Educaţia sentimentală

– Mai bine ar fi să crap pe pontoanele de la Belle Isle dim­preună cu Sénécal!

Frédéric, care şi aranja cravata, nu păru prea impresionat de această veste.

– A, Sénécal e deportat?

Deslauriers răspunse, privind cu invidie pereţii:

– N are toată lumea norocul tău!

– Iartă mă, spuse Frédéric, prefăcându se că nu a înţeles aluzia, dar mănânc în oraş. O să ţi se pregătească masa; comandă ce vrei! Culcă te în patul meu.

Văzând atâta cordialitate, amărăciunea lui Deslauriers dispăru.

– Patul tău? Dar... te aş deranja!

– Nu, eu am şi altele!

– A, foarte bine, rosti avocatul râzând. Unde iei masa?

– La doamna Dambreuse.

– Oare... asta... să fie...?

– Eşti prea curios, spuse Frédéric cu un zâmbet care confirma presupunerea.

Apoi, privi pendula şi se aşeză din nou.

– Asta e! Nu trebuie să ţi pierzi nădejdea, vechi apărător al poporului!

– Ce tot spui! Să o facă alţii!

Avocatul nu putea să sufere muncitorii, fiindcă avusese necazuri în provincia lui care era bogată în huilă. Fiecare puţ de extrac­ţie numise un guvern provizoriu căruia îi trimitea ordine.

– Dealtfel, comportarea lor a fost încântătoare peste tot: la Lyon, la Lille, la Le Havre, la Paris! Căci după exemplul fabrican­ţilor care ar vrea să excludă produsele străine, aceşti domni cer să fie expulzaţi muncitorii englezi, germani, belgieni şi savoiarzi! Cât despre inteligenţă, la ce au servit sub Restauraţie faimoasele lor asociaţii muncitoreşti? În 1830, au intrat în garda naţională, fără măcar să aibă bunul simţ de a o domina. După '48, n au apă­rut din nou breslele cu drapelele lor? Cereau chiar să aibă depu­taţii lor, care să nu vorbească decât pentru ei! Aşa cum deputaţii producătorilor de sfeclă nu se ocupă decât de sfeclă! Ah, m am săturat de indivizii ăştia, care se prosternează rând pe rând în faţa eşafodului lui Robespierre, în faţa cizmelor împăratului¹³⁶, în faţa umbrelei lui Ludovic Filip, pleavă veşnic devotată celui care le aruncă pâine în bot! Se strigă împotriva venalităţii lui Talleyrand şi a lui Mirabeau¹³⁷; dar comisionarul cel mai umil şi ar vinde patria pentru cincizeci de centime, dacă i s ar făgădui tariful de trei franci cursa! Ce greşeală! Ar fi trebuit să dăm foc întregii Europe!

Frédéric îi răspunse:

– Lipsea scânteia! Eraţi numai nişte mici burghezi şi, cei mai buni dintre voi, nişte pedanţi! Cât despre muncitori, ei au dreptul să se plângă; căci, afară de un milion sustras de la lista civilă, şi pe care aţi binevoit să li l oferiţi odată cu cea mai josnică linguşire, n aţi făcut nimic pentru ei decât fraze! Cartea de muncă rămâne în mâinile patronului (chiar în faţa justiţiei) şi salariatul rămâne inferior stăpânului său, deoarece cuvântul lui nu este crezut. În sfârşit, Republica mi se pare un lucru învechit. Cine ştie? Progresul, poate, nu e realizabil decât printr o aristocraţie sau printr un om? Iniţiativa vine totdeauna de sus. Poporul este lipsit de maturitate, orice s ar zice!

– Poate că i adevărat, zise Deslauriers.

După Frédéric, marea masă a cetăţenilor nu aspira decât la odih­nă (învăţase ceva în casa Dambreuse), şi conservatorii aveau toate şansele. Acest partid, totuşi, nu avea oameni noi.

– Dacă te ai prezenta tu, sunt sigur...

Nu sfârşi fraza. Deslauriers înţelese totuşi, şi şi trecu mâinile peste frunte; apoi, izbucni brusc:

– Dar tu? Nimic nu te împiedică! De ce n ai putea să fii depu­tat? Ca urmare a unei duble alegeri, era o candidatură vacantă în Aube. Domnul Dambreuse, reales în Legislativă, ţinea de un alt arondisment. "Vrei să mă ocup eu de asta?" El cunoştea mulţi cârciumari, institutori, medici, secretari de avocaţi şi pe patronii lor. "Dealtfel, pe ţărani poţi să i faci să creadă tot ce vrei!"

Frédéric simţea cum ambiţia lui se aprinde din nou. Deslauriers adăugă:

– Ar trebui să mi găseşti o slujbă la Paris.

– O, n are să fie prea greu, prin domnul Dambreuse.

– Fiindcă veni vorba de huilă, reluă avocatul, ce s a mai întâmplat cu societatea lui cea mare? Un post ca acesta mi ar trebui mie! Şi le aş fi util, păstrându mi totuşi independenţa.

Frédéric îi făgădui să l prezinte bancherului în cel mult trei zile.

Cina luată între patru ochi cu doamna Dambreuse fu încântătoare. Ea zâmbea în faţa lui, de cealaltă parte a mesei, pe deasupra florilor dintr un coşuleţ, la lumina lămpii suspendate; şi, cum fe­reastra era deschisă, se vedeau stelele. Vorbiră puţin, neîncrezându se în ei înşişi, fără îndoială; dar, îndată ce servitorii întorceau spa­tele, îşi trimiteau sărutări din vârful buzelor. Îi povesti ideea lui de a candida. Ea îl aprobă, luându şi chiar angajamentul să l con­vingă pe domnul Dambreuse.

Seara, câţiva prieteni se prezentară ca s o felicite şi s o plângă: trebuie să fie mâhnită că nu şi mai are nepoata alături! Era foarte bine, dealtfel, pentru tinerii căsătoriţi, că plecaseră în călătorie; mai târziu, vin greutăţile, copiii. Dar Italia nu era aşa cum ţi o închipui. Ei însă erau la vârsta iluziilor! Şi apoi luna de miere înfru­museţa totul! Ultimii care rămaseră fură domnul de Grémonville şi Frédéric. Diplomatul nu voia să plece. În sfârşit, la miezul nop­ţii, se ridică. Doamna Dambreuse îi făcu semn lui Frédéric să plece cu el; şi i mulţumi pentru această supunere printr o strângere de mână nespus de suavă.

Mareşala scoase un strigăt de bucurie văzându l. Îl aştepta de la ora cinei. El se scuză vorbind de un demers absolut necesar în interesul lui Deslauriers. Faţa lui avea un aer de triumf, o aureolă, care o uimi pe Rosanette.

– Nu ştiu, poate din cauza fracului care ţi vine aşa de bine, dar nu mi ai părut niciodată atât de frumos! Ce frumos eşti!

Într un avânt de dragoste, ea îşi jură în sinea ei că nu va mai aparţine altora, orice s ar întâmpla, chiar dacă ar trebui să moară de foame!

Frumoşii ei ochi umezi sclipeau de o patimă atât de puternică, încât Frédéric o luă pe genunchi zicându şi: "Ce canalie sunt!" şi aplaudându se pentru perversitatea lui.

IV
Domnul Dambreuse, când Deslauriers se prezentă la dânsul, se gândea să reînvie marea afacere a huilei. Dar această fuziune a tutu­ror societăţilor într una singură era rău văzută: se zicea că "e un monopol", ca şi cum pentru asemenea întreprinderi n ar trebui capitaluri imense!

Deslauriers, care citise anume de curând lucrarea lui Gobet şi articolele domnului Chappe în Gazda minelor, cunoştea perfect pro­blema. El demonstră că legea din 1810 stabilea în avantajul con­cesionarului un drept care nu putea fi schimbat. Doaltfel, se putea da o culoare democratică întreprinderii: a împiedica fuziunea mici­lor întreprinderi miniere era un atentat împotriva principiului în­suşi al asociaţiei.

Domnul Dambreuse îi încredinţă notele pentru a redacta un memoriu. Cât despre felul în care avea să i fe plătită munca, făcu făgăduieli cu atât mai bune cu cât erau mai puţin precise.

Deslauriers se întoarse acasă la Frédéric şi îi raportă ce se dis­cutase la conferinţă. În plus, o văzuse şi pe doamna Dambreuse pe scară, când ieşea.

– Te felicit, pe cuvântul meu!

Apoi vorbiră de alegere. Trebuia inventat ceva.

A treia zi, Deslauriers reapăru cu o foaie scrisă, destinată zia­relor, si care era o scrisoare familiară, prin care domnul Dambreuse aproba candidatura prietenului lor. Susţinută de un conserva­tor şi protejată de un revoluţionar, trebuia să izbutească. Oare cum de semnase capitalistul o asemenea elucubraţie? Avocatul, fără cea mai mică jenă, din proprie iniţiativă, se dusese s o arate doamnei Dambreuse care, găsind o foarte bună, luase tot restul asupra ei.

Acest demers îl miră pe Frédéric. Şi totuşi îl acceptă; apoi, cum Deslauriers lua contact cu domnul Roque, îi povesti situaţia lui faţă de Louise.

– Spune le tot ce vrei, că afacerile mele sunt tulburi; că le voi descurca. E destul de tânără ca să poată aştepta!

Deslauriers plecă; şi Frédéric se socoti un om foarte priceput. Dealtfel simţea o linişte, o satisfacţie profundă. Bucuria de a poseda o femeie bogată nu era ştirbită de nici un contrast; sentimentul se armoniza cu mediul. Viaţa lui era acum un lanţ de plăceri.

Cea mai delicioasă, poate, era aceea de a o contempla pe doamna Dambreuse în lume, la ea în salon. Cuviinţa manierelor ei îl făcea să viseze la alte atitudini; în timp ce ea vorbea pe un ton rece, el îşi amintea murmurul cuvintelor ei de dragoste; respectul pentru virtutea ei îl delecta ca un omagiu ce se răsfrângea asupra lui; şi câteodată îi venea să strige: "O cunosc mai bine decât voi! E a mea!"

Legătura lor deveni repede cunoscută, acceptată. Doamna Dam­breuse îl duse cu ea pe Frédéric în lume toată iarna.

Sosea aproape întotdeauna înaintea ei; şi o vedea intrând, cu braţele goale, cu evantaiul în mână, cu perle în păr. Se oprea în prag (pervazul uşii o înconjura ca o ramă) şi avea o mică mişcare de nehotărâre, clipind din ochi, ca să descopere dacă el era acolo. La plecare îl lua cu ea în trăsură; ploaia bătea în ochiul ferestruicii; trecătorii, ca nişte umbre, se agitau prin noroi; şi ei, strânşi unul lângă altul, vedeau toate acestea confuz, cu o indiferenţă calmă. Sub diferite pretexte, Frédéric mai rămânea vreo oră la ea în cameră.

Doamna Dambreuse cedase mai ales din plictiseală. Dar această ultimă încercare nu trebuia să fie pierdută. Ea voia o mare dragoste, şi l copleşi cu atenţii şi mângâieri.

Îi trimitea flori; îi lucră o tapiţerie pentru un scaun; îi dădu o tabacheră, o trusă de scris, mii de lucruşoare de uz cotidian, pentru ca el să nu facă nici o mişcare independentă de amintirea ei.

Aceste atenţii îl încântară la început, şi curând ajunseră să i pară fireşti.

Ea se urca într o birjă, îi dădea drumul la intrarea unui pasaj, ieşea pe la capătul celălalt; apoi, strecurându se de a lungul pereţi­lor, cu faţa acoperită de un voal dublu, ajungea în strada unde Frédéric, care făcuse de santinelă, o lua de braţ, repede, ca să o conducă la el acasă. Cei doi servitori erau la plimbare, portarul la cumpără­turi; ea privea în toate părţile; nici o primejdie! şi ofta ca un exi­lat care îşi revede patria. Norocul îi făcu mai îndrăzneţi. Întâlnirile lor erau tot mai dese. Într o seară chiar, ea apăru deodată în mare toaletă de bal. Aceste surprize ar fi putut fi primejdioase; o dojeni pentru imprudenţă; dealtfel nu i plăcu, deoarece corsajul decoltat îi dezvelea prea mult sânii slabi.

Atunci recunoscu ceea ce îşi ascunsese sieşi, deziluzia simţurilor sale. Totuşi continua să simuleze aceeaşi înflăcărare; dar ca s o resimtă, trebuia să evoce imaginea Rosanettei sau a doamnei Ar­noux.

Această atrofie sentimentală îi lăsa capul complet liber şi, mai mult ca niciodată, ambiţiona o înaltă poziţie în societate. Având o asemenea trambulină era firesc să se folosească de ea.

Către mijlocul lui ianuarie, într o dimineaţă, Sénécal intră în cabinetul său; şi la exclamaţia sa de mirare, îi răspunse că era secre­tarul lui Deslauriers. Îi aducea chiar o scrisoare de la dânsul. Erau veşti bune, dar îl dojenea pentru neglijenţă; trebuia să se ducă acolo.

Viitorul deputat spuse că porneşte la drum a treia zi.

Sénécal nu şi dădu nici o părere în privinţa acestei candidaturi. Vorbi despre el însuşi şi despre treburile ţării.

Oricât erau de lamentabile, îl bucurau; căci duceau la comunism. Mai întâi, chiar Administraţia ducea într acolo, deoarece, în fie­care zi, erau tot mai multe lucruri conduse de Guvern. Cât despre Proprietate, Constituţia din '48, cu toate slăbiciunile ei, nu o mena­jase; statul putea să ia în stăpânire de acum înainte, în numele utili­tăţii publice, ceea ce considera el că îi convine. Sénécal se declară de partea Autorităţii; şi Frédéric descoperi în discursurile lui exagerarea propriilor sale cuvinte către Deslauriers. Republicanul protesta până şi împotriva insuficienţei maselor.

– Robespierre, apărând dreptul celor puţini, l a adus pe Ludo­vic al XVI lea în faţa Convenţiunii naţionale şi a salvat poporul. Scopul evenimentelor le face să devină legitime. Dictatura e câteodată indispensabilă. Trăiască Tirania, dacă tiranul realizează lucruri bune!

Discuţia lor fu lungă şi, în momentul când pleca, Sénécal măr­turisi (poate că acesta era chiar scopul vizitei) că Deslauriers îşi pierduse răbdarea în faţa tăcerii domnului Dambreuse.

Dar domnul Dambreuse era bolnav. Frédéric îl vedea în fiecare zi, căci, fiind atât de intim în casa lor, era primit în preajma lui.

Revocarea generalului Changarnier¹³⁸ îl impresionase foarte mult pe capitalist. Chiar în seara aceea, simţi o fierbinţeală mare în piept, cu o apăsare atât de grea încât nu putea sta culcat. Îi puseră lipitori şi se simţi uşurat pentru un moment. Tuşea uscată dispăru, respiraţia îi era mai calmă; şi, opt zile după aceea, spuse mâncând o supă:

– Ah, merge mult mai bine! Dar era cât pe ce să pornesc în călătoria cea mare!

– Nu fără mine! strigă doamna Dambreuse, precizând prin aceste cuvinte că n ar fi putut să i supravieţuiască.

În loc de răspuns, el îi aruncă ei şi amantului ei un zâmbet ciu­dat, în care era şi resemnare, şi indulgenţă, şi ironie, şi chiar ceva ca o glumă, un subînţeles aproape vesel.

Frédéric vru să plece la Nogent, doamna Dambreuse se opuse; îşi făcea şi îşi desfăcea valizele, după mersul bolii.

Brusc, domnul Dambreuse scuipă mult sânge. "Prinţii ştiinţei", consultaţi, nu descoperiră nimic nou. Picioarele i se umflau şi slă­biciunea creştea. Îşi exprimase de mai multe ori dorinţa de a o ve­dea pe Cécíle, eare era la celălalt capăt al Franţei, cu soţul ei numit perceptor de o lună. Porunci hotărât să o cheme. Doamna Dam­breuse scrise trei scrisori şi i le arătă.

Nu l părăsea nici o secundă, nu se mai culca, neavând încredere nici chiar în călugăriţă. Persoanele care se înscriau în registru la portar întrebau despre ea cu admiraţie; şi trecătorii erau plini de respect în faţa cantităţii de paie din stradă, de sub ferestre.

La 12 februarie, la ora cinci, se declară o hemoptizie înspăimântătoare. Doctorul de gardă semnală primejdia. Alergară repede după preot.

În timpul spovedaniei domnului Dambreuse, doamna îl privea de departe, curios. Apoi, tânărul medic puse un vezicator şi aşteptă.

Lumina lămpilor, mascată de mobile, lumina inegal camera. Frédéric şi doamna Dambreuse, la picioarele patului, se uitau la muribund. În cadrul unei ferestre, preotul şi medicul vorbeau încet; sora, în genunchi, murmura rugăciuni.

În sfârşit, se auzi un horcăit. Mâinile i se răceau, obrazul începea să pălească. Uneori respira foarte adânc; şi apoi din ce în ce mai rar; îi scăpară două trei cuvinte confuze; mai răsuflă odată uşor în timp ce ochii i se rostogoleau în orbite şi capul îi căzu într o parte pe pernă.

Toţi rămaseră o clipă nemişcaţi.

Doamna Dambreuse se apropie; şi, fără efort, cu simplitatea datoriei, îi închise pleoapele.

Apoi îşi deschise braţele, răsucindu şi talia ca într un spasm de deznădejde reţinută, şi ieşi din încăpere, sprijinită de medic şi de călugăriţă. După un sfert de oră, Frédéric urcă în camera ei.

Plutea acolo un miros greu de definit, emanaţia lucrurilor deli­cate care umpleau odaia. În mijlocul patului era întinsă o rochie neagră, contrastând cu cuvertura roz.

Doamna Dambreuse era lângă sobă, în picioare. Fără să pre­supună o durere violentă, Frédéric o credea puţin tristă; şi, cu o voce plângătoare, întrebă:

– Suferi?

– Eu? Nu, deloc!

Se întoarse, zări rochia, o examina, apoi îi spuse să nu se sfiască:

– Fumează dacă vrei! Eşti în camera mea!

Şi, oftând adânc:

– Ah, sfântă Fecioară! Ce uşurare!

Pe Frédéric exclamaţia îl miră. Reluă, sărutându i mâna:

– Eram totuşi destul de liberi!

Această aluzie la lipsa de jenă a dragostei lor o jigni pe doamna Dambreuse:

– Ei, tu nu ştii serviciile pe care i le făceam, nici câte spaime aveam!

– Cum?

– Da! Puteam fi liniştită având veşnic lângă mine pe bastarda aceea, o copilă adusă în casă la cinci ani după căsătorie, şi care, fără mine, l ar fi împins desigur să facă vreo prostie?

Atunci îi explică situaţia afacerilor ei. Se căsătoriseră sub regi­mul separaţiei bunurilor. Patrimoniul ei era de trei sute de mii de franci. Domnul Dambreuse, prin contractul lor, îi asigurase, în caz de supravieţuire, cincisprezece mii de livre rentă şi deplina pro­prietate a casei. Dar puţin timp după aceea, făcuse un testament prin care îi lăsa toată averea; şi ea o evalua, pe cât se putea acum, la mai mult de trei milioane.

Frédéric căscă ochii mari.

– Merita, nu? Dealtfel, am contribuit şi eu la ea! Apăram bunul meu; Cécile m ar fi despuiat pe nedrept.

– De ce n a venit să l vadă pe tatăl ei? spuse Frédéric.

La aceste cuvinte, doamna Dambreuse îl privi fix; apoi, pe un ton tăios, răspunse:

– Nu ştiu nimic! N are suflet, probabil! O, o cunosc eu! De aceea n are sa aibă de la mine un sfanţ!

Nu stingherea pe nimeni, cel puţin de când se măritase.

– Ah! căsătoria ei! zise rânjind doamna Dambreuse.

Îi era ciudă pe ea însăşi că o tratase prea bine pe această neroadă, care era invidioasă, interesată, ipocrită. "Toate defectele tatălui ei!" Îl ponegrea din ce în ce mai mult. Era fals, necruţător dealtfel, tare ca piatra, "un om rău, un om rău!"

Oricine poate face greşeli, chiar cei mai înţelepţi. Doamna Dambreuse, arătându şi ura această cumplită, greşise. Frédéric, stând în faţa ei, într un fotoliu înalt, se gândea la toate astea, scan­dalizat.

Ea se ridică şi se aşeză încetişor pe genunchii lui.

– Numai tu eşti bun! Numai pe tine te iubesc! Privindu l, i se muie inima, o reacţie nervoasă îi aduse lacrimi

În ochi, şi murmură:

– Vrui să te însori cu mine?

Întâi crezu că nu înţelege bine. Această avere îl ameţea. Ea repetă mai tare:

– Vrei sa te însori cu mine?

În sfârşit, spuse zâmbind:

– Te îndoieşti?

Apoi fu cuprins de ruşine şi, ca să i ofere o răscumpărare defunc­tului, se oferi să l vegheze. Dar cum se sfia de acest sentiment pios, adăugă pe un ton indiferent:

– Poate că ar fi mai potrivit.

– Da, poate, zise ea, din pricina servitorilor.

Patul fusese tras afară din alcov. Sora se afla la picioare; şi, la căpătâi, stătea alt preot, un om slab şi înalt, cu o înfăţişare fana­tică, spaniolă. Pe măsuţa de noapte, acoperită cu un şervet alb, ardeau trei lumânări.

Frédéric luă un scaun şi privi mortul. Faţa lui era galbenă ca paiul: puţină spumă sângerie i se ivise la colţurile gurii. Aven un fular în jurul capului, o vestă de tricot şi un crucifix de argint pe piept, între braţele încrucişate.

Existenţa aceasta plină de agitaţie se sfârşise! Câte curse nu făcuse prin birouri, câte cifre nu aliniase, câte afaceri nu învârtise, câte rapoarte nu ascultase! Câtă vorbărie, câte zâmbete, câte plecăciuni! Căci îl aclamase pe Napoleon, pe invadatori, pe Ludovic al XVIII lea, anul 1830, pe muncitori, toate regimurile, adorând Puterea în asemenea măsură, încât ar fi plătit ca să se vândă.

Dar lăsa după el domeniul Fortelle, trei manufacturi în Picardia, pădurea de la Craneé în Yonne, o fermă lângă Orléans, valori imobilare considerabile.

Frédéric făcu astfel recapitularea averii; şi această avere avea să i aparţină lui! Se gândi mai întâi la "ce o să spună lumea", la un cadou pentru mama sa, la viitoarele sale atelaje, la un fost vizitiu al fami­liei lui pe care voia să l facă portar. Livreaua ar trebui desigur schim­bată. Ar transforma salonul cel mare în cabinet de lucra. Nimic nu s ar împotrivi ca, dând jos trei pereţi, să aibă, la etajul al doilea, o galerie de tablouri. Poate ar putea să facă jos o sală de baie tur­cească. Cât despre biroul domnului Dambreuse, o cameră urâcioasă, la ce ar putea oare sluji?

Preotul care îşi ştergea nasul sau sora care aranja focul întrerupeau brutal aceste închipuiri Dar realitatea le confirma; cada­vrul era tot acolo. Pleoapele i se redeschiseseră; şi pupilele, cu toate că erau înecate într un întuneric vâscos, aveau o expresie enigma­tică, intolerabilă. Lui Frédéric i se părea că vede în ele o judecată aspră în privinţa lui, şi simţea aproape o remuşcare, căci niciodată n avusese să se plângă de omul acesta, care, dimpotrivă... "Haida de! Un bătrân mizerabil!" şi îl privea mai de aproape, ca să se îmbăr­băteze, strigându i în gând:

– Ei, ce? Eu te am omorât?

În timpul acesta, preotul citea rugăciuni; călugăriţa, nemişcată, picotea; mucurile celor trei lumânări se alungeau.

Se auzi timp de două ore uruitul surd al căruţelor mergând spre Hale. Geamurile se albiră, trecu o birjă apoi o ciurdă de măgari care tropăiau pe caldarâm, se auziră lovituri de ciocane, strigăte de negustori ambulanţi, sunete de trompetă, totul se contopea în marea voce a Parisului care se trezeşte.

Frédéric porni la drum. Se duse mai întâi la primărie ca să facă declaraţia de deces; apoi, după ce medicul legist îi dădu un certifi­cat, se întoarse la primărie ca să spună ce cimitir alegea familia şi ca să se înţeleagă cu biroul de pompe funebre.

Funcţionarul îi arătă un desen şi un program, unul indicând diferitele clase de înmormântare, celălalt amănuntele complete ale decorului. Voiau un car funebru cu galerie sau unul cu pene, cozi împletite la cai, pompoane la valeţi, iniţiale sau un blazon, lămpi funebre, un om pentru perna cu decoraţii şi câte trăsuri? Frédéric fu darnic; doamna Dambreuse ţinea să nu se facă economii.

Apoi, se duse la biserică.

Vicarul convoaielor mortuare începu prin a critica pompele funebre; astfel funcţionarul însărcinat să poarte însemnele onori­fice era inutil; mai bine mai multe lumânări! Se înţeleseră să facă o slujbă cu muzică. Frederic semnă înţelegerea, cu obligaţia de a plăti toate cheltuielile.

Se duse apoi la Primărie pentru cumpărarea locului. O concesiune de doi metri lungime şi un metru lăţime costa cinci sute de franci. Ce dorea, o concesiune semiseculară sau de veci?

– O, de veci! zise Frédéric.

Luă totul în serios, îşi dădea toată osteneala. În curtea casei, aştepta un pietrar ca să i arate devizele şi planurile de morminte greceşti, egiptene, maure; dar arhitectul casei hotărâse totul îm­preună cu doamna; şi, pe masă, în vestibul, erau tot felul de pros­pecte relative la curăţirea saltelelor, la dezinfectarea camerelor, la diverse procedee de îmbălsămare.

După cină, se duse la croitor pentru doliul servitorilor; şi apoi trebui să mai facă o cursă, căci el comandase mănuşi de castor şi trebuiau mănuşi de mătase.

Când veni a doua zi, la ora zece, salonul cel mare se umplea de lume, şi aproape toţi, cu un aer melancolic, spuneau:

– Eu care l am văzut acum o lună! Doamne! Asta i soarta noastră a tuturor!

– Da, dar să încercăm să fie cât mai târziu cu putinţă!

Atunci râdeau satisfăcuţi şi începeau chiar dialoguri cu totul străine de împrejurarea aceea. În sfârşit, maestrul de ceremonii, în frac negru în stil francez şi pantaloni scurţi, cu haină, pene, sabie la şold şi tricorn sub braţ, articula, salutând, cuvintele tradi­ţionale:

– Domnilor, când vă face plăcere.

Plecară.

Era zi de târg de flori în piaţa bisericii Madeleine. Vremea era însorită şi blândă; şi vântul, care zguduia puţin barăcile de pânză, umfla, la margini, imensul postav negru agăţat pe uşa bisericii. Blazonul domnului Dambreuse, pe un pătrat de catifea, se repeta de trei ori. Era de zibelină cu braţ stâng de aur, cu pumn închis cu mănuşă de argint, cu coroana de conte şi următoarea deviză: Pe toate căile!

Cioclii urcară până la capătul de sus al scării sicriul greu şi intrară toţi.

Cele şase capele, hemiciclul şi scaunele erau acoperite cu negru. Catafalcul la capătul de jos al stranelor părea, cu lumânările lui mari, un singur focar de lumină galbenă. În cele două colţuri, pe candelabre, ardeau flăcări de spirt.

Persoanele mai importante se aşezară în sanctuar, ceilalţi în naos; şi slujba începu.

Afară de câţiva, ignoranţa religioasă a tuturor era atât de adâncă, încât maestrul de ceremonii, din când în când, le făcea semn să se scoale, să îngenuncheze, să se aşeze din nou. Orga şi două contra­basuri alternau cu vocile; în intervalele de tăcere, se auzea mormăi­tul preotului la altar; apoi muzica şi cântul reîncepeau.