvernanţi. Ascultare deplină, despersonalizare deplină, dar o dată la treizeci ani Şigaliov dezlănţuie şi o convulsie, şi lumea începe brusc să se devoreze reciproc, pînă la o anumită limită, şi numai pentru a evita plictiseala. Plictiseala este un sentiment aristocratic ; şigalio­vismul nu admite dorinţi. Dorinţa şi suferinţa sînt pentru noi, iar pentru sclavi şigaliovismul.

— Pe dumneata personal te excluzi ? lăsă Stavroghin să-i scape iar.

— Şi pe dumneata. Ştii, mă bătea gîndul să predau lumea papei. Lasă-l să iasă pe jos şi desculţ şi să se arate mulţimii: ,,Iată, adică, în ce hal m-au adus !" şi toată omenirea îl va urma, inclusiv oştirea. Papa e sus, noi în jurul său, iar dede­subt şigaliovismul. E nevoie numai ca între papa şi Interna­ţionala să intervină o înţelegere ; şi aşa va fi. Moşneguţul va

438

consimţi imediat. De altfel, nici nu ar avea altă ieşire, ţine minte ce-ţi spun, ha, ha, ha, ţi se pare stupid ? Spune, e stupid sau nu ?

— Destul, murmură Stavroghin cu dispreţ.

— Destul! Ascultă, am renunţat la papă ! Ducă-se dra­cului şigaliovismul! Ducă-se dracului papa ! Ne trebuie ceva de actualitate acută şi nu şigaliovismul, pentru că acest şiga­liovism este o lucrare fină de giuvaergiu. E un ideal, o ches­tiune de viitor. Şigaliov e giuvaergiu şi este prost ca orice filantrop. Avem nevoie de muncă brută, iar Şigaliov dispre­ţuieşte munca brută. Ascultă : papa va trona în Apus, iar la noi, la noi vei fi dumneata !

— Eşti beat, lasă-mă în pace ! murmură Stavroghin şi grăbi pasul.

— Stavroghin, eşti superb ! strigă Piotr Stepanovici aproape în extaz. Nici nu ştii ce superb eşti! Şi ceea ce este mai preţios la dumneata e că uneori nici nu-ţi dai seama de asta, O, te-am studiat bine ! De multe ori te observ discret, de undeva dintr-un colţ ! Ai în dumneata chiar şi un fel de candoare şi naivitate, ştii asta ? încă mai ai, mai ai! Probabil că suferi, suferi sincer din cauza acestei candori. Admir fru­museţea. Sînt nihilist, dar admir frumuseţea. De ce, adică, nihiliştii să nu iubească frumuseţea V Ei nu iubesc numai idolii, eu însă iubesc idolul! Dumneata eşti idolul meu ! Dum­neata nu jigneşti pe nimeni, şi toată lumea te urăşte ; dum­neata tratezi toată lumea egal şi toţi se tem de dumneata, e foarte bine că este aşa. Nimeni nu va veni la dumneata să te bată pe umăr. Eşti un aristocrat teribil. Cînd un aristocrat vine în democraţie, este fascinant! Pe dumneata nu te costă nimic să-ţi jertfeşti viaţa, s-o jertfeşti şi pe a altuia. Eşti exact aşa cum îmi trebuie. Am nevoie de unul exact ca dum­neata. Nu cunosc altul ca dumneata. Dumneata eşti conducă­torul, eşti soarele, iar eu sînt viermele dumitale...

Pe neaşteptate Verhovenski îi sărută mîna. Pe spinarea lui Stavroghin trecură fiori reci şi îşi smulse speriat mîna. Se opriră.

— Eşti nebun ! şopti Stavroghin.

— Se poate, se poate, oi fi şi aiurind, reluă el febril, dar eu sînt acela care am dibuit cum trebuie făcut primul pas. Niciodată Şigaliov nu va fi în stare să conceapă primul pas. Există mulţi ca Şigaliov ! Dar unul singur, un singur om numai în toată Rusia a născocit primul pas şi ştie cum să-î