Elemente de istorie, doctrină şi practică misionară

IV. Ecumenismul de nivel european. Conferinţa Bisericilor Europene

Din 1948 şi până astăzi au luat fiinţă mai multe organizaţii regionale sau continentale, prin iniţiativa şi cu suportul CEB: În Conferinţa pan-africană a Bisericilor (1958), Conferinţa Bisericilor din Orientul Mijlociu (1964), Conferinţa Bisericilor din Caraibe (1973), Conferinţa Bisericilor Latino-Americane (1961), Consiliul canadian al Bisericilor, Consiliul Naţional al Bisericilor lui Hristos din SUA etc.

Conferinţa Bisericilor Europene este o organizaţie ecumenică fondată în 1959 în timpul războiului rece, când Europa era divizată în două blocuri politice şi militare diferite şi divergente. În anii 40-50 ai secolului trecut, un mic grup de lideri bisericeşti din est şi din vest s-au gândit să înfiinţeze o organizaţie ecumenică europeană care să depăşească graniţele politice şi ideologice ale bătrânului continent. Două Adunări pregătitoare au avut loc în 1953 şi 1957, iar în ianuarie 1959 a a avut loc prima adunare a CBE, la care au participat patruzeci de Biserici europene.

Scopul iniţial al CBE a fost de a promova reconcilierea, dialogul şi prietenia între Bisericile Europei, de a crea punţi de legătură între est şi vest. S-a insistat mult în acei ani pe ideea că în Europa, în ciuda existenţei unei „cortine de fier” politice, nu se poate vorbi şi de o „cortină de fier” care separă Bisericile. O dovadă a insistenţei asupra acestui aspect este organizarea celei de-a patra Adunări CBE la bordul unui vas din Marea Baltică, aceasta pentru a se depăşi probleme legate de obţinerea vizelor şi că toate Bisericile care au trimis reprezentanţi vor putea fi reprezentate. De asemenea CBE a încercat şi încearcă până astăzi să stabilească punţi de legătură între Bisericile minoritare şi cele majoritare, între diferitele generaţii şi între confesiuni. După căderea cortinei de fier, CBE şi-a continuat misiunea de a determina pe creştinii de diferite confesiuni să trăiască şi să mărturisească împreună într-un spirit ecumenic şi de respect reciproc. Împreună, Bisericile membre sunt chemate să promoveze unitatea şi să prezinte o mărturie creştină comună în faţa oamenilor şi a instituţiilor Uniunii Europene.

CBE are o Constituţie adoptată în 1964 la cea de-a treia Adunare, iar din aprilie 1968 există un secretariat permanent. Din CBE fac parte o sută douăzeci şi şase de Biserici (situaţia din anul 2005) Ortodoxe, Anglicane, Protestante şi Vechi-Catolice, precum şi patruzeci şi trei de organizaţii asociate din întreaga Europă. Sediul central al organizaţiei se găseşte la Geneva, în aceeaşi clădire cu CEB.

Conform Constituţiei CBE (art. 5.1) autoritatea supremă este deţinută de Adunarea Generală organizată la fiecare şase ani. Adunarea este formată din membri delegaţi de către Bisericile membre CBE şi membrii Comitetului Central. În perioada dintre Adunări, CBE este condusă de un Comitet Central care se întruneşte odată pe an. Din 2003, preşedinte al CBE este Pastorul Jean Arnold de Clermont, care face parte din Biserica Protestantă din Franţa, iar secretar general este (din decembrie 2005) Colin Williams, pastor anglican.

În cadrul CBE funcţionează două comisii: Comisia Biserică şi Societate şi Comisia Bisericile în dialog. Se duc tratative pentru integrarea în CBE a unei a treia Comisii pentru migranţi.

În anul 1999, după cea de-a unsprezecea Adunare CBE(Graz, 1997), Comisia Ecumenică Europeană pentru Biserică şi Societate s-a unit cu Conferinţa Bisericilor Europene, devenind Comisia CBE pentru Biserică şi Societate. Secretariatele acestei Comisii se află la Bruxelles şi Strassbourg. O principală sarcină a acestei Comisii este de a implica Bisericile în procesul de integrare europeană, realizând contactul permanent cu instituţiile europene, dar şi cu alte instituţii politice internaţionale precum ONU sau OSCE, în numele CBE şi al Bisericilor membre.

Din 2002, directorul Comisiei este Rüdiger Noll. Cele mai recente reuniuni anuale ale comisiei s-au organizat la El Escorial (Spania, 2003), Wavre (Belgia, 2004), Dunblane (Scoţia, 2005) şi Sigtuna (Suedia, 2006). Următoarea reuniune va avea loc în Armenia în 2007. Comisia Bisericile în dialog îşi are sediul la Geneva şi este condusă de Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniţă¹²², teolog român, Profesor de Istorie Bisericească la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Potrivit Constituţiei CBE, Conferinţa realizează prin intermediul acestui program, “contribuţia comună la misiunea Bisericii, protejarea vieţii, reînnoirea vieţii comune şi a mărturiei.”

Sub patronajul acestei comisii se desfăşoară dialogurile bilaterale între diferitele Biserici europene membre CBE, precum şi între Bisericile europene şi Bisericile de pe alte continente, organizează adunări consultative între Facultăţile de teologie din cadrul Bisericilor membre CBE etc. Ultimele Adunări ale Comisiei au avut loc la Florenţa (2003), Aarhus, Danemarca (2006) şi Tallinn, Estonia (2006). Viitoarea Adunare va avea loc în 2007 în Grecia.

Comisia pentru migranţi în Europa este ultima comisie infiinţată. Europa se confruntă cu problema refugiaţilor încă din perioada post-belică. CBE se preocupă de integrarea socială şi asistenţa spirituală a migranţilor.
Adunările CBE.

Nr.	DATA	LOCUL	TEMA
I	1959	Nyborg, Danemarca	Creştinismul european în lumea secularizată de astăzi
II	1960	Nyborg, Danemarca	Slujirea Bisericii într-o lume schimbătoare
III	1962	Nyborg, Danemarca	Biserica din Europa şi criza omului modern
IV	1964	Marea Baltică, la bordul navei M. V. Bornholm	Trăind împreună ca şi continent şi generaţii
V	1967	Pörtschach, Austria	A trăi şi a reconcilia: Sarcina Bisericilor europene astăzi
VI	1971	Nyborg, Danemarca	Slujitorii lui Dumnezeu, slujitorii omului
VII	1974	Engelberg, Danemarca	Unitate în Hristos şi pace în lume
VIII	1979	Chania, Creta, Grecia	Activi pentru lume în puterea Duhului Sfânt
IX	1986	Stirling, Scoţia	Slavă lui Dumnezeu şi pe pământ pace
X	1992	Praga, Cehoslovacia	O nouă creaţie în Hristos
XI	1997	Graz, Austria	Reconcilierea, dar al lui Dumnezeu şi sursă a unei noi vieţi
XII	2003	Trondheim, Norvegia	Iisus Hristos vindecă şi reconciliază: mărturia noastră în Europa

Deşi Biserica Romano-Catolică nu este membră a CBE, există strânse legături între aceasta şi CBE. CCEE împreună cu CBE au organizat la nivel european două Adunări Ecumenice, procesul organizării celei de-a Treia fiind în curs de desfăşurare.

Prima Adunare Ecumenică Europeană a fost organizată la Basel în Elveţia, între 15-21 mai 1989, participând 700 de delegaţi din întreaga Europă. Tema adunării a fost Pace şi Dreptate. A fost prima întâlnire a creştinilor din întreaga Europă după schisma de la 1054. Adunarea, prin tema ei, a constituit un impuls pentru creştinii din blocul comunist, să-şi intensificie eforturile pentru dobândirea propriei păci şi dreptăţi.

A doua Adunare Ecumenică Europeană a avut loc la Graz, Austria, între 23-29 iunie 1997, participând 700 de delegaţi şi până la 10.000 de oaspeţi creştini din întreaga Europă. Tema Adunării a fost Reconcilierea: dar a lui Dumnezeuşi izvor de viaţă nouă.

A Treia Adunare Ecumenică Europeană va avea loc la Sibiu între 4-9 septembrie 2007. Vor participa 2500 de delegaţi din întreaga Europă. Tema Adunării va fi: „Lumina lui Hristos luminează tutror. Speranţă pentru înnoire şi unitate în Europa. Această a treia Adunare Ecumenică Europeană va sta în strânsă legătură cu celelalte două adunări anterioare, având la bază documentul „Charta Oecumenica – linii directoare pentru dezvoltarea colaborării între Bisericile din Europa” semnat la 22 Aprilie 2001 la Strassbourg de către Mitropolitul Jeremie, Preşedintele de atunci al Conferinţei Bisericilor Europene şi Cardinalul Vlk, Preşedintele de atunci al Consiliului Conferinţelor Episcopilor Europeni.

Prep.univ.dr.Daniel Buda

Facultatea de Teologie Ortodoxă

„Andrei Şaguna” din Sibiu

DOCTRINĂ

d

Chemaţi pentru a constitui Biserica cea una O invitaţie adresată Bisericilor pentru a-şi reînnoi angajamentul de a căuta unitatea şi de a adânci dialogul

Adunările CEB au adoptat documente ce oferă o viziune, sau identifică însuşirile, „unităţii pe care o căutăm”¹²³. Pe linia acestor texte cea de-a IX-a Adunare Generală de la Porto Alegre a adoptat acest text invitând bisericile să continue această călătorie împreună, ca un pas înainte spre deplina unitate văzută.

Scopul acestei invitaţii adresate bisericilor este dublu: a) să reflecte ceea ce bisericile, în acest stadiu al călătoriei lor ecumenice, pot spune împreună despre unele aspecte importante ale Bisericii; şi b) să invite bisericile la o discuţie reînnoită – care să implice susţinerea reciprocă, să fie deschisă şi să înlesnească căutarea – despre calitatea şi gradul legăturii frăţeşti şi a comuniunii şi despre chestiunile care încă le mai despart.¹²⁴
I

1. Noi, delegaţii la cea de a Noua Adunări Generale a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, mulţumim lui Dumnezeu Cel Unul in Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Cel care a adus bisericile noastre într-un contact şi dialog viu. Prin harul lui Dumnezeu am fost ajutaţi să rămânem împreună, chiar şi atunci când nu a fost uşor. Au fost făcute eforturi considerabile pentru a depăşi separările. Noi suntem „o asociaţie frăţească de biserici care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor conform Scripturilor şi, de aceea, caută să îşi împlinească chemarea lor comună spre slava lui Dumnezeu Cel Unul, Tatăl, Fiul, şi Sfantul Duh”¹²⁵. Reafirmăm faptul că „scopul prim al asociaţiei frăţeşti de biserici din Consiliul Ecumenic al Bisericilor este de a se invita una pe cealaltă la unitatea vizibilă într-o singură credinţă şi într-o singură comuniune euharistică, exprimate în cult şi în viaţa comunitară în Hristos, prin mărturisire şi servire a lumii, şi pentru a înainta către acea unitate pentru ca lumea să creadă”¹²⁶. Despărţirile noastre continue sunt răni reale în trupul lui Hristos, iar misiunea lui Dumnezeu în lume suferă.

2. Bisericile aparţinând asociaţiei frăţeşti a CEB rămân angajate reciproc pe calea către deplina unitate văzută. Acest angajament este un dar al Domnului nostru Cel milostiv. Unitatea este în acelaşi timp un dar divin şi o chemare. Bisericile noastre au afirmat că unitatea pentru care ne rugăm, sperăm, şi ne străduim este „o koinonia dată şi exprimată în mărturisirea comună a credinţei apostolice; o viaţă sacramentală comună în care se intră printr-un Botez şi este împreună – celebrată într-o comuniune euharistică; o viaţă de comuniune în care membrii şi slujirile sunt recunoscute reciproc şi reconciliate; şi o misiune comună prin care se mărturiseşte Evanghelia harului lui Dumnezeu tuturor oamenilor şi se serveşte întreaga creaţie”.¹²⁷ O astfel de koinonia trebuie să fie exprimată în fiecare loc, şi printr-o relaţie conciliară a bisericilor din diferite locuri. În continuare sunt necesare multe eforturi deoarece căutăm împreună înţelesul unităţii şi al catolicităţii şi semnificaţia Botezului.

II

3. Mărturisim Biserica cea una, sfântă, catolică¹²⁸ şi apostolică aşa cum se afirmă în Simbolul de credinţă niceo – constantinopolitan (381). Unicitatea Bisericii este o imagine a unităţii lui Dumnezeu Cel Unul în Treime, în comuniunea Persoanelor divine. Sfânta Scriptură descrie comunitatea creştină ca fiind trupul lui Hristos a cărui diversitatea interrelaţionată este esenţială pentru deplinătatea sa : “Sunt felurite daruri duhovniceşti, dar este acelaşi Duh; şi sunt felurite slujiri, dar este acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar Acelaşi Dumnezeu este Cel Care lucrează toate în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului, spre folosul tuturor.”(1.Cor.12,4-7). Astfel, ca popor al lui Dumnezeu, ca trup al lui Hristos şi ca templu al Duhului Sfânt, Biserica este chemată să îşi manifeste unicitatea sa într-o diversitatea bogată.

4. Biserica în calitate de comunitate de credincioşi este creată de Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece credinţa vine prin auzirea proclamării Evangheliei, prin lucrarea Duhului Sfânt (Rom.10,17). Deoarece vestea cea bună proclamată pentru a activa credinţa este vestea cea bună transmisă de Apostoli, Biserica creată astfel, este apostolică. Zidită pe temelia apostolilor şi a profeţilor, Biserica este casa lui Dumnezeu, un templu sfânt în care Sfântul Duh sălăşluieşte şi este în lucrare. Prin puterea Duhului Sfânt, credincioşii devin un locaş sfânt întru Domnul (Efes. 2, 21-22).¹²⁹

5.Noi afirmăm că credinţa apostolică a Bisericii este una, după cum şi trupul lui Hristos este unul. Dar, în mod legitim, pot fi diferite formulări ale credinţei Bisericii. Viaţa Bisericii ca viaţa nouă în Hristos este una. Dar se realizează prin diferite harisme şi slujiri. Speranţa Bisericii este una. Dar, aceasta este mărturisită în diferitele aşteptări umane. Recunoaştem că sunt diferite puncte de plecare în ecclesiologie, şi o gamă de vederi cu privire la relaţia Bisericii cu bisericile. Unele diferenţe exprimă harul lui Dumnezeu şi bunătatea Sa; acestea trebuie să fie recunoscute prin harul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Alte diferenţe împart Biserica; acestea trebuie depăşite prin darurile de credinţă, speranţă şi dragoste ale Duhului, astfel încât separarea şi excluderea să nu aibă ultimul cuvânt. Planul lui Dumnezeu spre plinirea vremilor este ca „ toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, să fie iarăşi adunate întru Hristos” (Efes.1,10), reconciliindu-se despărţirile dintre oameni. Dumnezeu cheamă poporul Său cu iubire la dreapta socotinţă şi reînnoire pe calea spre desăvârşirea koinoniei.

6. Catolicitatea Bisericii exprimă deplinătatea, integritatea, şi totalitatea vieţii sale în Hristos prin Duhul Sfânt în toate timpurile şi locurile. Acest mister este exprimat în fiecare comunitate de credincioşi botezaţi, în care este mărturisită şi trăită credinţa apostolică, este propovăduită Evanghelia, şi sunt săvârşite Tainele. Fiecare biserică este Biserica deplină (catolică), nu doar o parte din ea. Fiecare biserică este Biserica deplina (catolică), dar nu în întregime. Fiecare biserică îşi împlineşte catolicitatea sa când este în comuniune cu celelalte biserici. Noi afirmăm că deplinătatea (catolicitatea) Bisericii, este exprimată în modul cel mai vizibil în împărtăşirea Sfintei Euharistii şi in slujirea reciproc recunoscută si reconciliată .

7. Relaţia dintre biserici este interactivă dinamic. Fiecare biserică este chemată la dăruirea şi primirea reciprocă de daruri şi la responsabilitatea reciprocă. Fiecare biserică trebuie să devină conştientă de tot ceea ce este temporar în viaţa sa şi trebuie să aibă curajul de a recunoaşte aceasta faţă de celelalte biserici. Chiar astăzi, când împărtăşirea euharistică nu este întotdeauna posibilă, bisericile despărţite exprimă responsabilitate reciprocă şi aspecte ale catolicităţii atunci când se roagă una pentru cealaltă, împart resurse, se ajută una pe cealaltă la vreme de nevoi, iau decizii împreună, acţionează împreună pentru dreptate, reconciliere şi pace, se ţin una pe alta responsabile de ucenicia proprie Botezului şi menţin dialogul în faţa diferenţelor, refuzând să spună „Nu am nevoie de tine”(1 Cor.12,21). Despărţiţi unul de celălalt suntem sărăciţi.

III

8. Toţi cei ce au fost botezaţi în Hristos sunt uniţi cu Hristos în trupul Său: „Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin Botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rm.6,4). Prin Botez, Sfântul Duh conferă sfinţenia lui Hristos organelor [trupului n.tr.] lui Hristos. Botezul ca unire cu Hristos cheamă bisericile să fie deschise şi cinstite una cu cealaltă, chiar şi atunci când acest lucru este dificil:

„Ci, grăind adevărul întru iubire, în toate să creştem întru El Care este Capul, Hristos”(Efes. 4,15). Botezul conferă bisericilor atât libertatea cât şi responsabilitatea de a înainta înspre proclamarea comună a Cuvântului, mărturisirea unicei credinţe, săvârşirea unicei Euharistii şi deplina împărtăşire într-o unică slujire. Sunt unii care nu respectă săvârşirea botezului în apă, dar se împărăşesc de experienţa vieţii duhovniceşti în Hristos.¹³⁰

9. Apartenenţa noastră comună la Hristos prin Botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, permite şi cheamă bisericile să meargă împreună, chiar şi când se află în dezacord. Noi afirmăm că exista un singur Botez, aşa cum există un singur trup şi un singur Duh, o singură nădejde a chemării noastre, un Domn, o credinţă, un Dumnezeu şi Tatăl nostru al tuturor (cf. Efes. 4,4-6). Prin harul lui Dumnezeu, Botezul dezvăluie realitatea faptului că noi aparţinem unul altuia, chiar dacă unele biserici nu sunt încă dispuse să le recunoască pe celelalte ca Biserică în sensul deplin al cuvântului. Ne reamintim cuvintele Declaraţiei de la Toronto, în care bisericile membre ale CEB afirmă: „ calitatea de membru al Bisericii lui Hristos este mai inclusivă decât calitatea de membru al trupului bisericii proprii. Ei caută, astfel, să intre în contact viu cu cei din afara propriilor lor categorii, care mărturisesc că Domn este Hristos”.¹³¹

IV

10. Fiind creaţia Cuvântului lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt, Biserica este un mister, un semn şi un instrument a ceea ce Dumnezeu intenţionează să realizeze pentru mântuirea lumii. Harul lui Dumnezeu este exprimat în biruinţa asupra păcatului conferită de Hristos şi în tămăduirea şi deplinătatea fiinţei umane. Împărăţia lui Dumnezeu poate fi percepută într-o comunitate reconciliată şi reconciliatoare¹³², chemată la sfinţenie: o comunitate care tinde să depăşească discriminările exprimate în structurile sociale decăzute şi să lucreze pentru tămăduirea despărţirilor în propria viaţă şi pentru tămăduire şi unitate în comunitatea umană. Biserica participă la slujirea reconciliatoare a lui Hristos¹³³, Care S-a deşertat pe Sine, atunci când îşi trăieşte misiunea, afirmând şi reînnoind chipul lui Dumnezeu în întreaga umanitate şi lucrând alături de toţi cei a căror demnitate umană a fost negată prin marginalizare economică, politică, şi socială.

11. Misiunea este parte integrantă a vieţii Bisericii. Biserica, prin misiunea sa, îşi exprimă vocaţia de a propovădui Evanghelia şi de a-L oferi pe Hristos Cel viu întregii creaţii. Bisericile se află în situaţia de a trăi alături de oameni ce aparţin altor credinţe şi ideologii. Ca instrument al lui Dumnezeu, Care este suveran peste întreaga creaţie, Biserica este chemată să intre în dialog şi colaborare cu aceştia pentru ca misiunea sa să aducă bună-starea tuturor creaturilor şi prosperitatea pământului. Toate bisericile sunt chemate să se lupte cu păcatul în toate formele sale de manifestare, înlăuntrul sau în jurul lor, şi să lucreze împreună cu ceilalţi pentru a combate nedreptatea, a alina suferinţa umană, a depăşi violenţa şi a asigura deplinătatea vieţii pentru toţi oamenii.


V

12. De-a lungul istoriei sale, Consiliul ecumenic al Bisericilor a fost un instrument privilegiat prin care bisericile au fost capabile să se asculte una pe cealaltă şi să-şi vorbească una celeilalte, să dezbată probleme care provoacă bisericile şi pun în pericol umanitatea. Bisericile în mişcarea ecumenică au explorat, de asemenea, chestiunile care le separă, prin dialoguri multilaterale şi bilaterale. Şi totuşi, bisericile nu au reuşit întotdeauna să-şi recunoască răspunderea reciprocă şi nu au recunoscut întotdeauna nevoia de a da socoteală una celeilalte în privinţa credinţei, vieţii şi mărturisirii lor, şi de a identifica factorii care le ţin despărţite. Fiind conştienţi de experienţa vieţii pe care, deja, o împărtăşim şi de realizările dialogurilor multilaterale şi bilaterale, acum este timpul ca împreună să facem paşi concreţi.

13. Prin urmare, cea de a Noua Adunare Generală face apel la Consiliul ecuemnic al Bisericilor să continue să faciliteze conversaţiile profunde între diferitele biserici. De asemenea, invităm toate bisericile noastre să se angajeze în sarcina dificilă de a oferi un raport sincer despre relaţia credinţei şi constituţiei¹³⁴ lor cu credinţa şi constituţia celorlalte biserici. Fiecare biserică este chemată să identifice judecăţile care dau formă, şi chiar califică, relaţia sa cu celelalte. Împărtăşirea sinceră a celor comune, a divergenţelor şi a diferenţelor, va ajuta toate bisericile să îndeplinească cele care aduc pace şi zidesc viaţa comună.

14. În scopul unităţii văzute desăvârşite, bisericile sunt chemate să abordeze din nou şi într-un mod mai focalizat chestiunile recurente. Printre întrebările pe care bisericile ar trebui să le adreseze permanent sunt şi următoarele:

1. 
   În ce măsură poate biserica dumneavoastră să discearnă expresia fidelă a credinţei apostolice în propria sa viaţa, rugăciune şi misiune, precum şi în cele ale altor biserici?
   
2. 
   Unde anume percepe biserica dumneavoastră fidelitatea faţă de Hristos în credinţa şi viaţa altora?
   
3. 
   Recunoaşte biserica dumneavoastră un model comun al iniţierii creştine întemeiat pe Botez, în viaţa altor biserici?
   
4. 
   De ce crede biserica dumneavoastră că este necesar, că este permis, sau că nu este posibil să se împărtăşească la Cina Domnului cu cei ce aparţin altor biserici?
   
5. 
   În ce fel poate biserica dumneavoastră să recunoască hirotoniile altor biserici?
   
6. 
   În ce măsură poate biserică dumneavoastră să împărtăşească spiritualitatea altor biserici?
   
7. 
   Cum va sta biserică dumneavoastră împreună cu celelalte pentru a se confrunta cu probleme ca hegemoniile sociale şi politice, cu persecutarea, opresiunea, sărăcia şi violenţa?
   
8. 
   În ce măsură va participa biserică dumneavoastră împreună cu alte biserici la misiunea apostolică?
   
9. 
   În ce măsură împărtăşeşte biserica dumneavoastră cu alte biserici formarea în credinţă şi educaţia teologică?
   
10. 
    Cât de mult poate biserica dumneavoastră să se roage împreună cu alte biserici?
    

Prin adresarea acestor întrebări, bisericile vor fi provocate să recunoască zone pentru reînnoire în propria lor viaţă, şi noi oportunităţi pentru a aprofunda relaţiile cu cei de alte tradiţii.
VI

15.Bisericile noastre călătoresc împreună prin conversaţii şi acţiuni comune, încrezătoare în faptul că Hristos Cel înviat Se va face cunoscut pe Sine, aşa cum S-a făcut cunoscut în frângerea pâinii la Emmaus şi că El va dezvălui înţelesul mai adânc al legăturii frăţeşti şi al comuniunii (Lc. 24,13-35). Luând act de progresul făcut în mişcarea ecumenică, încurajăm bisericile noastre să continue pe această cale dificilă şi, totuşi, plină de bucurii, punându-şi încrederea în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, al Cărui har transformă strădaniile noastre pentru unitate în roadele comuniunii.

Să ascultăm ceea ce Duhul Sfânt spune bisericilor!


Traducere şi note

Pr.lect.univ.dr.Nicolae Moşoiu

Facultatea de Teologie Ortodoxă

„Andrei Şaguna” din Sibiu

Natura şi scopul Bisericii. Un stadiu pe calea spre o declaraţie comună^