Elev: Radu Andreea

Şcoala Gimnazială nr. 33 ,,A. Saligny”

Constanţa

Elev: Radu Andreea

Clasa: a VIII-a

Prof. îndrumător: Debecan Mariana

MOZAIC ETNIC ŞI CULTURAL ÎN DOBROGEA

SĂ ÎNVEŢI SĂ TRĂIEŞTI ALĂTURI DE CEILALŢI

M-am întrebat de nenumărate ori cum e să trăieşti alături de alţi copii care aparţin diverselor etnii prezente din vremuri străvechi la noi în ţară, după cum învăţasem la şcoală. Asta o spun eu, care am trăit şi am învăţat în primii ani de şcoală într-un cătun din nordul ţării unde nu am întâlnit alţi oameni decât bucovineni. Şi situaţia aceasta a fost până a trebuit să mă mut împreună cu familia mea în Dobrogea, chiar în Constanţa.

Zis şi făcut! Ne-am mutat în căsuţa noastră foarte primitoare în care ne-am simţit minunat încă de la început. Şi… ce să vezi? În acelaşi cartier, la foarte mică distanţa, am aflat că locuiesc familii care fac parte din etnii diferite. Aşa că puteam să găsesc răspuns la întrebarea care mă frământa de atâta timp: cum se înţeleg oamenii de diverse etnii? Deci… să fac prezentările şi să încep povestea pe care vreau să vi-o spun!

Familia Albu este o familie de români cu doi gemeni, Alexia şi Cosmin. Familia Asil este o familie de turci cu un singur copil pe nume Onan. Aceste două familii locuiesc în acelaşi bloc şi se întâlnesc de multe ori, dar nu îşi vorbesc, deoarece nu vor să îşi facă copiii să se împrietenească, mizând pe ideea preconcepută că… ,,sunt de altă rasă”. În cartier se mută două familii noi. Una dintre aceste famili este familia Petrov, familie de lipoveni cu un singur băiat pe nume Ivan. Cealaltă familie este familia Nottara cu două gemene, Irene şi Iris şi un băieţel pe nume Jai.

La un moment dat, aceste familii se întâlnesc într-un parc pe când îşi duceau copiii la joacă.

-Heeei!!! e păpuşa mea, dă-mi-o înapoi, zise Alexia cu un glas iritat luând păpuşa din mâinile Irenei.

-Ba nu, e a mea, deoarece are rochiţa verde cu buline portocalii, spuse Irene uşor afectată. Aşa că, dă-mi păpuşa!

-Nu am să-ţi dau păpuşa, e a mea, pentru că o am de la mami, aşa că nu are cum să fie a ta, a spus revoltată Alexia.

Atunci, mămicile celor două fetiţe le-au luat fără să spună nimic, neştiind , până la urmă, a cui este păpuşa. Dar le opreşte din drum Iris, sora Irenei, care le oferă păpuşa ei…

- Mulţumeeeeeesc, spuse Alexia fericită, dar ca să nu fii şi tu tristă, hai să ne jucăm împreună, vrei?

- Desigur! Irene, vrei şi tu să te joci cu noi? îşi întrebă Iris sora.

- Nu, mă duc să mă joc cu Jai şi prietenii lui.

Din păcate, părinţii lor nu i-a lăsat să se joace… că nu sunt ca ei. Şi a început fiecare să-şi laude copiii, doamna Albu fiind deranjată atunci când tatăl lui Ivan susţinea că fiul lui este foarte talentat, deoarece este lipovean, ea reproşând faptul că gemenii ei sunt mult mai inteligenţi, deoarece sunt români şi că nimeni nu îi poate întrece. Aşadar… de aici a pornit tot războiul de mândrie dintre părinţi … Care a tot continuat …

Într-o zi pe când copiii erau în parc, dar nu se puteau juca împreună, părinţii au început să se certe iar, însă nu din motive întemeiate.

- De unde ştii tu cum îmi cresc eu copiii? spuse foarte revoltată doamna Nottara către doamna Asil.

-Pentru că se vede cum vorbeşti tu, că şi copiii tăi sunt la fel de aroganţi, răspunse doamna Asil cu o uimitoare calmitate. Şi aşa, mămicile inclusiv taţii au început să se certe. Sătui unii de alţii, părinţii şi-au luat copiii şi i-au dus acasă. În acea seară, la casa fiecărei familii au fost certuri şi plânsete, deoarece părinţii şi-au obligat copiii să nu mai vorbească sau să se mai joace unul cu altul. După multe ameninţări cu pedepse, copiii au ales să le facă pe plac părinţilor cu gândul că vor fi fericiţi.

Au trecut patru luni de când copilaşii au ieşit ultima dată în parc, nu din cauza temelor sau a pedepselor, însă ei nu doreau să iasă afară dacă nu puteau să se joace cu prietenii lor. Părinţii, văzând că cei mici refuză să mai iasă la joacă sau să mai râdă la fel de mult ca înainte, au luat hotărârea, de comun acord, să îngroape securea pentru a-şi vedea copiii la fel de fericiţi ca înainte. Aşa că într-o după-amiază, părinţii şi-au dus copiii din nou în parc spunându-le că au o surpriză pentru ei. Ajunşi acolo şi văzându-şi prietenii, fiecare copil s-a uitat cu ochii plini de speranţă la părinţii lor, aceştia dându-le acordul şi antrenându-se şi ei în joc.

-Până la urma, nu e chiar aşa rău să fim prieteni, zise domnul Petrov zâmbind.

-Ai mare dreptate, doar priveşte cât de fericiţi pot fi că sunt lăsaţi la joacă cu prietenii lor, adaugă doamna Albu. Toţi părinţii au murmurat un ,,DA" mândru la unison, în timp ce-şi admirau copiii.

Morala: Putem trăi fericiţi fără a avea prejudecăţi, să învăţăm să-i respectăm pe ceilalţi, oricine ar fi ei, iar părinţii noştri să fie deschişi către noi, deoarece şi noi, copiii, le putem oferi, câteodată, o lecţie.