Elemente de istorie, doctrină şi practică misionară

Capitolul III : Unitatea Bisericii şi unirea bisericilor

1. Concepţia despre unitate inclusă în înţelegerea Bisericii din cadrul teologiei Reformei
1.1.Unitatea Bisericii în calitate de comuniune în cuvânt şi sacrament

Unitatea Bisericii a fost înţeleasă de Reforma secolului al XVI-lea ca avându-şi temeiul în originea sa şi, prin urmare, în calitate de comuniune în cuvânt şi sacrament. Vestirea Evangheliei şi săvârşirea sacramentelor care stabilesc şi menţin credinţa credinciosului, stabilesc şi menţin, de asemenea, comunitatea (communio) credincioşilor în Iisus Hristos, unitatea lor în Biserică, comuniunea sfinţilor şi unitatea Bisericii ( cf.în spec. art./ al Mărturisirii de la Ausburg; Catehismul de la Heidelberg, întreb.54f. şi 75f.). Autorii Acordului de la Leuenberg nici nu voiau, nici nu aveau nevoie să dezvolte un nou model; ei au adoptat în schimb această convingere fundamentală a Reformei.

“ Din perspectiva Reformei… acordul privind învăţarea corectă a Evangheliei şi administrarea corectă a sacramentelor este condiţia necesară şi suficientă pentru adevărata unitate a Bisericii. Din aceste criterii ale Reformei îşi derivă bisericile participante viziunea lor despre comuniunea bisericească”(LA 2). Bisericile se pot recunoaşte reciproc ca Biserica adevărată a lui Iisus Hristos dacă există acord între ele în privinţa înţelegerii Evangheliei. Această recunoaşterea reciprocă stabileşte comuniunea bisericească. Aceasta este înţeleasă drept „comuniune în cuvânt şi sacrament” ( LA 29), care include „recunoaştere reciprocă a hirotoniei şi libertatea de a asigura inter-celebrarea” ( LA 33).

Această concepţie a unităţii Acordului nu cunoaşte alte criterii şi supoziţii decât acelea care sunt, de asemenea, constitutive Bisericii şi unităţii sale în cadrul anumitor diferenţe confesionale ale teologiei Reformei.

1.2 Unitatea ca dar al lui Dumnezeu

Unitatea Bisericii nu este lucrarea bisericilor, ci un dar al lui Dumnezeu pentru aceste biserici. În Acordul de la Leuenberg o importanţă deosebită este acordată cuvântului „acord”: „Bisericile îşi acordă în mod reciproc comuniune.” Ele îşi acordă reciproc ceva ce le este conferit dinainte. Acest dat dinainte este acţiunea mântuitoare a lui Dumnezeu pentru noi oamenii, mesajul îndreptării doar prin har. În această acţiune mântuitoare natura bisericii, unitatea ei şi forma acelei unităţi au fost date odată pentru totdeauna. Activitatea eclesială care aparţine chiar naturii comuniunii bisericeşti constă - în analogie cu evenimentul îndreptării pentru credincioşi în mod undividual - în primire.

„Unica mediere a lui Iisus Hristos în mântuire reprezintă inima Scripturii şi mesajul îndreptării, ca mesaj al harului gratuit al lui Dumnezeu, este măsura întregii predici a Bisericii. Consensul necesar şi suficient pentru declararea comuniunii bisericeşti se află în acest mesaj. Este de o importanţă crucială cum anumite biserici se raportează la realitatea ce le este dată dinainte. Prin urmare, Evanghelia le dă posibilitatea să-şi acorde reciproc comuniune bisericească.
1.3 Unificarea ca împlinire şi declarare a consensului privind înţelegerea Evangheliei

Pentru a face posibilă comuniunea în cuvânt şi sacrament, este necesar un consens în înţelegerea Evangheliei. „Adevărata înţelegere a Evangheliei a fost exprimată de părinţii Reformei în doctrina îndreptării ( LA 8).”

Acest consens fundamental are în sine două straturi:

- pe de o parte, constă din exprimarea comună a înţelegerii potrivite a Evangheliei ca mesaj al acţiunii mântuitoare a lui Dumnezeu în Hristos prin Duhul Sfânt;

- pe de altă parte, constă din convingerea comună că „mesajul îndreptării ca mesaj al harului gratuit al lui Dumnezeu este măsura întregii predici a Bisericii” (LA 12). Deoarece harul lui Dumnezeu este oferit oamenilor prin cuvânt şi Taină, comuniunea în cuvânt şi Taină este necesară pentru unitatea adevărată şi desăvârşită a Bisericii; şi în acest sens este de asemenea suficientă.

Este posibil, pentru bisericile lutherane, reformate şi unite¹⁸¹, să cadă de acord în a distinge între acele puncte care cer consens deplin şi acele chestiuni în care diversitatea legitimă este permisă. Criteriul este înţelegerea comună a Evangheliei ca mesaj al îndreptării şi recunoaşterea sa ca normă decisivă pentru vestirea şi rânduiala Bisericii. Acolo unde acest criteriu este satisfăcut, comuniunea bisericească drept comuniune în cuvânt şi taină poate fi declarată şi practicată.

Înţelegerea slujirii este un exemplu clar pentru legătura dintre acordul total şi diversitatea legitimă. Pentru Acordul de la Leuenberg recunoaşterea reciprocă a hirotoniei este o afirmaţie centrală în declararea comuniunii bisericeşti ( LA 33).

Instituirea slujirii de către Hristos pentru vestirea cuvântului şi administrarea tainelor şi faptul că această slujire aparţine fiinţei Bisericii cere acord total. Dar forma specifică şi structura acestei slujiri şi a Bisericii aparţine sferei diversităţii legitime condiţionate din punct de vedere istoric şi local. Această diversitate nu pune la îndoială comuniunea bisericească. Cere, totuşi, o evaluare teologică continuă în relaţia ei cu originea şi misiunea Bisericii încât să rămână diversitate legitimă.

1.4 Unitate şi diversitate

Consensul fundamental, care a fost schiţat mai sus şi care face comuniunea bisericească posibilă, se bazează pe distincţia teologică a Reformei dintre temelia şi forma Bisericii.

Această distincţie necesară implică în Acordul de la Leuenberg faptul că „pe baza consensului la care au ajuns în înţelegerea Evangheliei, bisericile care au diferite poziţii confesionale îşi acordă reciproc comuniunea în cuvânt şi sacrament şi luptă pentru maxima cooperare posibilă pentru mărturisirea şi slujirea lumii” ( LA 29).

Consensul în înţelegerea Evangheliei poate găsi şi îşi va găsi expresia într-o varietate legitimă a formelor doctrinare. Unitatea produsă de Sfântul Duh nu creează nici uniformitate, aşa cum este deja arătat în Noul Testament, nici nu este o varietate întâmplătoare. Diferenţele privind înţelegerea comună a Evangheliei pun la îndoială comuniunea bisericească drept comunitate în cuvânt şi sacrament, şi de aceea ameninţă şi împiedică unitatea Bisericii. Caracterul lor divizator trebuie înfrânt. În asemenea caz, dialogul teologic trebuie să examineze diferenţele în exprimarea doctrinală, dacă da, sau dacă nu conţin înţelegerea comună a Evangheliei care creează comuniune bisericească. Acordul de la Leuenberg este un exemplu al felului cum se poate face aceasta. O înţelegere diferită a hristologiei, a Cinei Domnului şi a predestinării a avut drept rezultat separarea dintre bisericile luterane şi reformate. O parte importantă a Acordului se ocupă cu condamnările istorice ale doctrinei şi ajunge la concluzia că acestea „nu se mai referă la poziţia doctrinară a bisericilor care au ratificat acordul” (LA 32). Restul diferenţelor nu mai sunt un impediment pentru comuniunea bisericească. Termenul ecumenic pentru această formă de comuniune este „diversitate reconciliată”. Aceasta este unitatea în care trăiesc bisericile unite prin Acordul de la Leuenberg.

Bisericile semnatare ale Acordului de la Leuenberg aplică această înţelegere a comuniunii şi la relaţiile lor cu alte familii creştine. Ele recunosc că Biserica lui Iisus Hristos există oriunde pot fi găsite trăsăturile bisericilor adevărate şi unde s-a ajuns la un consens doctrinar în înţelegerea Evangheliei – chiar dacă nu este totdeauna văzut în acelaşi mod de cealaltă parte.

Acolo unde aceste ultime două condiţii – existenţa trăsăturilor adevăratei Biserici şi realizarea consensului doctrinar – au fost îndeplinite, trebuie făcuţi paşi concreţi pentru a declara şi a pune în aplicare comuniunea ce a devenit acum posibilă. Acolo unde aceste condiţii nu au fost încă împlinite, trebuie încercată depăşirea factorilor care separă. Aceasta se referă în mod deosebit la depăşirea acelor factori care divid bisericile şi împiedică comuniunea totală cu Biserica Romano-Catolică, cu Bisericile Ortodoxe şi câteva biserici protestante libere. În această chestiune bisericile care aparţin comuniunii bisericeşti de la Leuenberg doresc continuarea dialogului angajant. Cu bisericile metodiste şi cu Comuniunea anglicană printr-un asemenea dialog s-au făcut paşi decisivi spre o comuniune maximă posibilă.

2. Forţa unificatoare şi caracterul obligatoriu al Acordului de la Leuenberg
2.1. Implementarea comuniunii bisericeşti ca proces

Un dialog ecumenic între biserici îşi va îndeplini scopul atunci când rezultatele sale sunt primite de bisericile participante şi astfel dobândeşte caracter unificator şi obligatoriu pentru aceste biserici. Totuşi, aceasta nu poate fi doar un proces formal de primire. Acceptarea trebuie să determine şi să modeleze toate nivelele vieţii bisericeşti.

Pentru a trece dincolo de verificarea şi simpla semnare a Acordului de către bisericile participante, Acordul de la Leuenberg face diferenţă între declararea şi implementarea comuniunii bisericeşti fără a le separa însă ( Partea a IV-a din LA). Această distincţie demonstrează că această comuniune bisericească este aplicată într-un proces neîntrerupt.
2.2 Implementarea comuniunii bisericeşti la nivel congregaţional

Contactul mai apropiat dintre congregaţiile locale reformate şi luterane a contribuit la realizarea Acordului. Acordul este şi rezultatul experienţelor ecumenice şi expresia spiritualităţii ecumenice aplicate. Acum contribuie şi la reînnoirea şi întreţinerea continuă a situaţiilor locale. Această asociere strânsă cu ecumenismul în situaţii locale conferă importanţă Acordului.

2.3.Patru dimensiuni ale implementării comuniunii bisericeşti

În partea sa finală, Acordul pomeneşte patru direcţii în care aplicarea comuniunii poate fi dezvoltată:

efortul pentru mărturisire comună şi servire prin angajare comună, avându-se în vedere provocările de astăzi;

studiu teologic continuu;

posibile consecinţe organizatorice

includerea procesului de tip Leuenberg în mişcarea ecumenică din întreaga lume;

După douăzeci de ani de existenţă a Comuniunii bisericeşti Leuenberg, rezultatele activităţii neîntrerupte în aceste patru direcţii diferă. Un progres important poate fi făcut în domeniul teologic. În discuţiile internaţionale şi regionale unele teme teologice pot fi mai mult şi mai profund desluşite (de ex.: relaţia dintre doctrina despre cele două Împărăţii şi doctrina despre demnitatea împărătească a lui Iisus Hristos; slujire, slujiri şi hirotonie; practicarea botezului; înţelegerea Cinei Domnului). Cu privire la posibile consecinţe organizaţionale, Acordul de la Leuenberg a afirmat clar că acestea „pot fi hotărâte doar în situaţia în care vieţuiesc aceste biserici” ( LA 44) În unele situaţii se poate observa astăzi o apropiere organizaţională clară a bisericilor (Ţările de Jos, Franţa), în alte ţări au avut loc prea puţine schimbări.

Cea mai dificilă parte este efortul pentru mărturisire comună şi servire prin angajare comună, avându-se în vedere provocările de astăzi. Aceasta a devenit urgentă în mod special după anul 1989. Adunările generale ale bisericilor semnatare au subliniat urgenţa acestei sarcini foarte des, totuşi, nu s-a reuşit să fie pusă în practică. Unul dintre motive poate fi o anumită slăbiciune structurală a Comuniunii Leuenberg

3. Acordul de la Leuenberg şi oikumene
3.1.Comuniunea bisericească Leuenberg servind ecumenismul

De la începutul său comuniunea Leuenberg s-a considerat a fi o contribuţie la „asociaţia frăţească ecumenică a tuturor bisericilor creştine” ( LA 46). Nu este doar un efort ecumenic singular din partea bisericilor europene participante. Intenţionează să slujească întregii oikumene inclusiv bisericilor din afara Europei.

După câteva dificultăţi iniţiale acum există semne clare că această speranţă poate fi realizată:

Dialogul internaţional luterano-reformat poate prelua activitatea preliminară asumată deja de Comuniunea Leuenberg, pentru a recomanda comuniune bisericească tuturor bisericilor din Federaţia Mondială Luterană şi Alianţa Mondială a Bisericilor Reformate.

Comuniunea Leuenberg îşi poate prezenta experienţa în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, mai ales în secţiunea pentru Unitate şi Reînnoire (din care face parte Comisia Credinţă şi Constituţie), de exemplu, activitatea privind receptarea documentelor de la Lima, încercarea de a formula o nouă înţelegere a bisericilor ca şi koinonia (Adunarea Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor din Canberra, 1991; Adunarea Generală a Comisiei Credinţă şi Constituţie din Santiago de Compostela, 1993)

S-a încercat adoptarea abordării de tip Leuenberg în dialogul bilateral cu alte tradiţii creştine, de exemplu în abordarea chestiunilor de condamnare doctrinară şi retragerea lor, ori în legătură cu un nou accent asupra poziţiei centrale a doctrinei îndreptării (Dialogul internaţional luterano-romano catolic, ori activitatea Comisiei Ecumenice Comune [Gemeinsame Okumenische Kommission] în Germania). Această contribuţie trebuie aprofundată şi extinsă în viitor.

3.2. Compatibilitatea dialogurilor ecumenice şi a acordurilor bilaterale

Relaţionarea pluriformă a dialogurilor ecumenice confruntă Comuniunea Leuenberg cu noi provocări ecumenice. Una dintre cele mai importante probleme este compatibilitatea dialogurilor (compatibilitatea rezultatelor dialogurilor). Care este semnificaţia paşilor concreţi ori chiar paşii concreţi ai anumitor biserici locale din anumite ţări pentru celălalt partener din procesul Leuenberg?

Primul domeniu priveşte progresele ecumenice care au dus, prin dialog internaţional, la un nivel global, la recomandarea comuniunii cu alte tradiţii şi care au fost şi ele acceptate astăzi de unele biserici participante la Acord, în timp ce altele n-au fost încă capabile să facă acest lucru. Cele mai evidente exemple sunt dialogurile cu metodiştii şi cu Biserica Angliei, care au avut ca rezultat, în Germania, Austria, Anglia şi Italia, comuniunea bisericească cu metodiştii, iar în ţările scandinave şi în statele baltice comuniunea bisericească cu Biserica Angliei. Sperăm că este doar o problemă de timp până când toate bisericile luterane şi reformate din Europa, care fac parte din Acordul Leuenberg, vor urma aceşti paşi.

Problema compatibilităţii devine mai dificilă când anumite biserici ale Comuniunii Leuenberg plănuiesc paşi spre comuniune bisericească pe care alte biserici din Comuniunea Leuenberg nu-i pot sprijini.

Chestiunea compatibilităţii unor asemenea dialoguri cu Comuniunea Leuenberg nu poate fi supraestimată. Poate fi arătat cu uşurinţă că majoritatea paşilor anumitor biserici au loc în cadrul Comuniunii Leuenberg şi că alte biserici semnatare îi pot şi ele sprijini ( de ex. acordul cu vechii catolici în Germania, ori invitaţia deschisă la Masa Domnului extinsă creştinilor de alte confesiuni în multe biserici protestante). Problema trebuie ridicată şi analizată cu seriozitate, aşa încât, comuniunea între semnatarii Acordului de la Leuenberg, să rămână fructuoasă.
4. Acordul de la Leuenberg ca model ecumenic de unitate
Contribuţia deosebită a Comuniunii Leuenberg pentru oikumene este înţelegerea unităţii pe care o asigură Acordul de la Leuenberg şi modelul de unitate care rezultă. Astfel se poate afirma:

Oriunde o biserică sau o comunitate eclesială are caracteristicile adevăratei Biserici, trebuie recunoscută ca parte a Bisericii una, sfântă, catolică şi apostolică.

Oriunde se găsesc aceste trăsături, se poate aştepta posibilitatea ajungerii la un consens doctrinar despre Evanghelia comună.

Oriunde a fost atins acest consens, trebuie declarată comuniunea bisericească în sensul Acordului de la Leuenberg.

Acolo unde în pofida existenţei unui asemenea consens, acesta nu este declarat, diviziunea nu mai poate fi justificată.

Realizarea acestui scop nu este supusă controlului uman, este lucrarea Sfântului Duh. Până atunci se cere răbdare activă: „ştim că necazul rodeşte răbdare, iar răbdarea, încercare, iar încercarea, nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Cel Sfânt care ni S-a dăruit ”(Rom 5,3-5).

Traducere şi note

Pr.lect.dr.Nicolae Moşoiu

Facultatea de Teologie Ortodoxă

„Andrei Şaguna” din Sibiu

Aspecte doctrinare ale dialogurilor teologice dintre Biserica Ortodoxă şi celelalte Biserici din a doua jumătate a secolului al XX-lea şi relevanţa lor pentru ecumenismul actual

În prezentul studiu nu intenţionez o prezentare exhaustivă a dialogurilor interconfesionale, ci doar o prezentare generală a aspectelor doctrinare care s-au abordat şi s-au analizat, precum şi punctele de consens la care s-a ajuns în cadrul întrunirilor mixte generale. De asemenea, prezentul studiu l-am conceput ca pe un material, mai mult de informare teologică asupra dialogurilor interconfesionale realizate de Biserica Ortodoxă în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi prea puţin de analiză teologică profundă deşi aceasta nu lipseşte din conţinutul lui.