Emanuel Le Roy Ladurie

Pierre a sărit în sus: Taci din gură, taci din yură, i-a spus ci femeii, nu-ţi dai seama ce vorbeşti; în iinutul nostru nu există eretici; căci, dacă ar exista, ar fi prinşi.

Descumpănită, Fabrisse (dacă e s-o credem), s-a dus să se spovedească unui frate minorit, care, la rândul său, face şi el pe miratul şi pe cel ce nu înţelege:

— Dar preotul vostru ce face? o întrebă el pe Fabrisse.

Numaidecând, fraţii minoriţi fac un demers pe lângă Pierre Clergue căruia îi spun: tot ţinutul vostru este plin de eretici.

— Eu nu cunosc niciunul, răspunde preo tul fără să zâmbească în momentul când cutare parfait, cunoscut ca un cal breaz, umblă ţanţoş prin Montaillou!

Lucrurile se opresc aici: Inchiziţia din Car-cassonne este dusă de nas de Pierre Clergue, care nu-i denunţă decât pe duşmanii clanului său; este ţinută în ignoranţă, iar ei nu-i trece prin cap s-o cheme ca s-o întrebe, pe Fabrisse Rives.

După arestările din 1308, este greu pentru Pierre Clergue să persiste în rolul lui de ocrotitor sau de salvator al prietenilor, al adepţilor sau al prietenilor prietenilor săi, amestecaţi în treburile eretice. Nu renunţă totuşi cu desăvârşire la funcţia lui salvatoare şi protectoare. De două ori, aşa cum s-a văzut, Pierre Clergue şi oamenii casei (domus) sale îl lasă să scape pe Pierre Maury; sau chiar îi fac avansuri acestuia7! Până şi în 1320, la un pas de căderea sa, Pierre îl scuteşte de crucile galbene pe Guillaume Mondon, din Ax8, pentru o sută de tournois de argint*: ereticii care ştiu să dea bani găsesc întotdeauna ascultare ia preot.

Inchiziţia îşi devorează însă propriii săi copii, chiar şi când, sau mai ales când au sufletul dublu, aşa cum îi avea Clergue. în 1320, Jacques Fournier dă ultima lovitură cu cârja sa episcopală. De data aceasta, sunt scoşi din ascunzătorile lor şi daţi în vileag foştii eretici

Cf. supra, p. 76 (N. t.).

din Montaillou, chiar dacă poartă masca apărătorilor Bisericii. Banda lui Clergue are soarta celor pe care, mai înainte, îi denunţase ea, pe vremea când căuta să-şi acopere prietenii şi să-şi protejeze interesele. în momentul agoniei, doua clanuri se sfâşie între ele şi-şi împart satul Montaillou: clanul Azema-GuiTha-bert (reprezentat atunci de Alazaâs Faure, născută Guilhabert) se străduie să nimicească clanul Clergue: Alazais o învinovăţeşte aşadar pe Esclarmonde, soţia lui Raymonde Clergue, că ar fi fost de faţă la „consolarea” lui Guil-laume Guilhabert. Familia Clergue, la rândul ei, atacă puternic: preotul Pierre, din adâncul temniţei unde, în cele din urmă, a fost zvârlit de Jacques Fournier, încearcă să-şi folosească trecerea, încă valabilă, pe care o are pe lingă Inchiziţia din Carcassonne. îi pune pe ai săi, rămaşi în sat, să-1 împingă pe nenorocitul Ber-nard Benet să facă o mărturie falsă împotriva clanului Guilhabert-Azema. Dă o declaraţie neadevărată, ca de nu, vei fi ars pe rug. Dă o declaraţie neadevărată, că de nu, vei ji dus la-gat la Carcassonne, îi spun cei din familia Clergue lui Bernard Benet, asupra căruia şi Azema face presiuni eficace în sens contrar, în cursul acestui ultim episod, deviza familiei preotului este: Totul pentru domus, şi domus pentru toţi.; mai bine să sufere alţii ăecât să suferim noi3. Strădanii zadarnice: fraţii Clergue putrezesc, şi ei, şi mor în închisoare. Pierre Clergue, din motive pe care nu le cunoaştem, măcar a tăcut până la sfârşit. Omul acesta, care ştia foarte multe, prea multe, a murit fără să vorbească.; sau fără ca scribii să fi redactat ceea ce îi declarase episcopului. Unii vor să creadă, cu sau fără temei, că preotul nu s-a apucat să mărturisească, aşa cum au făcut atâtea alte nenorocite victime ale Inchiziţiei.

Căderea acestui leader muntean, cu gura mare, pe care temperamentul lui de luptător îl deosebea atât de mult de un denunţător vulgar, este ca doborârea unui arbore clin pădure. Jacques Fournier, tăietor de lemne în slujba Inchiziţiei şi care va ajunge papă, găsise în acest preot de parohie un adversar vrednic de el. Şi, la urma urmei, nu chiar cu mult mai imoral.

La capătul, logic unei expuneri despre do-mus, am pus descrierea activităţilor casei Cler-gue şi ale bandei lui Clergue; aceasta ne duce la anumite judecăţi mai generale despre natura puterii şi despre exercitarea ei la Montail-lou. Concepte ca cele de feudalism şi de se-nioralism îşi păstrează, în acest domeniu, o anumită valoare, de vreme ce oamenii şi satul se află prinşi într-o reţea de obligaţii senioriale, care decurg din sistemul dijmei sau ale comitatului, şi care învăluie global microcosmul lor. Cu toate acestea, la scara satului şi a vieţii care este dusă acolo, aceste concepte sunt nişte veşminte prea largi: regiunea sensibilă unde puterea, la Montaillou, se exercită şi se transmite către „bază” trece, dacă putem spune aşa, pe deasupra structurilor feudale şi senioriale. Relaţiile oficiale, desigur, sunt cele, ierarhice, care-1 leagă pe bayle (ca reprezentant al seniorului-conte) de oamenii umili care atârnă de acesta; precum şi relaţiile care se ţes între preot ca atare şi enoriaşii săi. Dar aceste diferite legături, senioriale şi clericale, nu ar însemna mare lucru dacă nu ar fi sprijinite de relaţiile de prietenie, de cele ce au la bază împărtăşirea opiniilor, şi de cele de rudenie; a-cestea sunt însoţite de legături (antinomice) de vendetta şi de duşmănie. Domus Clergue se află la răspântia dintre toate aceste legături: bărbaţii din casa aceasta, fără să fie nobili sau seniori, cumulează funcţiile de bayle şi de preot; simultan, ei îşi asumă rolul de prieten, de amant, de patron, de cumătru şi de rudă cu trecere, faţă de un mare număr de locuitori ai satului; precum şi rolul de asupritor şi de duşman faţă de o altă fracţiune a populaţiei. Bernard Clergue, şi mai ales Pierre Clergue, vor domni multă vreme asupra satului Mont-aillou datorită caselor (domus) care le sunt aliate, prin sânge sau prin căsătorie; datorită celor ce le sunt credincioşi şi celor ce le sunt devotaţi, însă la Montaillou, sat persecutat, puterea uzează şi corupe în egală măsură. Duşmanii locali ai clanului, multă vreme învinşi, în cele din urmă le vor veni de hac celor din familia Clergue. Totuşi, în timpul lungii perioade cât a avut puterea, preotul a pus pe picioare în parohia sa – ba chiar în întregul ţinut Aillon şi în Sabarthes – o adevărată maffia de prieteni, de rude, de cumetri şi de amante10. Pierre Clergue face servicii; îi ocroteşte pe oamenii din partea locului împotriva Inchiziţiei carcas-soneze al cărei agent este; aceste „servicii”, de altfel, pot fi pur şl simplu negative: în câteva cazuri, Pierre Clergue se mărgineşte să nu denunţe Inchiziţiei anumite persoane. Faptul de a nu dăuna, într-o astfel de împrejurare, se poate dovedi la fel de preţios ca şi o favoare cu adevărat pozitivă. Pentru bacşişuri, preotul îl scuteşte deci pe un fost eretic de crucile galbene. Sau, cutărei sau cutărei femei, îi pune chestiunea de încredere: te culci cu mine, dacă nu, dai de bucluc [.] *; cu alte cuvinte, te denunţ Inchiziţiei din Carcassonne (I, 279; III, 391).

Pierre Clergue, sprijinit de casa (domus) sa, este în situaţia unui mijlocitor cinstit, sau mai curând necinstit, la intersecţia a două sisteme. Pe de o parte, sistemul autorităţii politice Şi spirituale, având la bază puterea seniorială Şi feudală, bisericească, puterea contelui etc.; am văzut că acest sistem caracterizează socie* Fr. „tu couches avec moi, sinon je te mets dans Ies poireaux (nous dirions aujourd'hui: je te mets dans Ies choux).” In traducere, am suprimat textul „intre paranteze. (N. t.).

tatea înglobantă, cu ierarhiile ei regionale; sistem policentric, în el intră contele de Foix, Inchiziţia din Carcaşsonne, agenţii regelui Franţei. şi, în sfârşit (spre nenorocirea familiei Clergue, care se înţelegea foarte bine cu aceste trei puteri), episcopul de Pamiers: Jacques Fournier va şti să se arate neclintit faţă de, manevrele preotului. Acest sistem ierarhic şlf vertical are sancţiunile lui, forţele lui care asu-*. |-prese: ele riscă să distrugă Montaillou. Apoi, faţă. de acest prim ansamblu, se întinde, mai curând „orizontal” decât „vertical”, sistemul de rudenie, de consancvinitate, de fraternitate, de prietenie-duşmănie sau de dragoste-ură care, la' Montaillou, uneşte casele (domus) satului şi guvernează raporturile.'. dintre 'ele. între cele două sisteme, local şi. regional, comunicările, întotdeauna precare şi primejdioase, sunt asigurate de către familia Clergue, cu preotul în frunte: 'ostal Clergue” şi-a făcut deci, la acest punct de legătură, o poziţie strategică ce îi a-duce avantaje, bogăţie, prestigiu şi putere; ea implică însă echilibrul nestabil; tot timpul, ea poate da naştere unor primejdii.

Mediatori între societatea sătească şi societatea înglobantă, cei din familia Clergue au nevoie, la rândul lor, de mediatori şi de protectori mai sus-puşi decât ei înşişi şi care să aibă acces până la puterile supreme ale societăţii din ţinutul Foix, alcătuită din curtea contelui, din episcopat, din Inchiziţie. Doar unii din intermediarii aceştia de rang mai înalt ne sunt cunoscuţi: în cele mai multe cazuri, dar nu întotdeauna, este vorba de nobili locali, sau de preoţi, sau de judecători şi de slujbaşi senioriali; un astfel de lanţ de înalte protecţii încearcă – de altfel, zadarnic – Bernard Clergue să pună în mişcare, mituind pe toată lumea, în momentul când preotul este întemniţat11. Mai pretutindeni, în Occitania pirene-ană sau prepireneană, mafii de preoţi, de bayles, de mici seniori locali, de ţărani înstăriţi şi de' prieteni ai prietenilor caută astfel, IM şi izbutesc uneori, să pună beţe în roate acţiunilor Inchiziţiei şi asupririi franco-ecleziasti.ee. Reuşita nu este totuşi decât parţială: între sistemul de prietenie-rudenie-clientelă, care domneşte în satul Montaillou, şi sistemul, tot „clientelist”, pe bază de autoritate politică şi de opresiune bisericească, ce emană de la societatea înglobată12, raporturile sunt extrem de întinse. Atât de mare este deosebirea dintre valori (valori catare-ţărăneşti opuse valorilor ca-tolice-urbane). Atât de mult se impune, în acelaşi timp, din simplul punct de vedere geo-grafic, proximitatea antagonismelor (Carcasson-ne şi Pamiers, contra Montaillou şi Sabartheş). Această proximitate face cu atât mai imediate primejdiile de conflagraţie. Montaillou, care! este departe de a se prezenta ca un bloc fără fisuri, trebuie să se învăluie în cea mai mare taină şi ficţiune, desfăşurate sub egida clanu-nului Clergue, plăsmuitor şi trişor, ca să se ferească de loviturile dinafară: în cele din urmă, sistemul, sau mai curând joncţiunea dintre cele – două sisteme, se prăbuşeşte, însă istoricul societăţilor ţărăneşti poate fără nici o greutatea diagnostica în alte părţi, şi în alte timpuri, conjuncturile mai liniştite: aici, un mediator va, putea, cât trăieşte, să regleze, fără prea multă osteneală, relaţiile cu satul al cărui şef este, pe de o parte şi, pe de altă parte, cu „puterile” societăţii înglobante (acestea fiind reprezentate, în faţa unui mediator rural ca Edme Retif, pe la 1750, de către intendenţă, de către comman-derie* şi de către clerul iezuit sau jansenist). In anumite situaţii, mediatorul între comunităţile săteşti şi puterile externe poate fi un nobil senior: este cazul seniorului de Gouber-ville în Normandia; acest senior este probabil reprezentativ pentru o mică nobilime ţărăneas* Un fel de beneficiu, care aparţine unui ordin militar, şi care este dat cavalerilor, în ordinea vechimii sau ca răsplată pentru serviciile lor, o dată cu titlul „o comandor (N. t.).

că din Bocages, cu rădăcini în pământul Vestului francez: ea îndeplineşte acolo funcţii comunitare importante. Dar, poate mai des, sau mai general (deşi, în această privinţă, statisticile ce ţin de istoria cantitativă ne lipsesc13), se pare că funcţiile de leadership, de cumetrie şi de patronaj local sunt exercitate de mediatori care se situează la un nivel imediat infranobi-liar şi infraseniorial. Mediul preoţilor de ţară, care nu sunt întotdeauna atât de îngrozitori ca Pierre Clergue, şi grupul slujbaşilor senioriali (prevots, în nordul Franţei, şi bayles în Sud), au dat, evident, mulţi leaders în sate şi pas troni de felul celor pe care i-am evocat mai,. înainte. Răscoalele ţărăneşti din secolul al „ XVII-lea (şi, de pildă, cea din 1636, declan-v şată de Neo-Croquants, şi cea a Desculţilor, Ies Nus-pieds, din 1639) se vor intensifica tocmai când aceşti leaders locali, conştienţi de răspunderile lor, se vor desprinde de societatea înglobantă: vor trece cu totul, împreună cu adepţii lor ţărani, în tabăra răsculaţilor.

Ca să ne întoarcem la cazul precis al satului Montaillou, nici nobilimea, nici senioria, ca atare, nu ştiu foarte bine cum să se folosească de rolurile indispensabile de mediator şi de căpetenie munteană. Cel mult, la châtellenie serveşte drept miză disputată în luptele locale; fosta castelană funcţionează ca obiect de consum ostentativ pentru poftele unui preot-Zea-der care obţine de la ea plăcere şi prestigiu; în sfârşit, ceilalţi nobili din regiune sunt prea departe, prea desprinşi, sau prea puţin importanţi ca sa poată servi de călăuză comunităţii la limita primejdioasă unde aceasta se înfruntă cu societatea înglobantă w.

Într-o situaţie încordată cum este cea de la Montaillou, luptele între diferitele domus, care urmăresc deţinerea funcţiilor de leader şi de mediator, implică (din partea candidaţilor la aceste posturi) atitudini extrem de competitive, 160 „tehnici de agresiune descoperite sau acoperite”, „formarea şi dezagragarea rapidă a unor blocuri de bogăţie şi de putere1*15.

Ascensiunea, căreia i se poate ţine piept, şi prăbuşirea finală, sau pseudofinală, a casei Clergue oferă ilustrarea perfectă a comportamentelor de acest tip. Lupta pentru putere, sau pentru cheile puterii la Montaillou, nu trece desigur prin valorile burgheze ca economia, asceza în muncă, nici prin economia câştigurilor mici, obsedată să adune bănuţ cu bănuţ; eu presupune mai curând aptitudinea pentru agresiune, pentru trădare, pentru răsturnarea alianţelor; puterea, la Montaillou, îi aduce celui ce pune mâna pe ea recompense plăcute, însă precare şi susceptibile de a fi revăzute. Este mai bine, fără îndoială, să domini în sat, decât să fii slujbaş mărunt într-un oraş sau într-un târg important. Este mai bine să fii cel dintâi la Montaillou, decât al doilea la Pamiers, sau al treilea la Tarascon-sur-Ariege. Insă în mica parohie din ţinutul Aillon, mai mult decât oriunde, Capitoliul se află lângă Stânea tarpe-iană; curând, pe la 1321, puterea va trece în alte mâini. Cel puţin pentru moment.

I

NOTE

După F. Giraud, op. cit.

V. ce spune despre aceasta Pierre Maury (III, 193).

III, 283. V. averea, comparabilă, a unui preot bogat (II, 484).

I, 476. Guillaume este fratele preotului.

II, 187 (adevărul este că Pierre Clergue se teme de un şantaj, posibil, din partea lui Pierre Maury împotriva sa, având în vedere vechile lor relaţii co mune catare: II, 69).

Infra, cap. IX.

H, 176 şi 186-187.

I, 279. Despre crucile galbene (nepurtate), v. şi 11177; I, 453.

9. î, 399. V. şi, în îl, 283-284, declaraţia „după noi, potopul” făcută de Bernard Clergue (care nu are copii).

Câteodată, supradeterminare! Beatrice de Planissoles este amanta si, în acelaşi timp, cumătră lui Pierre Clergue (I, 253).

II, 282. V. şi achitarea lui P. Maury, obţinută printr-un lanţ de protecţii analoge (infra, cap. IV şi-V).

V. Pitt-Rivers, People of the sierra, p. 213.

În privinţa aceasta, o mare influenţă ar avea-o faptul că seniorul are sau nu reşedinţa în locul res pectiv.

La Junac (valea superioară a râului Ariege), unde Domnii de Junac (care formează o familie de castelani şi do seniori rezidenţi) sunt la faţa locului, alta este situaţia.

, 15. E. Wolf, Peasants., p. 8G-88; A. O. Hirschman, p. 15 şi passim.

Capitolul IV PĂSTORII MĂRUNŢI

Ansamblul caselor (domus), aşa cum le-am examinat până acum, se situează, în bună parte, într-o lume clasică de cultivatori înrădăcinaţi. Anchetele noastre nu se pot însă mărgini Ia examinarea acestei societăţi agricole, deoarece ea nu constituie, în general, unicul adevăr de la Montaillou. Satul pirenean numără şi tăietori de lemne, care duc o viaţă de câine: şi ei sunt cultivatori, sau chiar ciobani, o parte din timp; însă erezia nu contaminează grupul lor ca atare; prin urmare, nu sunt decât prea puţin interesanţi pentru Inchiziţie; de aceea, îi întâl-nim destul de greu.

Sunt mai bine cunoscuţi, în schimb, ciobanii. Sunt (relativ) numeroşi în sat: găsim ciobani, desemnaţi astfel, vreo zece la număr, în cel puţin opt familii din Montaillou. Voi cita dintre aceştia pe Guillaume Pellisier, Guillaume Belot. Guillaume Guilhabert, Jean Marty, Pierre şi Guillaume Baille, Pierre şi Jean Maury, Guillaume Maurs şi unul din familia Benet *. Printre meseriile care sunt ne-„agricole”, în sensul strict al cuvântului, profesiunea de cioban este cel mai des menţionată la Montaillou 2.

Însuşi cuvântul „cioban” (berger) este ambiguu. In satele din valea superioară a râului Ariege, ca Montaillou sau ca Ornolac, toţi sunt, într-un anumit sens, ciobani, deoarece toţi sunt mai mult sau mai puţin crescători de oi. Judecătorul. seniorial (le bayle) din Ornolac, Guil-iaumo Austatz, vorbind în faţa bărbaţilor din comunitatea sa, adunaţi sub ulmul din piaţa satului, este deplin conştient de acest lucru: în loc să fie arşi ereticii, strigă el, ar trebui ars însuşi episcopul Fournier, căci ne cere dijma mieilor (I, 208-209). Rostind cuvintele acestea sacrilege, Guillaume Austatz se face purtătorul de cuvânt al unei colectivităţi de exploatatori-crescători, deţinători de pământ şi de domus, dar şi proprietari de turme: bărbaţii aceştia, foarte adesea, funcţionează ca păstori pe cont propriu; sunt ajutaţi în activitatea aceasta de către copiii lor.

Totuşi, ceea ce mă interesează, în capitolul de faţă, nu este societatea crescătorilor în general ' la urma urmei, i-am examinat mai înainte, căci le-am vizitat casele (domus). Aici mă interesează grupul ciobanilor itineranţi, care străbat lumea în echipe volante 3; ei formează un se-mi-proletariat rural şi nomad, fără nici un că-pătâi; au totuşi tradiţiile lor, mândria, concep-ţile lor despre libertatea muntenească şi despre destin. Fac parte, provizoriu şi definitiv, din vasta emigraţie pireneană care, treptat, se revarsă către ţinutul de jos, cu deosebire în direcţia teritoriului spaniol/'.

Evoluează în cadrul puterilor existente; în timpul trecerii lor din sat în sat, se situează în reţelele caselor (domus), unde găsesc complicităţi favorabile: Pierre Maury, cioban din Montaillou, străbate actualul departament Aude sau Catalonia; păstrează totuşi unele legături, şi chiar protecţii sigure, în clanul Clergue (II, 176). Invers, sarcina ciobanilor din regiunile înalte ale munţilor este îngreuiată de războaiele private: ele îi încaieră pe seniorii locali de pe versantul dintre Spania; aceşti vultani neînsemnaţi, nobiliari şi pireneeni, sunt mereu gata să se sfâşie între ei, ca în vremurile bune din epoca feudală. Nenorocirea n-ar fi atât de mare, dacă ciobanii în transhumantă din munţii apropiaţi n-ar trebui „să plătească oalele sparte”, ca urmare a conflictelor între cei puternici. Este destul să izbucnească un război privat de genul acesta între Guilaume d'En-tensa, senior de Casteldans, şi un alt senior despre care nu ştim nimic decât că se numea Nartes sau En Artes., şi iată că fraţii Maurv sunt siliţi să-şi mute turmele în afara teritoriului Casteldans (II, 479; III, 195).

Câţiva din aceşti ciobani girovagi sunt originari din Montailâou: pe unii dintre ei îi cunoaştem. Sunt, uneori, suspecţi, sau doar instabili; au ajuns pe drum, la draille5, sau chiar în machi, în urma unei încăierări sau a unei certe: unul din ei, Jean Maury, a fost amestecat într-o bătaie împreună cu alţi ciobani, şi explică, foarte simplu, că acest incident i-a sporit gustul, ştiut de toată lumea, pentru „mişcare”: am fost implicat, povesteşte el, într-o încăierare cu nişte ciobani din Răzeş. Am fost rănit. Un anume Vezian care, pe vremea aceea, locuia la Raymond Lizier, din Montailâou, fusese de partea mea în această ceartă. M-am dus să mă plâng că fusesem rănit la Bernard Clergue care, pe atunci, era bayle la Montailâou, pentru seniorul conte de Foix; m-am plâns şi castelanului din Montailâou. Acesta n-a vrut să-mi dea dreptate pentru paguba suferită din pricina ciobanilor din Răzeş. Pentru nedreptatea ce mi s-a făcut, am părăsit Montailâou, m-am dus la Puigcerda şi am intrat ca cioban la senioreasa Brunissende de Cervelo; am stat cu Brunissende aceasta şi cu oile ei vreme de patru ani şi două luni jumătate. (II, 476). Guillaume Belibaste, de asemenea, a ajuns pe drum tot după o bătaie zdravănă. Vinovatul era el: în încăierare, omorâse un cioban. Şi-a părăsit deci bogata lui exploatare rurală Şi domus paternă din Cubieres. A ajuns ciobany, apoi parfait. Nu se va fixa dcrit mai târziu, ca profet al unei mici colonii albigenze, 16. Sân Catalonia; îşi va schimba meseria de păstor cu cea de împletitor de coşuri, sau de fabricant de piepteni de darac.

Într-un stil oarecum deosebit, Bernard Benet este şi el victima unui proces social de mobilitate descendentă '. Provine dintr-o casă bună de exploatatori-erescători, cu proprietăţi la Montaillou. Insă familia aceasta a fost ruinată de Inchiziţie; pământul casei Benet a fost confiscat ca să fie dat contelui de Foix; de fapt, este administrat de judecătorul seniorial Bernard Clergue. Rezultatul cel mai evident al operaţiunii a fost înavuţirea casei Clergue înf detrimentul casei Benet (odinioară aliată, in-8 direct, cu precedenta). Bernard Benet a fost, *p dintr-o dată, zvârlit în proletariatul păstorilor:! Situaţia lui materială şi morală nu este preafc strălucită: pe vremea când inchizitorii din Pa-| miers se interesează de persoana Iui, el trăieşte * numai din creşterea animalelor cu lână; şi chiar la Montaillou, se află strâns între două clanuri: clanul Clergue vrea să-1 silească pe acest nenorocit de Benet să depună în faţa Inchiziţiei din Carcassone o mărturie falsă; clanul Azema, duşman al clanului Clergue, vrea să-1 constrângă să retracteze această depoziţie. Bernard Clergue, care, în toată această afacere, urmează instrucţiunile fratelui său preotul, îi făgăduieşte aşadar lui Bernard Benett să-i dea înapoi una din păşunile ce-i fuseseră confiscate: speră să-i capete cooperarea. Pierre Azema, însă, umblă mai curând cu ciomagul decât cu vorba bună: îi confiscă lui Bernard Benet preţioasele lui oi, tot ce-i mai rămăsese, ca să-1 influenţeze în sens contrar. Până la urmă, Bernard Benet este arestat. Evadează apoi din târguşorul Mas-Saint-Antonin, unde avea domiciliu supravegheat (I, 408). După un ocol în Cerdangne, este prins din nou la Ax-les-Thermes: Pierre Roussel, din Ax-les-Thermes, şi soţia lui Alissende l-au denunţat. Această Alissende nu este alta decât sora nevestei lui

Pierre Benet, Gaillarde Benet, Pierre fiind fratele lui Bernard al nostru. Bernard a fost deci denunţat de sora cumnatei sale. Nu-i frumos., însă lucrul se explică: Alissende şi Gaillarde fuseseră, amândouă, în timpuri diferite, amantele preotului Pierre Clergue; trădaseră legăturile lor legitime cu familia Benet, ca să se transforme în executoarele treburilor – în toate sensurile acestui termen – familiei Clergue; din amante, au devenit spioane. Haremul lui Pierre Clergue contribuia în acest fel la prosperitatea casei (domus) sale. Bernard Benet, însă, alunecase pe panta de pe care nu se mai putea ridica. – acest fiu de familie bună, pe care, la început, îl aştepta un viitor de pro-prietar-exploatator de pământ, nu mai este, până la urmă, decât un simplu cioban, jucăria diferitelor clanuri din parohie. Fericit peste măsură dacă, în aceste condiţii, poate scăpa de ghearele puternice ale inchizitorilor8.