Emanuel Le Roy Ladurie

II, 310, 311, 313, 3.16 (ani contopit diferitele decla raţii; ale lui R. de Laburat).

A se vedea disputele homerice între bărbaţi, în cursul cărora preotul Clergue se înfruntă cu bărbaţii din familia Maurs; v. şi, mai târziu, pregătirile, tot între bărbaţi, pentru vendetta pusă la cale de către familia Maurs împotriva preotului (supra, cap. II).

III, 148-151, şi 378: dialoguri între bărbaţi cu prilejul plecării la iarmaroace şi târguri (şi al întoar cerii de acolo). V. şi supra, cap. IV la VII, biografia lui P. Maury şi a altor ciobani. Ne putem, de aseme nea, întreba dacă unele trăsături caracteristice ale sa tului Montaillou (puternica sociabilitate feminină; ab senţa, până în 1320, instituţiilor consulare; slaba socia bilitate masculină şi oficială de piaţă publică; forţa instituţiei tradiţionale şi senioriale numită baylie) nu formează cumva un tot logic structurat, şi care se opune perfect structurilor satelor mai moderne, pre văzute cu un consulat, cu o sociabilitate masculină de piaţă publică etc.

II. 237-239. şi 255, 256 (senior pars masculină); II, 239, II, 256, III. 504 şi passim (prenume toponimice Ia Prades); v. şi I, 339, nota 153; şi II, 366 (acelaşi lucru pentrju satul Ascou). Bărbaţii din Sabarthes folosesc cuvintele valoare, valoros (valens) pentru a desemna apartenenţa unei persoane sau a unui grup la elita satului sau a ţinutului.

Din acest punct de vedere, sociabilitatea, spor tivă şi de alt fel, a bărbaţilor tineri apare, în satul breton descris de Noel du Fail (Propos nistiques.}, mult mai dezvoltată decât la noi. Tot astfel, în satul lui N. Retif (La vie da mon pere.), conştiinţa tânără pare să se exprime cu mult mai multă putere decât |a Montaillou. Un mare număr din tinerii noştri băr104 bărbaţi este, dacă nu mai S^tKti ^simţită, la MontaUlou. decât ruptura'1 CS optsprezece ani, concepută ca o frontiera culturali p

ÎÂItf atis

Capitolul XVII

CÂRCIUMA, LITURGHIA, CLANURILE

Este abstract, mi se va spune, să desparţi cele trei sociabilităţi (fiecare dintre ele puţind fi divizată la rândul ei.): cea masculină, cea feminină, şi cea infantilă-adolescentă-tânără. Ca răspuns, voi invoca drepturile suverane ale analizei; voi sublinia, de asemenea, existenţa concretă a unor focare de sociabilitate globală. Unele dintre ele se înţeleg de la sine: bărbaţi, femei, copii se află laolaltă la despă-ducheat, pe câmp, pe drum, acasă. Alte „focare globale” sunt mai bine definite: cârciumă, liturghia în biserica parohiei îndeosebi.

Cârciuma, în forma ei cea mai dezvoltată, este ţinută de o femeie sau de un cuplu; este frecventată, în cea mai mare parte, de către bărbaţi, dar şi de femei; imaginea clasică potrivit căreia cârciumă, aidoma bistrot-ului din anii 1900-1950, este un loc privilegiat de sociabilitate masculină, nu pare pe de-a-ntre-gul pertinentă pentru valea superioară a râu-lui Ariege, în secolul al XTV-lea, nici pentru Vechiul Regim francez luat în ansamblu '

La Montaillou, şi în general în satele pur rurale şi care sunt importatoare de vin, cârciuma nu există decât sub formă embrionară: Fabrisse Rives, de exemplu, „ţine cârciuma” în parohia cu cruci galbene (I, 325-326). înseamnă aceasta că primeşte consumatori înlr-o dugheană od hac? Este posibil,: dar ckICo loc sigur. Activitatea acestei cârciumărese constă mai ales în a „transporta vin”, la cerere, în casa unui locuitor oarecare, mai mult sau rnai puţin bogat, Ciergue, Benet etc. Fabris-se, aşa cum am văzut, este prea puţin echipată pentru meseria ei.

Adevăratele cârciumi, cu sala lor comună pentru cei care vin să bea, nu se prea întâl-nesc decât în orăşele, târguri şi la locurile unde se fac schimburi şi trafic cu mărfuri. Acolo, ţăranii şi tărăncile, cu prilejul iarmaroacelor, pot frecventa sau întâlni bărbaţi, femei şi fete, preoţi sau laici veniţi din alte regiuni şi din alte medii. La Foix, o cârciumă importantă este ţinută de Pierre Cayra şi de nevasta lui, Gaillarde, care are sarcina să măsoare vinul. Orăşenii şi sătenii din comitatul Foix, în trecere pe acolo – în majoritate bărbaţi, dar şi câteva femei – comentează arderea pe rug a unui valdenz; ei notează amănuntele miraculoase: din clipa când jocul i-a ars legăturile, osânditul a ridicat mUnile către cer. Unele personaje, ca Berenger Escoulan, din Foix, iau la rând toate cârciumile din oraş (I, 174); adună de acolo şi colportează faptele diverse. Transformă astfel cârciumile în cutii de rezonanţă pentru răspândirea ştirilor orale (I, 169 – 176). Conversaţiile la un pahar, şi cele de după aceasta, ajung apoi, prin intermediari, până în satele de la munte: pornind de acolo, poate ţâşni, în mijlocul ţărănimii, contestaţia acesteia împotriva rugurilor de eretici şi a dijmelor J. De altfel, unele cârciumi sunt adevărate locuri de întâlnire pentru eretici. Mă duceam la Ax-les-Thermes, povesteşte Guil-laume Escaunier, din Ax, şi, trecând prin Cous-taussa 3, m-am oprit la o cârciumă şi am băut ceva. Unii din cei ce beau acolo ştiau că sunt credincios (eretic). M-au întrebat:

Unde te dud? \par La Ax, am răs. puns eu. Mă duc după un eretic; vreau s-o consoleze pe mama mea, ca re trage să moară.

Atunci, un tânăr care se afla acolo (cred că era Pierre Montanier) mi~a zis:

— N-ai să te chici singur. Te însoţesc eu. Şi am plecat împreună Ict Ax. (II, 14).

Cârciuma este totuşi secundară; prilejul cel mare de sociabilitate, care adună masa sătenilor, veniţi de acasă sau din locurile de păşu-nat, într-o mişcare de diastolă duminicală, este liturghia. Chiar dacă sunt frecventate de ţărani, eârciumile sunt mai curând citadine sau „târgoveţe” decât săteşti. Liturghia însă se face pretutindeni; este cântată, vorbită (I, 145), în fiecare parohie (cu o restricţie: unele sate nu au biserică; ele îşi trimit credincioşii până la sanctuarul din târgul cel mai apropiat).

Eşti necredincios? catar? Liturghia slujeşte totuşi la ceva; slujeşte, într-adevăr, ca loc de întâlnire: de pildă, pentru a pune la cale o răpire (III, 151). Eşti catolic? Lucrurile sunt şi mai simple: actul de cult reprezintă momentul central în împlinirea credinţei. Toată mân-tuirea noastră stă în liturghie, declară Gaillarde Gayra, din nou ea, patroana câreiumii din Foix (I, 169). în ceea ce priveşte Montaillou, se constată că până şi catarii, emigraţi sau în reşedinţă, ca Pierre Maury şi Beatrice de Plani-ssoles, asistă destul de regulat, sau măcar din când în când, la slujbă (III, 136). Uneori, ei se semnalează, fără să le pese, după cât s-ar părea, de contradicţii, prin cucernicia lor catolică faţă de altarele sfinţilor (această „dublă apartenenţă” nu are, pentru vremea aceea, nimic ce ar putea scandaliza). Beatrice îi dăruieşte Fecioarei luminări pestriţe. Pierre Maury, piei de oaie de lină, sfântului Anton.

Din acest punct de vedere, nu există diferenţă de natură, pentru un etnograf, între slujbă duminicală din ţinutul Aillon şi cutare sau cutare ceremonie religioasă, cu tonalităţi pă-gâfie, care, la intervale regulate, adună în mijlocul unui pueblo membrii unui trib de indieni.

Slujba religioasă, în mult mai mare măsură decât cârciumă, adună sătenii laolaltă: bărbaţi şi femei. Arn subliniat, desigur, mai înainte, relaţia privilegiată dintre bărbaţii satului şi biserica parohială: odinioară, ei au construit-o, ei sau bunicii lor, cu mâinile şi munca lor. (în schimb, în zilele noastre, legătura va fi mai cu-rând de tip feminin, de vreme ce femeile, înce-pând cu secolul al XlX-lea, vor deveni mult mai hotărât practicante decât vor fi, pe viitor, soţii lor). Oricum, liturghia este o ceremonie globală: oricare ar fi slăbiciunile individuale, probabil numeroase la Montaillou, ea adună populaţiile de ambele sexe, şi de diferite vârste. De aici, importanţa ei pentru propagarea până în sat a ideilor subversive. Nu întotdeauna împotriva liturghiei, dar prin liturghie s-a răspândit erezia. Aceste idei au putut fi adunate într-o carte de către un preot semi-inte-lectual; apoi le-a filtrat, prin predică, în direcţia enoriaşilor analfabeţi. Exemplu: în faţa unui număr de cincizeci de ţărani, adunaţi pentru cultul duminical, Amiel Rieux, vicar permanent al bisericii din Junac, neagă reînvierea trupului: Trebuie să ştii, spune Amiel către grupul lui de enoriaşi, tutuiţi de el parcă ar fi fost vorba de o singură persoană, că la Judecata de Apoi vei reînvia în carne şi oase. Vei asculta, aşadar, în trup şi suflet, judecarea ta. Dar după judecată, sufletul îţi va merge în rai sau în iad; în vreme ce trupul se va întoarce în mormânt şi se va face din nou ţărână. Iată, încheie Amiel, dând lovitura de graţie auditoriului său, care nu crâcneşte, ce am citit eu într-o carte l (III, 9).

Bărbaţi, femei, tineri: omenirea sătească este împărţită ca un blazon. Totuşi, aceste mari diviziuni după vârstă şi după sex aparţin, indirect, sociabilităţile globale: ele constituie, într-adevăr, factori de integrare: la Montaillou, pe valea superioară a râului Ariege, nu se înregistrează nici revolte de femei, nici răscoale ale tinerilor împotriva dominaţiei adulţilor masculi, acceptată şi împărtăşită cu destulă bunăvoinţa.

Adevăratele sfâşieri, prin care se atomizează structurile sociabile, trebuie căutate la nivelul clanurilor din sat, învrăjbite unele împotriva celorlalte: fiecare adună, în jurul lui, un şirag de domus sau de fracţiuni de domus. La rigoare bipolarizarea clanurilor poate produce o diviziune sătească în „jumătăţi”, foarte inegale între ele, ce-i drept; ele vor fi, una faţă de cealaltă, de dimensiuni schimbătoare în timp de criză, când Montaillou avea să devină o tragică harababură.

În momentul în care începe cercetarea noas-strâ, prin 1295-1300, clanul Clergue şi aliaţii lui domină comunitatea. O ţin „între picioarele lor”, cum spune nu prea elegant preotul. Clanul acesta este atât de puternic, încât sfârşeşte prin a reprezenta, el singur sau aproape singur, societatea globală din partea locului. Preotul Pierre Clergue ne ocroteşte, îi spune Alazaâs Faure mamei sale, Allemande Guilhabert, ca s-o determine pe aceasta să-i dea consolamen-turn fiului ei bonav'1; dintre toţi oamenii din satul acesta nu se va găsi niciunul care să ne denunţe. Pentru familiile dominante din Montaillou (Belot, Benet, Clergue, Fort, Maury, Marty, Rives5), catarismul este, mai înainte de toate, un anumit mod de a fi împreună. Cele trei familii stăpânitoare, Belot, Benet, Clergue, triunghi dominat de familia Clergue, s-au sudat între ele prin căsătorii. Conştient de valoarea acestui connubium, Bernard Clergue, judecătorul seniorial, care nutrea o iubire romantică faţă de Raymonde Belot, a luat-o de nevastă cu o dotă mai mică decât cea pe care ar fi putut-o cere de la o fată mai bogată, având în vedere rangul social înalt pe care-1 ocupa el în regiune. Dar, aşa cum o spune deschis6, a preferat să sublinieze, prin această căsătorie din dragoste, existenţa unei legături de iubire şi a unei comunităţi de clică, dar şi de credinno ţă, între familia Clergue şi domus Belot. Am văzut că Bernard Clergue, cu această convingere, i-a făcut mult timp o curte de îndrăgostit (II, 272; II, 276).. viitoarei sale soacre, Guillemette „Belotc”, văduvă şi deci matriarhă de fapt. Din acesta plăcută curte, legăturile dintre cele două familii au ieşit mult întărite. „De peste o sută de ori” (sic), Bernard Clergue, om înstărit datorită întinsului său domeniu a-gricol, vine să-i ofere grâu, făină şi vin, în burdufuri de piele, bătrânei Guillemette, stăpână pe comorile logodnicei. Guillemette „Belote”, bineînţeles, nu avea grabă mai mare decât aceea de a da aceste alimente ereticilor pe care-i ascundea în casa ei: mai bine mor de foame, gândea bătrâna, decâl să le lipsească ceva dragilor mei eretici.

Pe celălalt versant al triunghiului, legăturile Belot-Benet sunt şi ele consolidate de o căsătorie: Guillemette Benet (cea tânără) s-a măritat cu Bernard Belot; mama acestuia, Guillemette, Belote„ (cea bătrână), cântăreşte bine' primejdiile acestei căsătorii (I, 455). Ştie că legăturile casei Benet cu erezia sunt de aşa fel îneât se pot răsfrângc asupra casei Belot, pe care o pot distruge (ea fiind pe viitor aliată, la bine şi la rău, cu cealaltă domus), dacă represiunea inchizitorială se înăspreşte. Asupra casei noastre se va abate nenorocirea, din pricina acestor Benet, care se au prea bine cu fraţii Authie, îi spune Guillemette „Belote” fiului său Bernard. într-un fel, bătrâna avea, desigur, dreptate. Cu toate acestea, în perioada aceea scurtă din anii 1300, casa Benet era focarul de unde erezia se răspândise în satân această domus, cu asentimentul lui Guillaume Benet şi al soţiei sale, fraţii Authie, când s-au întors din Lombardia, au tras pentru prima oară, în 1300 (I, 471). O dată contaminat, ostal Benet infectase cu erezie toată comunitatea. Alianţa Belot-Benet, sprijinită pe axa Belot – Clergue, pusese Ja Montaillou, în pragul veacului al XlV-lea, bazele unui front catar, relativ solid, susţinut de reţeaua de simpatizanţi, ca şi de cea de cumetri şi cumetre (II, 224). Casa Clergue domina ansamblul acestei construcţii sociale, datorită bogăţiei ei şi puterii fiecăruia dintre cei doi fraţi: preotul Pierre alerga să-şi ajute fratele, judecătorul seniorial Bernard, care deţinea puterea locală în sat, întrucât seniorul era absent.

Cu toate acestea, chiar din primii ani ai secolului al XlV-lea, exista, la Montaillou, o celulă de opoziţie. Aceasta era „extra-grupul” împotriva „intra-grupului”. Era nemulţumită de acţiunea. tripletei” (Clergue-Belot-Benet); cuprindea două domus: casa Lizier, casa Azema. Cea dintâi (Lizier) nu a ţinut mult, ca punct de răzvrătire. Nişte ucigaşi anonimi (la ordinele clanului Clergue?) îl omorâseră pe capul casei, Raymond Lizier, ţăran simplu, care era un catolic bun şi-i ura pe eretici (III, 65; I, 296). Poate că fuseseră ajutaţi de complicitatea Raymondei, născută Argelliers, nevasta răposatului Lizier. în tot cazul, aceasta s-a grăbit, curând după uciderea bărbatului, să se mărite cu Arnaud Belot. Circumstanţele asasinatului nu au fost niciodată lămurite, iar discursul funebru pentru victimă a fost dintre cele mai scurte: Lui Arnaud Lizier, din Montaillou, nu-i plăceau ereticiiAceştia l-au bătut. I s-a găsit leşul, ucis de curând, la poarta castelului din Montaillou (II, 427). Dispariţia lui i-a făcut pe membrii clanului catar să respire uşuraţi: De când a murit Arnaud Lizier, spune Pierre Maury, nu mai avem de ce ne teme de familia lui (III, 162).

Mult mai ameninţătoare este; domus Azema, ţinută de o femeie straşnică, bătrâna şi înspăi-mântătoarea Na Carminagua (Raymonde Azema) 7. Fapt rarissim la Montaillou, prin 1300- 1305: unul din fiii acestei doamne este catolic. Incit Guillaume Authie se fereşte de el, aproape numai de el din toată populaţia localităţii3, în schimb, ortodoxismul roman al celuilalt fiu, Pierre Azema, trezeşte îndoieli: la început, 112

I

Pierre Authie îl socotea ca pe un prieten al ereticilor; iar familia Clergue, mult mai târziu, va profita, fără scrupule, de această „greşeala de tinereţe' ca să-l dea pe mina Inchiziţiei din Caroassonnc, care îl va întemniţa. Mai târziu, sa se fi „recatolicizat” oare Pierre Azema? Sau ajunge să aprecieze, în ea însăşi, lupta cu cuţitul pentru dominarea celorlalţi? Adevărul este că, în perioada de declin a casei Clergue, bărbatul acesta va deveni – împotriva prepoten-ţiei, trecute, a celor doi fraţi, bayle şi preot – principalul challenger la titlul lor şi candidat la puterea supremă în Montaillou.

Cei din familia Azema sunt nişte ţărani ca toţi ceilalţi. Dar, ca veri de departe ai episcopului JaccjLies Fournier, se aleg, din această legătură de rudenie, cu o modestă faimă în parohie. Cercul relaţiilor lor de prietenie include, în sat, casa familiei Pellissier, cea a familiei Fournier şi cea a bătrânei Na LongaiJ, mama Gauziei Clergue.

Rezistenţa casei Azema împotriva clanului la putere reprezintă mult mai mult decât o opoziţie faţă de Majestatea Sa. Familia Clergue nu se teme de nimeni; cu o singură excepţie, totuşi, începând cu anul 1305: familia Azema. Na Carminagua, bătrâna cea aprigă, le inspiră o frică de moarte; când o zăresc pe mamă, sau când îl zăresc pe fiu, se feresc din calea lor. La fel fac şi cei din familia Belot (I, 460).

Pierre Azema şi oamenii din casa lui, numai ei, nu erau totuşi foarte primejdioşi pentru clanul Clergue: acesta era in. Familia Azema era out. Insă lucrurile se strică, sau se îngroaşă, după 1305, o dată cu intervenţia inchizitorilor din Carcassonne. Unii vor fi jertfiţi acestora. Facţiunea Clergue, dintr-o dată, devine mai aspră şi, în acelaşi timp, se fărâmi-ţează. Leaders-n şi patronii grupului se stră-cluie, desigur, mai departe, să-şi ocrotească adepţii, prietenii şi cumetrii. Dacă Raymonde d'Argelliers, văduva lui Raymond Lizier, se apuca, prosteşte, să-i semnaleze preotului

Pierre Clergue purtarea suspectă a câtorva fe-rnei de vază din Montailiou, pe care le-a sur-prins stând de vorbă cu un purfaât, Pkne Clergue, pe loc, Ii închide pliscul: o să dai de necaz, îi spune el Raymondei, dacă le denunţi pe Gauzia Clergue, Sybille Fort, Guillemette „Benete” şi Guillemette „Maurine”, care fac mai multe parale decât tine. Dacă spui ceva împotriva lor, ai grijă, îţi vei pierde trupul, casa şi avutuli0. Avertismentul preotului are efect.

— Haymonde este văduva unui om po care consătenii lui l-au ucis deoarece se abătuse de la calea cea dreaptă; ea nu are nevoie să i se repete somaţia.

Totuşi, vremurile sunt tot mai grele. Represiunea inchizitorială devine mai aspră; sistemul de patronaj protector, pus la punct de familia Clergue în sat, începe să arate câteva fisuri. Alianţa Belot-Clergue, de exemplu, este zdravăn zdruncinată; este gata să piară. Desigur, judecătorul seniorial Bernard Clergue rămâne credincios marii lui iubiri din tinereţe, Raymonde Belot, care i-a devenit soţie. Şi viceversa. în acest cuplu, pot fi menţionate cel mult câteva scene de menaj (I, 399), provocate de zăpăceala Raymondei; aceasta nu izbuteşte să ţină pasul cu schimbările ideologice ale soţului ei. Întâmplări de rutină, pur şi simplu. Bernard păstrează totuşi relaţii bune cu cea căreia îi zice buna mea nevastă, nu babă sau „ scroafă. La rândul ei, această Raymonde Cleri gue, născută Belot, îi va rămâne credincioasă „ soţului ei ajuns în nenorocire. împinsă de Bernard, se va duce ea însăşi să-i ameninţe pe enoriaşi, când aceştia vor trăda credinţa „maf-i'iotă” faţă de legile clanului şi când vor face denunţuri inchizitorilor din Pamiers (I, 466).

Raporturile dintre bayle şi nevasta lui sunt aşadar corecte. în schimb, se strică cele pe care le are cu domus care, pentru el, este cea a soacrei, casa Belot, la care, pe vremuri, ţinuse atât de mult. Inchizitorii din Carcassonne, pe de o parte, îi folosesc pe cei din familia Ciergue, care de vin. agenţii lor, şi, pe de altă parte, ii persecută pe eretici, printre care figurează şi familia Belot. Situaţie greu de suportat, care duce la tot felul de supărări: chiar din 130(J, Bernard Ciergue ajunge să-şi ameninţe soacra, Guillemette „Belote” care, pe vremuri, îl des-păduchea cu atâta grijă, că o va arunca în temniţă la Carcassonne (I, 347). Prinzând gustul, îi făgăduieşte apoi aceeaşi soartă cumnatului său Guillaume Belot, fiul Guillemettei. Poate că, vor obiecta unii, vorbele acestea grele nu erau atât de importante. Bernard Ciergue avea obiceiul să le rostească: i se întâmpla chiar şi pe propria sa mamă s-o facă eretică bătrână, ai să fii arsă pe rug (I, 432). Insă în privinţa respectabilei Mengarde Ciergue, venerată de ceilalţi fii ai săi, discursurile acestea ameninţătoare se opreau la un stadiu pur verbal. In schimb, în cazul Guillemettei Belot, temniţa din Carcassonne avea să se concretizeze curând (fără să se ştie, în cazul acela, până unde mergea complicitatea nevrednicului ginere). Guillemette „Belote” avea, într-adevăr să-şi sfârşească zilele, sau aproape, în temniţele din Carcassonne. Doar când soacra lui va ajunge în pragul morţii, Bernard Ciergue va binevoi să-şi dovedească din nou spiritul de familie: se va duce s-o ia din închisoare pe bătrâna în agonie, se va pune chezaş pentru ea, o va urca cu mare pompă pe un catâr şi o va aduce numaidecât la Montaillou; acolo, va pune să i se dea consolamentum1 şi o va pune el însuşi la endura, până ce avea s-o vadă moartă şi îngropată.

Ar fi deci abuziv să nu reţinem decât marea trădare a familiei Ciergue. Conştienţi că trebuie să ştii să trăieşti aşa cum o cer timpurile, membrii ei s-au făcut port-drapelul şi spălătorul latrinelor inchizitorului din Carcassonne. Vor rămâne totuşi până la capăt credincioşi convingerilor lor anticatolice (Bernard Ciergue, mai târziu, chiar în închisoare, va lansa salve de glume împotriva practicilor romane (II, 283), Având Insă în vedere felul cum stăteau lucrurile, era nevoie de prudenţă: cei din familia Clergue fuseseră nevoiţi, uneori, să se opună convingerile catare ale adepţilor lor. în diferite ocazii, au folosit pur şi simplu forţa, în locul bunelor vechi metode, caracteristice pentru primii ani ai dominaţiei lor, adică oferirea de mici daruri şi schimbul de servicii prieteneşti. Duseseră la mutilare fizică şi la exil câteva persoane din familia Maurs; deşi aceasta era prea proalbigenză, era supravegheată do ei şi de oamenii lor. Câţiva tineri, protejaţi cândva de către clan, se răzvrătiseră apoi împotriva acestuia, dezgustaţi de complicitatea familiei Clergue cu Inchiziţia de la Carcassonne. Scăpaseră printre degetele judecătorului seniorial şi ale preotului, ca să se facă păstori peste munţi (a se vedea cazul celor din familia Maurs, din familia Maury, din familia Baille). Destrămarea aceasta a reţelei de adepţi devine foarte ameninţătoare. în ultima vreme, îl vom vedea pe Bernard Clergue reacţi-onând violent; va juca totul pe o carte; va face presiuni asupra acelora dintre adepţii lor care se vor lăsa intimidaţi: se va sluji de tinerele ţărănci din Montaillou, mai ales de văduve şi de slujnice; se va strădui să dreagă, cu ajutorul lor, puterea familiei lui. Va umbla cu intrigi, dar şi cu ameninţări, pe lingă Raymonde Arsen, Vuissane Testaniere, Fa-brisse Rives, Raymonde Guilhou, Grazide Li-zier şi, pe o treaptă superioară, pe lângă Bea-trice de Planissoles; va încerca să le determine pe aceste femei să dea mărturie falsă pentru fratele său preotul12. Păzit, acasă, de zbirii Inchiziţiei, apoi închis la Pamiers, Bernard va umbla întruna cu făgăduieli şi ameninţări, căutând să le influenţeze pe femeile cele slabe, când se va întâlni cu ele, în vecinătatea casei sale sau în temniţă. Eforturile zadarnice ale unui leader fără nici o putere-Crezi că vrea cineva să ajungă pe rug de dra gul ochilor dumitale frumoşi? îi declară, cu simplitatea ei obişnuită de fată de la ţară, Grazide Lizier, fostului judecător seniorial. Iar Fabrisse, mama Grazidei, spune şi mai mult: Prefer ca cel ce va fi ars să fie Ber~ nard, nu eu (II, 291, 293). Fiecare se gândeşte la pielea lui!

La închisoare, Bernard Clergue, în cursul anului 1321, are răgazul să se gândească la anii aceia cumpliţi, când, treptat, se şubrezise reţeaua celor credincioşi clanului său. Pe bună dreptate, fostul judecător seniorial ajunge să-şi dea seama că diavoleasca problemă a dijmelor a jucat un rol capital în această în-tâmplare. Episcopul Jacques Fournier, spune Bernard unuia dintre tovarăşii săi de închisoare 13, ne-a făcut un mare rău; a organizat toate acele acţiuni represive împotriva populaţiei din Sabarthes, deoarece oamenii aceştia i-au refuzat dijmele pe animale; a făcut totul ca să pună mina pe bunurile ereticilor.

— Şi pe ale celor care n-au văzut în viaţa lor un eretic, subliniază interlocutorul. Pe vremea când de noi se ocupa Inchiziţia din Car-cassonne, lucrurile nu se petreceau aşa!

Text limpede: clanul Clergue şi-a menţinut supremaţia în sat atâta vreme cât s-a putut sprijini pe Inchiziţia din Carcassonne: acesta îi persecuta destul de puţin, sau doar parţial, pe eretici; în general, ea se mulţumea cu cele câteva victime pe care i le indica cine ştie ce vendetta a judecătorului seniorial sau a preotului; nu stăruia cu toată autoritatea ei ca să fie ridicate dijmele. Din păcate, începând cu 1317, compromisul acesta şchiop se prăbuşeşte: Jacques Fournier ajunge pe scaunul episcopal din Pamiers. Nu se poate împăca văzând ce se petrece între Car-paşsonne şi clanul Clergue. Cere perceperea dijmelor cu toată rigoarea; în felul acesta, el Şapă, „obiectiv”, puterea familiei Clergue, Jnainte chiar de a o lovi direct; membrii aceştia se constituiseră ca încasatori sau arendaşi