Educaţia sentimentală

Ce avea de făcut? Să i spună că o iubeşte? Avea să l respingă, fără îndoială; sau, înfuriindu se, să l dea afară din casă! Or el prefera toate durerile, îngrozitoarei năpaste de a nu o mai vedea.

Invidia talentul pianiştilor, cicatricile soldaţilor. Îşi dorea o boală primejdioasă, sporind să i trezească interesul în acest fel.

Îl mira un lucru, că nu era gelos pe Arnoux; iar pe ea nu şi o putea închipui decât îmbrăcată, – atât de firească i se părea pudoa­rea ei, învăluindu i sexul într o umbră misterioasă.

Se gândea totuşi la fericirea de a trăi alături de ea, de a o tutui, de a i trece îndelung mâna peste bandouri sau a sta jos, în genunchi, cu braţele în jurul mijlocului ei, sorbindu i din ochi sufletul! Pentru asta ar fi trebuit să răstoarne soarta; şi incapabil de acţiune, îl blestema pe Dumnezeu şi, acuzându se de laşitate, se învârtoa înlăuntrul dorinţei sale ca un prizonier în celulă. O spaimă necon­tenită îl sufoca. Stătea ceasuri întregi neclintit sau izbucnea în lacrimi; şi, într o zi, când n avusesc putere de a se stăpâni, Deslau­riers îi spuse:

– Ei, drace! Ce ai?

Frédéric suferea de nervi. Deslauriers nu crezu. În faţa unei asemenea dureri, simţise cum i se redeşteaptă duioşia şi îl îmbărbătă. Un om ca el să se lase covârşit, ce prostie! Hai, mai merge la tine­reţe, dar mai târziu înseamnă să ţi pierzi timpul.

– Mi l strici pe Frédéric al mea! Eu îl cer pe cel de altădată. Băiete, tot pe ăla îl vreau! Îmi plăcea! Haide, fumează o pipă, prostu­le! Scutură te puţin, mă faci să disperez!

– Adevărat, spuse Frédéric, sunt nebun!

Secretarul continui:

– An, bătrâne trubadur, ştiu eu ce te doare. Inimioara? Mărturiseşte! Hei, pierzi una, găseşti patru în loc! Le uiţi pe femeile virtuoase, făcând dragoste cu celelalte. Vrei să te fac eu să cunoşti femei? N ai decât să vii la Alhambra... (Era un local public deschis de curând sus, pe Champs Elysées, şi care se ruină chiar în stagiunea următoare printr un lux cu totul prematur). Se pare că acolo te distrezi. Hai şi noi! Ai să ţi iei şi prietenii dacă vrei, ţi l accept chiar şi pe Regimbart!

Frédéric nu l invită pe Cetăţean. Deslauriers se lipsi de Sénécal. Îl luară numai pe Hussonnet, pe Cisy şi pn Dussardier; şi aceeaşi trăsură îi lăsă pe toţi cinci la poarta Alhambrei.

Două galerii în stil maur se întindeau paralel la dreapta şi la stânga. În faţă, tot fundul era ocupat de zidul unei case şi a patra latură (cea a restaurantului), închipuia o mănăstire gotică cu vitra­lii colorate. Un soi de acoperiş chinezesc ocrotea estrada pe care cântau muzicanţii; solul era acoperit împrejur cu asfalt şi nişte lanterne veneţiene agăţate pe stâlpi formau, de departe, peste cei care dansau cadrilul, o cunună de lumini multicolore. Un piedestal ici şi colo susţinea cìte un lighenaş de piatră, din care se ridica un firicel de apă. În frunziş se zăreau statui de ghips, Hebe sau Cupidoni, încleiate de vopsea în ulei; şi numeroasele alei, presărate cu un nisip foarte galben, greblat cu grijă, făceau ca grădina să pară mult mai vastă decât era.

Studenţii îşi plimbau iubitele; vânzători de articole la modă mergeau ţanţoşi, cu câte un baston în mână; colegieni fumau; celibatari bătrâni îşi mângâiau cu pieptenele barba vopsită; se aflau acolo englezi, ruşi, oameni din America de Sud, trei orientali cu tur­bane. Cocote elegante, grizete şi târfe veniseră acolo în speranţa de a găsi un protector, un iubit, un ban de aur, sau numai pentru plăcerea dansului; rochiile lor cu tunici verzi ca apa, albastre, roz sau violete, treceau, se agitau între abanoşi şi lilieci. Aproape toţi bărbaţii purtau stofe în carouri, unii pantaloni albi, cu toate că seara era răcoroasă. Se aprindeau lămpile cu gaz.

Hussonnet cunoştea multe femei prin relaţiile lui cu ziarele şi cu teatrele mici; le trimitea bezele din vârful degetelor şi din când în când îşi părăsea prietenii ca să se ducă să vorbească cu ele.

Deslauriers fu gelos pe aerele lui. Se legă, cinic, de o blondă voi­nică, îmbrăcată în nanchin. După ce îl privi cu o mutră morocă­noasă, ea spuse: "Nu! N am încredere, băiete!" şi îi întoarse spatele.

Încercă iar pe lângă o brună grasă, care fără îndoială că era nebună, pentru că ţâşni de la primul cuvânt, ameninţându l că dacă continuă, cheamă sergenţii. Deslauriers se căzni să râdă; apoi, descoperind o femeiuşcă aşezată la o parte, sub un felinar, îi propuse un contradans.

Muzicanţii, cocoţaţi pe estradă, scârţâiau şi suflau năvalnic, cu atitudini de maimuţă. Dirijorul, în picioare, bătea automat măsura. Lumea era înghesuită, se distra; bridele desfăcute ale pălăriilor atingeau cravatele, cizmele se afundau sub jupoane; toate astea săltau în cadenţă; Deslauriers o strângea la piept pe femeiuşcă şi, cucerit de delirul cancanului, se zbuciuma în mijlocul cadrilurilor ca o paiaţă mare. Cisy şi Dussardier se plimbau mai departe; tânărul aristocrat se uita prin lornion la fete dar nu îndrăznea să le vorbească, în ciuda îndemnurilor comisului, închipuindu şi că femeile acestea aveau totdeauna "un bărbat ascuns în dulap cu un pistol, care iese ca să te silească să iscăleşti nişte poliţe''.

Se întoarseră lângă Frédéric. Deslauriers nu mai dansa; şi toţi se întrebau cum să şi încheie seara, când Hussonnet strigă:

– Ia te uită! marchiza d'Amaëgui!

Era o femeie palidă, cu nasul în vânt, cu mitene până la cot şi cu bucle negre care îi atârnau de a lungul obrajilor ca două urechi de câine. Hussonnet îi spuse:

– Ce ar fi să organizăm o mică petrecere la tine, o recepţie orientală? Încearcă să chemi câteva prietene de ale tale pentru aceşti cavaleri francezi. Eh, ce te încurcă? Îţi aştepţi hidalgo ul?

Andaluza plecă fruntea; cunoscând obiceiurile puţin elegante ale prietenului ei, se temea că are să se aleagă cu plata răcoritoa­relor, în sfârşit, la cuvântul bani pe care îl rosti, Cisy propuse cinci napoleoni, tot ce avea în pungă; treaba fu hotărâtă. Dar Frédéric nu mai era acolo.

I se păruse că recunoaşte vocea lui Arnoux, zărise o pălărie de femeie şi se băgase repede în boschetul de alături.

Domnişoara Vatnaz se afla singură cu Arnoux:

– Iertaţi mă! Vă deranjez?

– Deloc, răspunse negustorul.

Frédéric înţelese din ultimele cuvinte ale conversaţiei lor că Arnoux alergase la Alhambra ca să vorbească cu domnişoara Vatnaz despre o afacere urgentă; şi fără îndoială că nu se potolise pe deplin, pentru că îi spuse cu un aer neliniştit:

– Eşti sigură?

– Foarte sigură! Eşti iubit! Ah, ce om!

Se strâmbă la el înaintându şi buzele groase, aproape sângerii de roşii ce erau. Dar avea ochi admirabili, de culoarea aramei, cu puncte de aur în pupile, plini de duh, de dragoste şi de sensualitate. Luminau ca nişte lămpi pielea puţin gălbuie a feţei ei slabe. Arnoux păru că se bucură de bruftuielile ei. Se aplecă spre ea, spunându i:

– Eşti drăguţă, sărută mă!

Ea îl apucă de amândouă urechile şi îl sărută pe frunte.

În clipa aceea dansurile se opriră; şi în locul dirijorului apăru un tânăr frumos, prea gras şi de o albeaţă de ceară. Avea părul lung şi negru aşezat ca acela al lui Isus, o haină de catifea albastră cu mari ramuri de palmier de aur, un aer înfumurat ca de păun şi prostesc ca de curcan; şi după ce salută publicul, începu un cântec. Era vorba despre un ţăran care îşi povesteşte călătoria în capitală; artistul vorbea în graiul Normandiei de jos, făcea pe beatul; refre­nul:
Ah! m am râs, m am râs, m am râs

În parşivul de Paris!
trezea tropăituri de entuziasm. Delmas, "cântăreţ expresiv", era prea abil ca să l lase să se răcească. I se dădu o ghitară şi gemu o romanţă intitulată Fratele albanezei.

Cuvintele îi aduseră aminte lui Frédéric de cele pe care le cânta omul în zdrenţe dintre tamburarile vaporului. Fără să vrea, ochii nu i se mai dezlipeau de poala fustei întinsă în faţa lui. După fiecare cuplet era o pauză lungă – şi adierea vuitului în copaci semăna cu freamătul valurilor.

Domnişoara Vatnaz, dând la o parte cu o mână ramurile de lemn câinesc care îi mascau estrada, se uita ţintă la cântăreţ, cu nările umflate, cu genele strânse, ca pierdută într o bucurie gravă.

– Foarte bine! zise Arnoux. Înţeleg de ce te afli în seara asta la Alhambra! Îţi place Delmas, draga mea.

Ea nu voi să mărturisească nimic.

– Ah! câtă pudoare!

Şi, arătându i l pe Frédéric:

– Din pricina lui? Ai greşi. Nu există băiat mai discret.

Ceilalţi, care îşi căutau prietenul, intrară în bolta de verdeaţă. Husssonnet îi prezentă. Arnoux împărţi trabuce şi trată pe toată lumea cu băuturi răcoritoare.

Domnişoara Vatnaz se înroşise când îl văzuse pe Dussardier.

Se ridică peste puţin timp şi, întinzându i mâna:

– Nu ţi mai aduci aminte de mine, domnule Auguste?

– De unde o cunoşti? întrebă Frédéric

– Am lucrat în acelaşi Ioc, spuse el.

Cisy îl trăgea de mânecă, ieşiră; abia plecă, şi domnişoara Vatnaz începu să i laude caracterul. Adăugă chiar că avea geniul inimii.

Apoi se vorbi despre Delmas, care ar îi putut, ca mim, să aibă succes în teatru; şi urmă o discuţie în care fură amestecaţi Shakespeare, Cenzura, Stilul, Poporul, reţetele de la Porte Saint Martin, Alexandre Dumas, Victor Hugo şi Dumersan²¹. Arnoux cunoscuse mai multe actriţe celebre; tinerii se aplecau ca să l asculte. Dar cuvintele erau acoperite de muzică; şi, cum se sfârşea cadrilul sau polca, toţi se repezeau la mese, chemau chelnerii, râdeau; sticlele de bere şi de limonada gazoasă pocneau destupate în frunzişuri, femeile cotcodăceau ca nişte găini; uneori doi domni voiau să se bată; fu arestat un hoţ.

Dansatorii năvăliră în alei. Gâfâind, zâmbind, cu feţele încinse, defilau într un vârtej care ridica rochiile şi poalele hainelor; tromboanele răgeau şi mai tare; ritmul se accelera. În spatele mănăs­tirii medievale se auzeau trosnituri, izbucniră petarde; sori înce­pură să, se învârtească; strălucirea focurilor de artificii, de culoarea smaraldului, lumină o clipă toată grădina, şi, odată cu ultima rachetă, mulţimea scoase un mare suspin.

Apoi se scurse încet. Un nor de praf de puşcă plutea în aer. Frédéric şi Deslauriers înaintau pas cu pas în mijlocul mulţimii, când fură opriţi de un spectacol: Martinon primea rest de la garderoba de umbrele; şi întovărăşea o femeie de vreo cincizeci de ani, urâtă, admirabil îmbrăcată şi de un rang social îndoielnic.

– Voinicul ăsta, spuse Deslauriers, e mai puţin simplu decât presupunem. Dar unde e Cisy?

Dussardier le arătă cafeneaua, în care îl văzură pe descendentul cavalerilor în faţa unui bol de punci, în compania unei pălării roz.

Hussonnet, care lipsea de cinci minute, se ivi în clipa aceea.

O fată tânără se rezema de braţul lui, spunându i în gura mare "pisoiaşul"' meu.

– Nu! zicea el. Nu! Nu în public! Spune mi mai bine "viconte". Asta dă un gen cavaleresc, cel din epoca lui Ludovic al XIII lea şi a cizmelor moi, care îmi plac! Da, dragii mei, una de altădată! Nu i aşa că e drăguţă? – O luă de bărbie. – Salută i pe aceşti domni! Toţi sunt fii de pairi ai Franţei. Suntt prieten cu ei ca să mă numească ambasador.

– Ce nebun eşti! suspină domnişoara Vatnaz.

Îl rugă pe Dussardier s o conducă acasă.

Arnoux îi privi depărtându se, apoi, întorcându se spre Frédéric:

– Ţi ar plăcea Vatnaz? Dealtfel, nu eşti sincer în asemenea chestiuni. Cred că ţi ascunzi iubirile.

Frédéric, care se îngălbeni, jură că nu ascunde nimic.

– Pentru că nu ţi se cunoaşte nici o iubită, continuă Arnoux.

Frédéric avu poftă că citeze la întâmplare un nume. Dar asta îi putea fi povestit ei. Răspunse că, în adevăr, n are iubită. Negustorul îl mustră.

– În seara asta era un prilej bun! De ce n ai făcut ca ceilalţi, care pleacă toţi cu câte o femeie?

– Dar dumneata? spuse Frédéric, sâcâit de o asemenea stăruinţă.

– Ah cu mine e altceva! Eu mă întorc lângă a mea!

Chemă o cabrioletă şi se făcu nevăzut.

Cei doi prieteni se întoarseră pe jos. Sufla un vânt din răsărit. Nu vorbea nici unul, nici celălalt. Deslauriers regreta că nu strălucise în faţa directorului unui ziar, iar Frédéric se cufundă în tris­teţe. În sfârşit, spuse că localul îi păruse stupid.

– A cui e vina? Daci nu ne ai fi părăsit pentru Arnoux al tău!

– Eh! orice ar fi putut face ar fi fost absolut zadarnic.

Dar secretarul avea teorii. Ca să obţii anumite lucruri era destul să le doreşti foarte tare.

– Totuşi chiar tu, adineauri....

– Mare pagubă, zise Deslauriers retezând scurt aluzia. Doar n am să mi încurc viaţa cu femeile!

Şi vorbi cu patimă împotriva fandoselii, a prostiei lor; pe scurt, îi displăceau.

– Nu te mai preface! rosti Frédéric.

Deslauriers tăcu. Apoi, dintr o dată:

– Vrei să pui prinsoare pe o sută de franci că o dau gata pe prima care trece?

– Bun, primesc!

Prima care trecu era o cerşetoare groaznică. Erau disperaţi de întâmplare când, în mijlocul străzii Rivoli, văzură o fată înaltă care ducea în mână o cutiuţă.

Deslauriers o acostă sub arcade. Ea o luă brusc spre grădina Tuileries şi o apucă în curând prin piaţa Carrouselului; se uita în dreapta şi n stânga. Alergă după o trăsură; Deslauriers o ajunse din urmă. Mergea lângă ea, vorbindu i cu gesturi expresive. În sfârşit ea îi primi braţul şi înaintară de a lungul cheiurilor. Apoi, în dreptul palatului Châtelet, se plimbară pe trotuar timp de douăzeci de minute cel puţin, ca doi marinari care îşi făceau cartul. Dar, deodată, tra­versară podul Change, piaţa de flori, cheiul Napoleon. Frédéric îì urmă. Deslauriers îi dădu a înţelege că i ar stingheri şi că n avea decât să i urmeze exemplul.

– Cât mai ai?

– Două monede de cinci franci!

– Ajunge! Bună seara!

Frédéric fu cuprins de uimirea pe care o simţi când vezi izbu­tind o farsă. "Îşi bate joc de mine, se gândi el. Dacă aş merge mai departe?" Deslauriers ar crede că era invidios pe el, pentru dragostea asta. "Ca şi cum n aş avea şi eu una, şi de o sută de ori mai rară, mai nobilă, mai puternică!" Îl împingea un fel de furie. Ajunse în faţa porţii doamnei Arnoux.

Nici una din ferestrele exterioare nu erau ale locuinţei ei. To­tuşi stătea cu ochii lipiţi de faţadă, de parcă ar fi crezut că prin contemplarea asta putea despica zidurile. Acum, fără îndoială, se odihnea, liniştită ca o floare adormită, cu frumosul ei păr negru printre dantelele pernei, cu buzele întredeschise, cu capul pe un braţ.

I se năzări şi capul lui Arnoux. Se îndepărtă, ca să fugă de ima­ginea asta.

Îi veni în minte sfatul lui Deslauriers; îi fu groază de el. Şi atunci rătăci pe străzi.

Când întâlnea un pieton, încerca să i desluşească chipul. Din vre­me în vreme o rază de lumină îi trecea printre picioare, descria pe pavaj un imens sfert de cerc; şi din umbră răsărea un om, cu coşul în spate şi cu felinarul în mână. În unele locuri vântul zguduia bur­lanul de tinichea al unui horn; se ridicau sunete îndepărtate care sa amestecau cu zumzetul din capul lui, şi i se părea că aude, în văzduh, refrenul nedesluşit al contradansului. Legănarea mersului îi între­ţinea beţia asta; se afla pe podul Concorde.

Atunci îşi aduse aminte de acea seară din iarna trecută când, ieşind de la ea pentru prima oară, trebuise să se oprească, atât de tare îi bătea inima sub îmbrăţişarea speranţelor. Acum, toate erau moarte!

Nori întunecaţi alergau peste faţa lunii. O contemplă, visând Ia măreţia spaţiilor, la mizeria vieţii, la nimicnicia a tot. Se iviră zorile; îi clănţăneau dinţii; şi, pe jumătate adormit, jilav de ceaţă şi plin de lacrimi, se întrebă de ce n ar sfârşi cu toate. N avea decât o mişcare de făcut! Greutatea frunţii îl trăgea înainte, îşi vedea ca­davrul plutind pe apă; Frédéric se aplecă. Parapetul era puţin cam lat, numai de oboseală nu încercă să l sară.

Fu cuprins de spaimă. Se întoarse pe bulevarde şi se prăbuşi pe o bancă. Îl treziră nişte poliţişti, convinşi că "trăsese un chef".

O luă iar la drum. Dar cum îi era foarte foame şi toate restauran­tele erau închise, se duse să mănânce într o cârciumă din Hale. După asta, socotind că era încă prea devreme, hoinări în jurul Primăriei, până la opt şi un sfert.

Deslauriers îşi concediase de mult fetişcana; şi acum scria la masă, în mijlocul odăii. Către ora patru veni domnul de Cisy.

Datorită lui Dussardier intrase în vorbă în seara din ajun cu o femeie; şi chiar o condusese cu trăsura, împreună cu bărbatul ei, până pe pragul casei lor, de unde îi dăduse o întâlnire. De acolo venea. Nimeni nu cunoştea acel nume!

– Şi ce i cu asta? întrebă Frédéric.

Atunci gentilomul bătu câmpii; vorbi despre domnişoara Vatnaz, despre andaluză şi despre toate celelalte. În sfârşit, îşi expuse cu multe perifraze scopul vizitei; încredinţându se discreţiei prietenu­lui lui, venea să l ajute într un demers, după care avea să se pri­vească definitiv ca un bărbat; şi Frédéric nu l refuză. Îi povesti istoria lui Deslauriers, fără să spună adevărul în ceea ce l privea pe el personal.

Secretarul găsi că "îi merge acum foarte bine". Acest respect pentru sfaturile lui îi mărea buna dispoziţie.

Prin ea o cucerise din prima zi pe domnişoara Clémence Daviou, brodeză de uniforme militare, cea mai blândă fiinţă cu putinţă, zveltă ca o trestie, cu ochi mari albaştri, totdeauna uluiţi. Secre­tarul abuza de nevinovăţia ei, până la a o face să creadă că era deco­rat; îşi împodobea redingota, cu o panglică roşie când se întâlnea cu ea, dar se lipsea de panglică în public, ca să nu şi umilească şeful, spunea el. Dealtfel, o ţinea la distanţă, se lăsa mângâiat ca un paşă şi o numea în glumă "fiică din popor". Ea îi aducea de fiecare dată bucheţele de violete. Frédéric n ar fi vrut o asemenea dragoste.

Totuşi, când ieşeau la braţ ca să se ducă într o cămăruţă la Pinson sau la Barillot, simţea o tristeţe ciudată. Frédéric nu ştia cât îl făcuse să sufere pe Deslauriers în fiecare joi, de un an încoace, când îşi curăţa unghiile, înainte de a se duce să cineze în strada Choisoul!

Într o seară, când îi privise plecând din balcon, îl văzu de departe pe Hussonnet pe podul Arcole. Boemul începu să l cheme prin semne şi Frédéric coborî cele cinci etaje.

– Uite despre ce o vorba: sâmbăta viitoare, în 24, e ziua doamnei Arnoux.

– Cum aşa, doar o cheamă Marie?

– Şi Angèle, n are a face! Se va sărbători în casa lor de la ţară, la Saint Cloud; eu sunt însărcinat să te anunţ. Ai să găseşti un vehicul la ora trei, la revistă. Ne am înţeles! Iartă mă că te am deranjat. Dar am atâtea drumuri de făcut!

Frédéric nici nu se urnise încă din loc, când portarul îi dădu o scrisoare.

"Domnul şi doamna Dambreuse îl roagă pe domnul F. Moreau să le facă onoarea de a veni să cineze la ei sâmbătă 24 curent."

"Prea târziu", se gândi el.

Totuşi îi arătă scrisoarea lui Deslauriers, care strigă:

– Ah! în sfârşit! Dar îmi pari nemulţumit. De ce?

Frédéric, şovăind puţin, îi spuse că are altă invitaţie pentru aceeaşi zi.

– Fă mi plăcerea şi trimite la plimbare strada Choiseul. Nu face prostii! Am să răspund pentru tine, dacă ţi e greu.

Şi secretarul scrise o scrisoare de acceptare, la persoana a treia.

Cum nu văzuse niciodată lumea decât prin febra dorinţelor lui lacome, şi o închipuia ca pe o creaţie artificială, care funcţiona în virtutea unor legi matematice. Un dineu în oraş, întâlnirea cu un om cu o situaţie bună, zâmbetul unei femei frumoase puteau, printr o serie de acţiuni care decurgeau unele din altele, să aibă rezultate uriaşe. Anumite saloane pariziene erau ca acele maşini ce primesc materia în stare brută şi o dau afară cu o valoare însutită. Credea în curtezanele care sfătuiesc diplomaţii, în căsătoriile bogate obţi­nute prin intrigi, în geniul ocnaşilor, în docilitatea norocului sub mâna celor puternici. În sfârşit, vizitele la familia Dambrouse îi păreau atât de utile şi vorbi atât de bine despre asta, încât Frédéric nu mai ştia la ce să se hotărască.

Trebuia totuşi, de vreme ce era ziua doamnei Arnoux, să i facă un cadou; se gândi, fireşte, la o umbrelă, ca să şi răscumpere stângăcia. Descoperi o umbrelă de mătase de culoarea pieptului de porumbel, cu un mic mâncr de fildeş cizelat, care venea din China. Dar costa o sută şaptezeci şi cinci de franci şi el n avea nici ban, trăia chiar pe credit până în trimestrul viitor. Totuşi o voia, ţinea la asta şi, cu toate că îi repugna, îi ceru lui Deslauriers.

Deslauriers îi răspunse că n are bani.

– Am nevoie, spuse Frédéric, mare nevoie!

Celălalt repetă aceeaşi scuză, aşa că Frédéric îşi ieşi din fire:

– Ai putea şi tu, uneori...

– Ce anume?

– Nimic!

Secretarul înţelesese. Scoase din rezerva lui suma de care era vorba şi, după ce i o dădu ban cu ban, zise:

– Nu ţi cer chitanţa, de vreme ce trăiesc pe spinarea ta.

Frédéric îi sări de gât cu mii de proteste drăgăstoase. Deslauriers rămase rece. Apoi, a doua zi, zărind umbrela pe pian:

– Ah! pentru asta era!

– Poate că am s o trimit, spuse cu laşitate Frédéric.

Întâmplarea îl ajută, pentru că seara primi o scrisoare tivită cu negru, în care doamna Dambreuse îi anunţa pierderea unui unchii şi se scuza că amână pe mai târziu plăcerea de a face cunoştinţă cu el.

Sosi de la ora două la biroul revistei. În loc să aştepte ca să l ducă cu trăsura lui, Arnoux plecase din ajun, nemaiputându se împotrivi dorinţei de aer curat.

În fiecare an, de cum dădeau primele frunze, o lua la picior de dimineaţă, făcea drumuri lungi peste câmpii, bea lapte în gospodă­rii de ţară, se zbenguia cu ţărăncile, se informa în privinţa recoltelor, aducea răsaduri de salată în batistă. În sfirşit, împlinindu şi un vis vechi, îşi cumpărase o casă la ţară.

În timp ce Frédéric vorbea cu vânzătorul, veni şi domnişoara Vatnaz şi fu dezamăgită nevăzându l pe Arnoux. Avea să mai rămână acolo poate două zile. Vânzătorul o sfătui "să se ducă acolo'"; ea nu se putea duce acolo: să scrie o scrisoare, dar ei îi era frică să, nu se piardă scrisoarea. Frédéric se oferi s o ducă el. Ea scrise biletul la iuţeală şi îl rugă stăruitor să l dea fără martori.

Peste patruzeci de minute debarca la Saint Cloud.

Casa, la o depărtare de o sută de paşi de pod, se afla la jumă­tatea unei coline. Zidurile grădinii erau ascunse de două şiruri de tei şi o peluză mare cobora până la malul râului. Poarta dintre ză­brele fiind deschisă, Frédéric intră.

Arnoux, întins pe iarbă, se juca cu nişte pisoi de curând fătaţi. Distracţia asta părea că l absoarbe de tot. Scrisoarea domnişoarei Vatnaz îl scoase din lâncezeală.

– Drace! Drace! Ce plictiseală! Are dreptate: trebuie să plec.

Apoi, după ce băgă scrisoarea în buzunar, îşi arătă cu plăcere domeniul. Arătă tot, grajdul, şura, bucătăria. Salonul era la dreapta, şi partea dinspre Paris dădea într o verandă cu zăbrele, umbrită de o clematită. Dar, deasupra capetelor lor, izbucniră nişte triluri; doamna Arnoux, crezându se singură, se amuza cântând. Făcea game, triluri, arpegii. Scotea note lungi care păreau suspendate; altele cădeau grăbite, ca picăturile unei cascade; şi vocea ei, trecând prin jaluzele, tăia marea linişte şi urca spre cerul albastru.

Încetă deodată, când veniră doi vecini, domnul şi doamna Oudry.

Apoi se ivi ea însăşi sus, pe peron; când cobora treptele, Frédéric îi zări piciorul. Purta nişte pantofi mici, decoltaţi, de piele castaniu aurie cu trei barete transversale, ce desenau pe ciorapul ei un grilaj de aur.

Invitaţii sosiră. În afară de domnul Lefaucheux, avocat, erau comesenii de fiecare joi. Fiecare adusese câte un dar. Dittmer o eşarfă siriană, Rosenwald un album de romanţe, Burrieu o acua­relă, Sombaz propria lui caricatură şi Pellerin un desen în cărbune reprezentând un dans macabru, o fantezie hidoasă, executată me­diocru. Hussonnet nu adusese nici un dar.

Frédéric aşteptă să şi ofere darul după ceilalţi.

Ea îi mulţumi mult. Atunci el spuse: