Elemente de istorie, doctrină şi practică misionară

Prozelitismul – O contra-mărturie

În timp ce cuvântul „prozelit” a fost folosit iniţial pentru a desemna o persoană care a devenit membră a comunităţii evreieşti prin credinţa în Yahweh şi respecarea Legii lui Moise, iar mai tîrziu, în timpurile creştine primare, pentru o persoană de altă credinţă care s-a convertit la creştinism, prozelitismul a dobândit în ultimele secole conotaţii negative datorită schimbărilor în conţinutul, motivaţia, spiritul şi metodele „evanghelizării”.

Termenul „prozelitism” este folosit astăzi pentru a desemna încurajarea creştinilor ce aparţin unei biserici să-şi schimbe apartenenţa denominaţională, prin căi şi mijloace care „contravin spiritului dragostei creştine, violează libertatea persoanei şi diminuează credinţa în mărturia creştină a Bisericii”.⁹

Prozelitismul este „coruperea mărturiei”.¹⁰ La un nivel superficial, prozelitismul poate apărea ca o activitate misionară autentică şi entuziastă; iar unii oameni implicaţi sunt creştini dedicaţi în mod autentic şi care cred că fac misiune în felul lui Hristos. Însă scopul, spiritul şi metodologia acestei activităţi o fac să fie prozelitism.

Unele dintre caracteristicile care disting prozelitismul de mărturia comună autentică sunt:

• 
  o critică nedreaptă sau caricaturizarea doctrinelor, credinţelor şi practicilor altei biserici fără a încerca să se înţeleagă sau să se intre în dialog pe acele probleme; unii care venerează icoanele sunt acuzaţi că se închină la idoli, alţii sunt ridiculizaţi pentru pretinsa idolatrizare a Fecioarei Maria şi a sfinţilor sau sunt învinuiţi că se roagă pentru morţi;
  
• 
  prezentarea unei anumite biserici sau confesiuni ca „adevărata Biserică”, iar învăţătura sa ca „dreapta credinţă” şi ca singura cale de mântuire, respingând Botezul din alte biserici ca invalid şi convingând lumea să se re-boteze;
  
• 
  portretizarea propriei biserici ca având un înalt statut moral şi spiritual în comparaţie cu slăbiciunile percepute şi problemele altor biserici;
  
• 
  faptul de a profita şi a se folosi neloial de problemele ce apar în cadrul unei biserici pentru a câştiga noi membri pentru propria biserică;
  
• 
  oferirea de ajutoare materiale sau de oportunităţi educaţionale ca tentaţie pentru a se alătura altei biserici;
  
• 
  folosirea presiunii politice, economice, culturale şi etnice sau a argumentelor istorice pentru a-i câştiga pe alţii la propria biserică;
  
• 
  a profita de lipsa de educaţie sau de instruire creştină care-i face pe oameni vulnerabili la schimbarea apartenenţei bisericeşti;
  
• 
  folosirea violenţei fizice sau a presiunii morale şi psihologice pentru a-i convinge pe oameni să-şi schimbe afilierea bisericească: aceasta include folosirea tehnicilor media pentru a înfăţişa o anumită biserică într-un mod care exclude, defaimă sau stigmatizează pe credincioşii săi, hărţuirea prin apeluri repetate la domiciliu, ameninţări materiale şi spirituale şi insistenţa pe calea „superioară” către mântuire oferită de o anumită biserică;
  
• 
  exploatarea singurătăţii, bolii, necazurilor sau chiar a dezamăgirii oamenilor faţă de biserica lor cu scopul de a-i „converti”.
  

Mărturia comună este constructivă: îmbogăţeşte, provoacă, dă putere şi zideşte relaţii creştine temeinice şi legături frăţeşti. Prin cuvânt şi faptă, face Evanghelia relevantă pentru lumea contemporană. Prozelitismul este o pervertire a
Mărturia comună este constructivă: îmbogăţeşte, provoacă, dă putere şi zideşte relaţii creştine temeinice şi legături frăţeşti.
mărturiei creştine autentice şi deci, o contra-mărturie. Nu construieşte, ci distruge. Provoacă tensiuni, scandal şi divizare, şi este astfel un factor destabilizator pentru mărturia Bisericii lui Hristos în lume. Este întotdeauna o rănire a koinoni(a) - ei, creând nu comuniune, ci părţi antagonice.

Cu toate acestea, trebuie recunoscut faptul că unii oameni se mută de la o biserică la alta dintr-o convingere adevărată şi autentică, fără vreo presiune prozelitistă sau manipulare, luând o decizie liberă ca urmare a experienţei lor cu privire la viaţă şi mărturia altei biserici.

Bisericile trebuie să-şi analizeze în mod continuu viaţa internă spre a vedea dacă unele din motivele pentru care oamenii îşi schimbă apartenenţa bisericească nu rezidă în chiar sânul propriilor biserici.

Linii directoare pentru relaţii responsabile în misiune

1.Teme pentru studiu şi reflecţie

Înaintarea spre relaţii responsabile în misiune care să promoveză mărturie creştină comună autentică, şi să evite prozelitismul va necesita dialog, reflecţie şi studiu într-o serie de domenii importante ecclesiologice, teologice şi altele:

• 
  factori istorici şi sociali, incluzând (1) diversitatea experienţelor din rândul diferitelor biserici, (2) lipsa conştientizării sau înţelegerea diferită a istoriei propriei biserici şi a altor biserici, care duce la rănirea amintirilor, şi (3) perspective şi percepţii diferite în rândul bisericilor majoritare şi minoritare în contexte unde o singură biserică a ajuns să fie identificată cu o anumită naţiune, popor sau cultură;
  
• 
  percepţii diferite şi chiar contradictorii ale conţinutului credinţei creştine - cu privire la cult, sacramente şi autoritatea didactică a Bisericii – şi a limitelor diversităţii legitime în aceste domenii;
  
• 
  înţelegerea diferită a naturii calităţii de membru al unei biserici şi a angajării creştine a unei persoane, reflectată mai ales în folosirea expresiilor ce conferă judecăţi de valoare ( cum ar fi „nominal”, „dedicat”, „adevărat” sau „ creştin născut din nou”, „fără biserică”, „evanghelizare” şi „re-evanghelizare”), care sunt adesea o sursă de tensiune între biserici, ducând la acuzaţii de prozelitism;
  
• 
  înţelegerea diferită a scopului misiunii, conducând la diferenţe de ethos şi stil misionar, mai ales în ceea ce priveşte concepte ca: „dezvoltare bisericească” şi „extindere bisericească” ce par să dea prioritate numărului de „convertiţi” şi astfel par să încurajeze misiunea printre cei ce sunt deja membri ai unei biserici creştine;
  
• 
  înţelegerea diferită a universalităţii misiunii, mai ales în ceea ce priveşte validitatea principiului creştin străvechi de „teritoriu canonic”, conform căruia biserica locală, deja prezentă într-un anumit loc este în primul rând responsabilă pentru viaţa spirituală a oamenilor de acolo, şi nici un alt creştin, grup sau biserică nu poate acţiona sau stabili structuri bisericeşti fără a se consulta şi a coopera cu biserica locală.
  

2. Cum trebuie acţionat mai departe: propuneri practice

În pofida problemelor ce încă trebuie să mai fie depăşite, reflecţia ecumenică şi experienţa din ultimele decenii au demonstrat că reconcilierea şi înţelegerea reciprocă sunt posibile şi că mărturia în unitate poate deveni o realitate chiar şi pe o scară mai largă.

Deoarece contextele noi cer iniţiative noi de proclamare a Evangheliei în unitate, bisericile partenere în misiune trebuie să se angajeze pentru:

• 
  o înţelegere aprofundată a ceea ce înseamnă să fii biserică în lumea de astăzi, şi acceptarea şi celebrarea inter-relaţionării lor în cadrul unicului Trup al lui Hristos (cf.ICor.,12,12);
  
• 
  convingerea profundă că misiunea pe care bisericile o împărtăşesc în mod sinergic, este a lui Dumnezeu, nu a lor proprie;
  
• 
  eforturi de a ajunge la o înţelegere comună mai complexă şi la o viziune a rolului lor misionar în societatea contemporană;
  
• 
  a ajunge împreună, în felul lui Hristos, la noi frontiere ale misiunii – ascultând, acompaniind, însoţind, oferind resurse, primind unii de la alţii;
  
• 
  hotărârea reînnoită de a arăta împreună „singura nădejde a chemării [lor]” (Efes.4,4), cu scopul de a se împărtăşi mai mult de iconomia divină a mântuirii pentru reconcilierea şi adunarea tuturor popoarelor şi a tuturor lucrurilor în Hristos (cf.Efes. 1, 9 – 10).
  

„Noi deplângem modul de a acţiona al celor care îşi duc la îndeplinire strădaniile în misiune şi evanghelizare astfel încât distrug unitatea Trupului lui Hristos, demnitatea umană şi chiar vieţile şi culturile celor care sunt evanghelizaţi; îi îndemnăm pe aceştia să îşi mărturisească participarea la prozelitism şi să renunţe la acesta.”

Deoarece drumul către evanghelizare în comuniune ecumenică şi parteneriat este încă lung, bisericile partenere în misiune trebuie:

• 
  să se căiască pentru eşecurile din trecut şi să reflecteze mai auto-critic asupra modurilor de a fi în relaţie una cu alta şi asupra metodelor de evanghelizare, pentru a depăşi, în cuprinsul formulărilor lor teologice sau doctrinare, sau a politicilor şi strategiilor lor misionare, tot ceea ce exprimă lipsă de iubire, de înţelegere şi de încredere în alte biserici;
  
• 
  să renunţe la orice formă de competiţie denominaţională şi rivalitate, şi la tentaţia de a atrage prin prozelitism membrii altor tradiţii creştine, acţiuni ce contravin rugăciunii lui Iisus pentru unitatea ucenicilor Săi (In. 17, 21);
  
• 
  să evite stabilirea structurilor bisericeşti paralele, şi mai degrabă să stimuleze, să ajute şi să coopereze cu bisericile locale existente în lucrarea lor evanghelizatoare în societate în general, ca şi în relaţiile cu proprii membri, mai ales cu aşa-numiţii membri nominali;
  
• 
  să condamne orice manipulare a asistenţei umanitare a creştinilor sau bisericilor pentru a-i tenta pe oameni să-şi schimbe apartenenţa lor denominaţională sau să promoveze scopurile misionare ale unei biserici în detrimentul alteia;
  
• 
  să-i ajute pe cei care se află în procesul de a-şi schimba apartenenţa bisericească, să discearnă dacă sunt ghidaţi de motive demne sau nedemne (cum ar fi avansarea pe scara socială sau şanse pentru o viaţă mai bună);
  
• 
  să înveţe „să-şi rostească adevărul în dragoste” , atunci când consideră că alţii fac prozelitism sau sunt implicaţi în practici de evanghelizare lipsite de onestitate.
  

Această comuniune creştină şi parteneriat vor fi posibile numai dacă creştinii şi bisericile:

• 
  se vor asculta reciproc într-un dialog autentic menit să depăşească ignoranţa, prejudecăţile sau neînţelegerile, vor percepe diferenţele lor în perspectiva unităţii creştine şi vor evita acuzaţiile nedrepte, polemicile, defăimarea şi respingerea;
  
• 
  vor asigura o mai complexă împărtăşire a informaţiei şi a responsabilităţii în misiune la toate nivelele, incluzând discuţii anterioare lansării de programe de evanghelizare;
  
• 
  se vor încuraja, se vor întări şi se vor completa reciproc în activitatea misionară într-un spirit ecumenic, incluzând consultarea prealabilă cu biserica dintr-o anumită zonă pentru a identifica posibilităţile de colaborare şi de mărturie în unitate.
  
• 
  vor demonstra voinţa de a învăţa de la ceilalţi – de exemplu, din dinamismul lor, din entuziasmul şi bucuria în activitatea misionară, din modul lor de a percepe comunitatea, din bucuria lor în Duhul, din spiritualitatea lor;
  
• 
  vor face eforturi mai mari pentru reînnoire interioară în propriile lor tradiţii şi contexte culturale.