Elemente de istorie, doctrină şi practică misionară

II. Conferinţa ortodoxă de la Moscova (9-18 iulie 1948)

La această întrunire au luat parte cu vot deliberativ, Bisericile ortodoxe ale Antiohiei, Alexandriei, Moscovei, Gruziei, Iugoslaviei, României, Bulgariei, Poloniei şi Albaniei. Biserica din Constantinopol şi Biserica Greacă au asistat doar la discuţii. Temele mari abordate au fost: „Vaticanul şi Biserica Ortodoxă”, „Ierarhia anglicană”, „Calendarul Bisericii” şi „Mişcarea ecumenică şi Biserica Ortodoxă”. În rândurile ce urmează, vom acorda o atenţie specială, atitudinii Bisericilor ortodoxe faţă de Mişcarea ecumenică.

II.1. Cuvântarea de deschidere a patriarhului Alexei al II-lea

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, Alexei al II-lea şi-a exprimat atitudinea faţă de Mişcarea ecumenică încă de la început, în Cuvântarea de deschidere a Conferinţei: „Ne rămâne să păşim la rezolvarea problemei nu mai puţin complicată a aşa-numitei Mişcări ecumenice. Reprezentanţii unor Biserici, cu câţiva ani în urmă, au luat parte activă la acţiunea acestei mişcări, astfel că au păreri bine stabilite asupra ei. Biserica Ortodoxă Rusă nu cunoaşte această mişcare, decât din materialul informativ al publicaţiilor sau din rapoarte scrise… De ce totuşi, suntem nevoiţi să aducem pe ordinea de zi problema atitudinii Bisericii ortodoxe faţă de Mişcarea ecumenică în actuala ei orientare? Pentru că anul 1937, după conferinţele de la Oxford şi Edimburg, a însemnat un an de cotitură hotărâtă a Mişcării Ecumenice de la rostul superior şi iniţial al Bisericii, spre rosturi pământeşti, care nu încadrează cu scopurile ei. Biserica organizată după planul Mişcării Ecumenice tinde mai mult spre pământ decât spre cer. Adunarea din anul 1948 nu are pentru discuţii nici o problemă dogmatică la ordinea zilei şi nici un referat nu figurează din partea Bisericii ortodoxe… Oare, această participare nu va însemna că noi jertfim tezaurul credinţei noastre în numele unei unităţi iluzorii şi mincinoase? Apoi, ce loc pot ocupa în această mişcare slavii ortodocşi? În orice caz, nu acela care ar corespunde importanţei lor. Şi într-adevăr, la conferinţa din Amsterdam nu sunt admise decât trei limbi oficiale: franceza, engleza şi germana, limbile slave fiind excluse.

Cum vom defini noi poziţia noastră faţă de actuala Mişcare Ecumenică? Biserica ortodoxă are deja precedentul creat, prin luarea hotărârii asupra acestei probleme încă de la Conferinţa din Vatoped din anul 1930, când reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Ruse au lipsit. Teologii ortodocşi de la Congresul din Atena din 1936 au hotărât să susţină Mişcarea Ecumenică. Dar aceste hotărâri au fost valabile până în anul 1937, când s-au contopit cele două ramuri ale mişcării: „Credinţa şi rânduiala” şi „Viţa şi organizaţia bisericească”, cu înfrângerea definitivă a primei ramuri la Conferinţa de la Utrecht, din 1938. De aceea, această problemă necesită revizuire, care s-a şi încercat să se facă în referatul nostru… Referatul arată că drept răspuns la atitudinea binevoitoare a Congresului de la Atena, Mişcarea Ecumenică s-a arătat ingrată şi n-a luat în consideraţie nici una din propunerile ortodoxe. Ordinea de zi a Conferinţei din Amsterdam nu e aşa de încărcată. Problema cea mai însemnată este confirmarea Constituţiei Consiliului Universal al Bisericilor. Aceasta de fapt, este reînvierea idealului laic de a stăpâni universul. Se construieşte un templu nou cu un acoperământ înalt şi o firmă glorioasă Consiliul Ecumenic al Bisericilor”⁶⁷.

II.2. Rezoluţia Conferinţei despre mişcarea ecumenică

Dezbaterile asupra acestei problematici fuseseră dominate de expunerea polemică Mişcarea ecumenică şi Biserica Ortodoxă Rusă, prezentată de protoiereul Gregory Razumovsky. În numele Bisericii sale, acesta a cerut celor prezenţi, să refuze să participe la mişcarea ecumenică. În rezoluţia finală redactată cu privire la această temă, se specifică faptul că „drept răspuns la invitaţiile primite de a participa în calitate de membri la Conferinţa din Amsterdam, Bisericile ortodoxe care au participat la prezenta consfătuire se văd nevoite a refuza participarea lor la Mişcarea Ecumenică cu planul ei actual de lucru”. Acest refuz avea următoarele motive: preocuparea prea accentuată de viaţă politică şi socială, crearea unei Biserici Ecumenice ca forţă internaţională, lipsa discuţiilor de unire pe fond doctrinar, intenţia protestantismului de a se opune catolicismului prin căutarea unui aliat în Biserica Ortodoxă, asigurându-şi astfel puterea internaţională”⁶⁸.

II.3. Referatul profesorului Ioan G. Coman, Biserica ortodoxă şi mişcarea ecumenică⁶⁹, susţinut la Moscova din partea Bisericii Ortodoxe Române

În cadrul secţiunii care a dezbătut problematica atitudinii Bisericilor ortodoxe faţă de ecumenism, Biserica Ortodoxă Română a prezentat un referat redactat de cunoscutul teolog şi patrolog Ioan G. Coman. Expunerea conţine o valoare teologică şi o tonalitate pozitivă excepţionale. În studiul său, autorul enunţă principiile ortodoxe ale ecumenismului şi sugerează un plan de pregătire a Ortodoxiei pentru a juca un rol mai important în mişcarea ecumenică. Este pentru prima oară când se afirmă într-o conferinţă interortodoxă că problema centrală a ecumenismului este eclesiologia, că unirea dintre Bisericile ortodoxe şi cele vechi-orientale este posibilă şi urgentă, că ansamblul Bisericilor ortodoxe are dreptul şi datoria să convoace fără întârziere un sinod ecumenic⁷⁰.

Expunerea profesorului Coman, care însumează în total 80 de pagini, cuprinde următoarele idei semnificative:

• 
  Mişcarea ecumenică – constituie sinteza a trei curente care s-au redus la două aspecte esenţiale: unul practic şi celălalt dogmatic: Alianţa Universală pentru prietenia internaţională între Biserici, Creştinismul practic (Life and Work) şi Creştinismul dogmatic (Faith and Order)⁷¹.
  
• 
  Mişcarea ecumenică a apărut la mijlocul secolului al XIX-lea în America şi Anglia, caracterizându-se printr-o conştiinţă puternică a vieţii creştine ca urmare a universalismului şi a internaţionalismului ţărilor anglo-saxone⁷².
  
• 
  Mişcarea ecumenică nu a apărut în mod exclusiv, doar prin iniţiativa protestantă. Paralel a existat şi iniţiativa ortodoxă (enciclicele Patriarhiei Ecumenice din 1902 şi 1920)⁷³.
  
• 
  Problema centrală a ecumenismului este eclesiologia. În momentul în care se obţine un acord sincer şi integral asupra eclesiologiei, unirea Bisericilor va fi un fapt împlinit⁷⁴.
  
• 
  Există anumite aspecte ciudate de mentalitate protestantă care îngreunează rezultatele pozitive ale mişcării ecumenice: individualismul şi umanismul singularizat, ideea că Biserica cea Una nu este încă realizată, dar că toate Bisericile creştine continuă singure în mod particular şi imperfect, Biserica lui Hristos, supoziţia că Revelaţia divină nu este teminată şi că ar continua pe mai departe, moralismul exagerat şi psihologismul personal pesimist, carenţa raporturilor între Biserica văzută şi cea nevăzută, exclusivismul confesional⁷⁵.
  
• 
  Metodele propuse pentru unirea Bisericilor – 8 la număr⁷⁶.
  
• 
  După 1937 şi mai ales după 1946 s-a înregistrat o nouă orientare în cadrul Mişcării Ecumenice⁷⁷.
  
• 
  Sprijinul acordat celor în suferinţă în timpul şi după cel de-al doilea război mondial⁷⁸.
  
• 
  Cu toate acestea, Consiliul Ecumenic al Bisericilor se pare că a urmărit şi alte scopuri mai puţin caritabile (stat suveran deasupra Bisericilor membre, preocupare acccentuată de probleme sociale, panprotestantism, angajare în politică creştină, pusă însă sub semnul întrebării)⁷⁹.
  
• 
  Dorinţa de dominare a lumii nu este deloc creştină. Acceastă dorinţă se numeşte imperialism: „Le desir de dominer est tres peu chretien. Ce desir s’appelle imperialisme”⁸⁰.
  
• 
  Numărul mult prea mare al protestanţilor în comparaţie cu cel al ortodocşilor, în Comitetul provizoriu al Consiliului Ecumenic al Bisericilor⁸¹.
  
• 
  Cu speranţa că Consiliul Ecumenic al Bisericilor va reveni la scopurile iniţiale, ortodocşii continuă să-şi menţină adeziunea la mişcarea ecumenică: „On espere pourtant que le Conseil Oecumenique reviendra a la bonne voie et aux buts proposes des le debut, par le mouvement oecumenique. C’est avec cet espoir que les orthodoxes continuten de maintenir leur adhesion au mouvement oecumenique”⁸².
  
• 
  Rolul semnificativ al Bisericii ortodoxe în mişcarea ecumenică: „Les representants de l’Orthodoxie aux Conferences oecumeniques ont toujours fait belle figure et souvent n’ont pas manque d’imposer le point de vue de leur Eglise. Ils se sont opposes a l’adoptation de decisions hatives ou errones et n’ont pas fait de concessions dogmatiques ou liturgiques”⁸³.
  
• 
  Participarea delegaţilor ortodocşi la mişcarea ecumenică se înscrie pe linia tradiţiei autentice ortodoxe: „La participation des delegues orthodoxes aux mouvements qui visent l’union des Eglises est dans la ligne de la plus authentiques tradition orthodoxe”⁸⁴.
  
• 
  Mişcarea ecumenică încearcă să remedieze o criză care macină interiorul Bisericii de un mileniu⁸⁵.
  
• 
  Mişcarea ecumenică nu a înregistrat până în prezent nici un succes răsunător. Există încă puncte insuficient clarificate, metode care mai au nevoie de precizări şi clarificări. Există însă şi principii în jurul cărora ecumeniştii îşi coordonează ideile lor, cuvintele şi acţiunile lor⁸⁶.
  
• 
  Unirea în cadrul ecumenismului nu este posibilă fără unele condiţii esenţiale pe care protestanţii le ştiu bine. Trebuie ca protestantismul să accepte învăţătura Bisericii primare şi neseparate a celor şapte sinoade ecumenice. Unirea trebuie să fie apoi, dogmatică şi intimă, o unire în credinţă bazată pe toate adevărurile fundamentale ale revelaţiei şi pe doctrina Bisericii dinainte de schismă⁸⁷.
  
• 
  Cele două teme ale Adunării de la Amsterdam sunt politice: planul lui Dumnezeu şi dezordinea societăţii; problema Bisericii mondiale şi a ordinii morale. Biserica doreşte să-şi spună cuvântul în ce priveşte ordinea mondială⁸⁸.
  
• 
  Mişcarea ecumenică s-a integrat în „ritmul actualităţii”. Situaţia internaţională a evoluat enorm după anul 1937. Toate problemele actuale sunt tratate pe plan mondial: pacea, războiul, economia, finanţele, educaţia. Cercurile strâmte politice, financiare şi spirituale din 1937 au fost anulate de evenimentele care au impus o nouă realitate şi atmosferă: universalismul, ecumenismul. În acest sens mişcarea ecumenică pare că n-a făcut altceva decât să urmeze linia evoluţiei generale a umanităţii din ultimii zece ani.
  
• 
  La ora de faţă, unitatea perfectă lipseşte creştinismului. Pentru realizarea acestei unităţi, Consiliul Ecumenic al Bisericilor trebuie să lupte din toate puterile posibile.
  
• 
  Pe de altă parte, Consiliul Ecumenic al Bisericilor nu poate să nu ţină seama de evoluţia spiritului şi a societăţii umane. Unirea creştinilor nu poate fi posibilă în afara prezentului. Nimic din ce se întâmplă nu trebuie să rămână străin Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Din contră, el trebuie să ajungă la tot ce îi foloseşte să fie util în vederea acţiunii sale. Trebuie să cunoască experienţa statelor moderne, să fie în contact cu cei mari şi cu cei mici ai lumii.
  
• 
  Trebuie să evite însă ca pe un pericol de moarte, punerea sa în serviciul politicii sau a ambiţiilor seculare. Nimic nu este mai periculos pentru creştinism decât a fi aservit intereselor sau păcatelor oamenilor. Consiliul Ecumenic al Bisericilor trebuie să fie foarte prudent în a pune în acord dorinţa ardentă de unire a Bisericilor cu orientarea evoluţiei generale a umanităţii⁸⁹.
  
• 
  Aceasta este atitudinea pe care Ortodoxia doreşte să o susţină la Adunarea de la Amsterdam⁹⁰.
  
• 
  Ortodoxia trebuie să fie mai unită. Protestantismul ecumenic este un partener serios de vreme ce este foarte unit, ca un singur om, în mişcarea de unire a Bisericilor⁹¹.
  
• 
  Ortodoxia trebuie să aducă înapoi la sânul ei surorile ei vechi: Bisericile armeană, coptă, abisiană, caldeeană şi iacobită⁹².
  
• 
  Acţiunea de unire, perfectă în ea însăşi, reclamă cu insistenţă convocarea unui Consiliu Ecumenic: demandeinstamment la convocation d’un Concile Oecumenique”, care să pună în mod definitiv la punct elementele necesare unirii Ortodoxiei şi a unirii pancreştine. Oricare ar fi dificultăţile, convocarea acestui Consiliu este absolut necesară: „Quelles que soient les difficultes, la convocation de ce Concile est absolument necessaire”⁹³.
  

Analizele aduse în referat noii orientări pronunţat sociale, chiar cu tentă politică din cadrul Mişcării Ecumenice după anul 1937, nu conduc în opinia autorului, în mod direct, la refuzul de a participa, pe viitor, la Mişcarea Ecumenică. Din contră, ele sunt văzute doar ca o etapă mai puţin fericită în evoluţia Mişcării Ecumenice, care poate fi însă, şi se doreşte a fi remediată, revenindu-se la spiritul iniţial al mişcării, prin aportul semnificativ al Bisericii Ortodoxe.

A fost singurul referat de tonalitate pozitivă între cele citite la Conferinţa de la Moscova din acel an.

II.4. Diferenţe de conţinut între referatul profesorului Coman şi lucrările şi articolele apărute în România cu referire la acesta

În revista „Ortodoxia” nr. 2-3/1949, apărea publicat în limba română, un scurt rezumat al referatului susţinut la Moscova, fără numele autorului, cu titlul „Biserica Ortodoxă şi Mişcarea ecumenică”⁹⁴. Tonalitatea diferă în mod radical. Apar fragmente de text care nu pot fi identificate nicidecum, în referatul publicat în limba franceză, în volumul original al actelor Conferinţei din Moscova, şi care dau impresia unui alt mesaj (fals), în defavoarea mesajului real al referatului, prin care profesorul Coman ar propune refuzul categoric de participare la Congresul de la Amsterdam: „Amestecul sectelor şi a anumitor organizaţii laice, ca francmasoneria, nu e de natură să faciliteze lucrarea unirii Bisericilor”; „Toate acestea constituie temeiuri serioase pentru a îndreptăţi refuzul Bisericilor Ortodoxe de a participa la primul Congres al Consiliului Ecumenic în august-septembrie 1948”⁹⁵.

Textul în limba franceză sună exact invers: participare la Adunarea de la Amsterdam, cu speranţa revenirii la spiritul iniţial al Mişcării Ecumenice: „Il y a des faits incontestables quit obligent partiellement les grandes Eglises Orthodoxes a faire certaines reserves quoique leur desir d’union reste intact. Esperons que l’Assemblee d’Amsterdam va remedier a cette orientation nouvelle du mouvement, entrangere en grande partie a l’esprit vraiment oecumenique”⁹⁶.

Consideraţiile lui Ovidiu Marina privitoare la conţinutul referatului susţinut la Moscova de Biserica Ortodoxă Română, publicate în cartea sa: 30 de zile în URSS. Consfătuirea panortodoxă de la Moscova, scrisă la întoarcerea în ţară, şi publicată la Bucureşti în anul 1949, nu sunt, nici ele, fidele textului original al profesorului Coman: „Referatul demonstrează caracterul politic al acestei Mişcări Ecumenice, în aparenţă, o regrupare şi unificare a forţelor creştine, în realitate, ancorarea Bisericilor Ortodoxe la un mixtum compositum dogmatic şi teologic, din care se ivesc uşor ideile politice de expansiune ale protestantismului. Apoi, de această „Mişcare Ecumenică” nu sunt străine nici forţele oculte ale francmasoneriei. Asemănarea acestei Mişcări Ecumenice cu politica papală este izbitoare, pentru că şi una şi alta sunt însufleţite de aceleaşi gânduri duşmănoase faţă de Bisericile şi popoarele ortodoxe, deşi pregătesc şi folosesc curse deosebite”⁹⁷.

Tot referatul părintelui Coman, de o contribuţie majoră în favoarea mişcării ecumenice, este redus la nişte fraze negativiste, trunchiate, distorsionate, care nici nu se găsesc în referat (de exemplu: francmasoneria, ş.a.), ele urmărind doar să motiveze rezoluţia luată ulterior, la finalul lucrărilor de la Moscova.

Îndrăznim să înaintăm opinia personală potrivit căreia, existenţa acestor diferenţe clare de text nu sunt altceva decât expresia cenzurii comuniste, care, prin adausurile false interpolate în text, au încercat să modifice radical mesajul unei lucrări de 80 de pagini, de valoare fundamentală. Este încă o dovadă clară a ingerinţei dure a puterii de atunci în textele autorilor, venerabili profesori de teologie, aceştia asistând probabil neputincioşi în faţa „ciopârţirii” lucrărilor, la comanda inspectorilor de culte. Pe de altă parte, se constată obligaţia impusă altor autori, de a scrie uneori, aşa cum li se dispunea.

Consideraţii făcute în momentul aderării Bisericii Ortodoxe Române la Consiliul Ecumenic al Bisericilor (1961) – privitoare la implicarea acesteia în mişcarea ecumenică în prima jumătate a secolului al XX-lea

La 15 septembrie 1961, în scrisoarea prin care solicita Consiliului Ecumenic, primirea Bisericii Ortodoxe Române ca membră, patriarhul Iustinian Marina arăta faptul că Biserica Română, încă de la început „în deplin acord cu enciclica sinodală a Bisericii mame din Constantinopol, adresată către Bisericile lui Hristos de pretutindeni în anul 1920, a acţionat cu hotărâre, împreună cu Patriarhia Ecumenică şi cu alte Biserici Ortodoxe, pentru promovarea mai tuturor acţiunilor importante iniţiate de Mişcarea Ecumenică până în anul 1937”, când din pricina războiului n-a mai putut avea legături strânse cu ea⁹⁸.

La 26 septembrie 1961, secretarul general W.A. Visser’t Hooft răspundea: „Suntem nespus de fericiţi de a găsi în scrisoarea Prea Fericirii Voastre, expresia dragostei Bisericii Ortodoxe Române pentru cauza unităţii Bisericilor creştine. Ne dăm seama că în trecut, când Mişcarea ecumenică era încă la primele sale începuturi, Biserica Voastră a contribuit mult la dezvoltarea şi extinderea sa şi suntem fericiţi să aflăm că Biserica Voastră a urmărit continuu la lucrarea pe care CEB a desfăşurat-o de la inaugurarea sa în 1948”⁹⁹.


Pr.conf. univ.dr.Mihai Săsăujan

Facultatea de Teologie Ortodoxă

„Andrei Şaguna” din Sibiu

Un scurt istoric al mişcării ecumenice moderne

Spaţiul limitat pus la dispoziţie în acest volum mă obligă la nişte precizări legate de titlul capitolului pe care am onoarea să-l redactez şi de conţinutul lui. O prezentare generală a întregii istorii a mişcării ecumenice moderne în aproximativ treizeci de pagini este imposibilă. În acest sens este suficient să aruncăm o privire asupra monumentalei lucrări colective în trei volume şi peste 2100 pagini în format mare, editată de Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB) şi intitulată, deloc pretenţios, A History of the Ecumenical Movement.¹⁰⁰ De aceea m-am axat doar pe anumite aspecte care mi s-au părut indispensabile, anume: mişcările care au stat la baza constituirii CEB; istoria CEB oglindită în Adunările generale şi rezultatele lucrărilor celor mai importante Comisii; ecumenismul de nivel european, adică constituirea şi activitatea Conferinţei Bisericilor Europene (CBE) şi Adunările ecumenice europene organizate în colaborare cu Consiliul Conferinţelor Episcopale Europene (CCEE). Toate acestea sunt precedate de o scurtă prezentare a noţiunii de ecumenism precum şi a ideii unităţii creştine până la naşterea germenilor mişcării ecumenice actuale.¹⁰¹

În ce priveşte bibliografia folosită, aceasta este precizată în cele câteva note bibliografice pe care le cuprinde scurtul istoric. Principalele surse pe care le-am folosit sunt lucrarea lui Reinhard Frieling, Der Weg des ökumenischen Gedankes. Eine Ökumenekunde, Göttingen, 1992, articolul aceluiaşi autor din Theologische Realenzyklopädie, vol. 25, p. 46-77 şi site-urile oficiale ale CEB şi CBE (www.oikoumene.org şi www.cec-kek.org ).

De asemenea sunt recunoscător Prof. Dr. Tormod Engelsviken de la Institutul Teologic Evanghelic din Oslo pentru îndrumările oferite şi pentru seminarul cu tema Mission in Ecumenical and Evangelical Perspective pe care l-a susţinut la data de 18 mai 2006 în cadrul cursului de pregătire organizat în cadrul programului Leonardo da Vinci care stă la baza acestui volum colectiv. Recunoştinţa mea se îndreaptă spre Prof. Dr. Viorel Ioniţă care a avut răspuns cu deosebită promtitudine rugăminţii mele de a citi şi corecta partea a patra a acestui text, legat de istoria Conferinţei Bisericilor Europene.