Emanuel Le Roy Ladurie

Într-un ţinut atât de dezbinat, convingerile religioase, fanatice şi contradictorii, nu-şi pierd niciodată drepturile, chiar şi, sau mai ales, în faţa agoniei. Muribunzii catolici încearcă să-1 trimită la plimbare pe eventualul parjait în trecere; acesta caută, cu mai mult sau mai puţin succes, să le dea consolamentum înainte de a muri. Nu mă necăjiţi, diavolilor, le spune în trei rânduri Arnaud Savignan 22, din Prades d'Aillon, preazeloşilor albigenzi din partea locului (care ar vrea, profitând de boala lui, să-i” administreze, de voie, de nevoie, consolamen-tum). Iar Jean Maury, catolic nehotărât, dar nu catar, trebuie să se apere şi mai categoric împotriva demersurilor Guillemettei Maury: patroana vrea să profite de o foarte gravă boală a lui Jean ca să-1 aducă pe Belibaste să-1 consoleze; are de gând apoi să-1 pună la endura, adică postul suicidar (II, 484); numai Dumnezeu poate hotărî când voi muri, nu eu, îi răspunde Jean Guillemettei. Nu-mi mai vorbi astfel, căci te dau pe mina (Inchiziţiei).

Dinspre partea catară, apostrofele monta-lâoneze la adresa preoţilor Bisericii de la Roma, care încearcă să salveze sufletul unui muribund, nu sunt nici ele mai blânde: ţărănoi păcătos şi puturos, n-am nevoie de ce-mi dai tu, spune un gânditor temerar, către preotul care crede că face o faptă bună dându-i împărtăşania pe patul de moarte (I, 231), Sancta Măria, sanc-ta Măria, îl văd pe diavol (I, 462), îi spune Guil-lemette Belot, cu toate că este în agonie şi slăbită de endura, preotului din Camurac (cre-zând că face un bine, acesta îi adusese împărtăşania bătrânei ţărănci). Catar sau catolic, pe valea superioară a râului Ariege eşti mereu diavolul cuiva 23.

La Montaillou există, desigur, o sociabilitate a decesului, însă mai puţin dezvoltată decât aceea pe care o vor cunoaşte provensalii din secolul al XVII-lea. Această sociabilitate, mai ales feminină, este dominată de instituţia celulară a casei (domus); ea se manifestă prin gemetele rituale ale fiicelor şi ale nurorilor, în legătură cu mama sau soacra lor, moartă, muribundă sau doar ameninţată cu moartea. Lamentu mediteranean este cu mult anterior catarismului, chiar şi creştinismului, însă Ja Montaillou, el este închis în domus: nu este aşadar ceva ce priveşte, simultan, an samblul femeilor din sat. Catarii încearcă să pună capăt acestei practici bazate pe gemete, m numele miturilor lor salutiste. Tipică în această privinţă este agonia Guillemottoi Be-lot, o femeie bătrână care, printre altele, este slăbită şi de endura care vine după consolamentum. Ar fi trebuit să se audă (spun oamenii din sat), în jurul patului acestei femei muribunde, gemetele rituale ale fiicelor ei. Dar nu se aude nimic. Două femei din parohie, Raymonde Testaniere şi Guillemette Aze-mă, se miră şi nu ştiu ce să înţeleagă '-'. Dacă Guillemette este atât de slăbită şi se află în pragul morţii, declară ele, cum se face că nu le auzim plânglnd pe fiicele ei? La care Guillemette Benet, a treia femeie, fără nici o greutate, răspunde printre dinţi, printre cei care i-au rămas: Nişte proaste! Guillemette „Belote” nu are nevoie să fie plânsă, de vreme ce ginerele ei a făcut în aşa fel încât ea să nu mai aibă nevoie de nimic (am văzut că Bernard Clergue ceruse să-i fie dat Guille-mettei Belot consolamentum, şi o pusese pe soacra sa la postul morţii, endura).

În anumite cazuri, gemetele feminine, de altfel sincere, însoţesc chiar şi perspectiva morţii, nu numai agonia: fetele Beatricei do Planissoles, de exemplu, sunt în preajma mamei lor în casa (ostăl) familială din Varilh; plâng toate împreună când află că este în primejdie de a fi arestată (I, 257).

Gemetele acestea ale fetelor şi ale nurorilor continuă, după decesul ascendentei, pe drumul spre cimitir25. Trebuie deosebit geamătul pur ritual, fără lacrimi, de geamătul sincer, cu lacrimi; ambele sunt socializate. Când a murit soacra mea, povesteşte Mengarde Buscailh, asistam la înmormântare, strigând cit mă ţinea gura. Totuşi, nu-mi curgeau lacrimile, deoarece ştiam că scumpa mea soacră primise consolamentum înainte de a muri 2(i.

În general, femeile, la Montaillou ca şi în alte părţi, s-ar zice că au rol de „fiinţe magice şi menstruale. printre agenţii esenţiali ai ritului funerar ~7”. îl veghează pe cel ce este în agonie -*; dacă nu există un cioclu (morticien) specializat, ele joacă un rol capital în toaleta (sumară) a mortului, precum şi în tăierea şuviţelor de păr şi a unghiilor, care se face o dată cu ea; în sfârşit, ele învelesc mortul în giulgiu 2a. După înmormântare, care se face foarte repede după deces şi la care participă o mulţime de oameni, ele comentează şi trăncăne care mai de care. în momentul înhumării, apare foarte evident contrastul masculin/feminin care desparte comunităţile din Ariege. în sat, clopotele nu sunt trase la fel pentru bărbaţi şi pentru femei: n. Catarismul local, foarte misogin, va încerca să masculinizeze decesul: am văzut, în această privinţă, mai înainte, că cei ce asistă la consolamentum, la Montaillou (în afară de bolnav şi de parjait) sunt adesea bărbaţi, cucernici militanţi albigenzi din partea locului, cum ar fi fiii Belot, Clergue sau Benet. Insă acest şovinism masculin, în ciuda, sau din pricina nuanţelor lui eretice, nu se va realiza; şi vom vedea cândva un bun catolic amintindu-i fără să-1 cruţe, fiului unui medic catar, că şi femeile au dreptul să învie după moarte (II, 202).

Pe de altă parte, decesul oferă prilejul de a aminti, stăruind, care este rangul fiecăruia. Mengarde Clergue, femeie „bogată”, este în-mormântată în biserica din sat, sub altarul Fecioarei din Montailou. Vulgum pecus este îngropat în afara zidurilor, în apropierea bisericii: periodic, osemintele sunt scoase şi locul este curăţat pentru a permite noilor morţi să fie îngropaţi, acolo unde zăcuseră strămoşii lor 31.

Dincolo de structurile sociabile ale morţii (mai puţin dezvoltate decât vor fi în secolul al XVIII-lea), rămâne neliniştea primordială, care-1 chinuie pe cel ce agonizează, pe cei apropiaţi şi pe cei care ţin la el. Ea nu este legată, în principiu, de deces în sine. Ea se refe-ra la mântuirea pe lumea cealaltă. Vom vorbi din nou, pe îndelete, despre această problemă, într-un capitol despre atitudinile religioase. Să dăm totuşi, chiar de pe acum, câteva indicaţii. Pentru catolicii cei drepţi (există aşa ceva. chiar şi la Montaillou, însă Registrul lui Jac-ques Fournier nu se ocupă de ei), a muri cum se cuvine înseamnă să te laşi, în cele mai bune condiţii posibile, în voia Domnului. Am menţionat mai înainte fraza aceea scurtă de Jean Maury, păstorul; este aproape în agonie, se simte cum nu se poate mai rău; s-a hotărât, la momentul adevărului, să nu cedeze bătrânelor sirene ale ereziei; acestea îl îndemnă la sinuciderea de fapt, prin „endura”: Dumnezeu mă poate ucide dar eu nu? >1, răspunde ciobanvil din Montaillou. Mântuirea catolică, totuşi, nu are nevoie doar de această încredere deplină; ea mai presupune, dacă este posibil, şi celebrarea unor slujbe după deces, pentru odihna defunctului. Nu este vorba de mii de slujbe, cum se va vedea în Provenţa epocii baroce 3: l; testatorii îi vor împovăra pe preoţii ce vor avea de făcut un număr nesfârşit de oficii funerare. Insă gestul cererii de slujbe religioase există, la catolicii din târgurile do pe valea superioară a râului Ariege, în anii 1300-1320; adesea, el implică din partea celor ce duc o viaţă rătăcitoare grele sacrificii băneşti şi lungi călătorii. Când ara ajuns la trecători, povesteşte Esperte Cervel, care, în ciuda isprăvilor eretice ale soţului ei, a rămas cu o adevărată dragoste pentru credinţa catolică, bărbatul meu s-a despărţit de mine. După câtăva vreme, a murit la trecătoarea Perthus şi a jost îngropat în cimitirul bisericii Sjânta-Maria din Perthus. Pe vremea aceea, locuiam la Lerida, unde au murit cei doi jii ai mei. Un an sau doi după moar tea bărbatului, m-am dus cu vărul meu primar Guiliaume den Ort a, cure era Unput^r-nicitul bărbatului meu, pinii la Perthtis. Acolo ani pus să se facă slujbe pentru odihna sufletului bărbatului meu, şi ne-am rugat la mormânlul lui. Acum nu-mi. mai amintesc prea bine unde era acest mormânt (II, 454- 455). Se va nota că tarasconeza Esperte Cer-vel, care spune acestea, trăieşte în exilul iberic ca o femeie săracă, silită de lipsuri să se angajeze cu ziua la strânsul recoltei. Se va nota, pe de altă parte, că ea nu are superstiţia cadavrului, de vreme ce a uitat atât de repede unde era mormântul soţului ei, în ci-1 mitirul bisericii Sfânta Măria din Perthus. 'Sărmana femeie, părăsită, se lasă mai întii condusă, cu mare cheltuială, într-un adevărat spirit catolic, de primordiala preocupare să-lutistă, privitoare la odihna sufletului răposatului ei soţ. Această odihnă implică, în cazul respectiv, ca soţia şi vărul mortului să pună să i se facă slujbe acestuia, chiar dacă, atât cit a trăit, defunctul nu fusese un soţ model. Esperte Cervel nu ştia ce este ranchiuna.

În cazul oamenilor care sunt relativ credincioşi Bisericii de la Roma, moartea nu ne este cunoscută, în general, decât prin notări rapide. La Montaillou, dimpotrivă, densitatea convergentă a textelor permite, dacă nu să cuantificăm, cel puţin să caracterizăm moartea cataz'ă. Iar moartea catară, la Montaillou,. sat eterodox, nu înseamnă oare moartea pur şi simplu?

Preocupările salutiste, în parohia cu cruci galbene, nu se deosebesc fundamental de cele întâlnite, în alte părţi, în mediile catolice. Divergenţa există în privinţa mijloacelor, nu a scopurilor; în privinţa intermediarilor pământeşti, mai curând decât a rezultatelor cereşti. Fraţii „cerşetori” nu pot, după părerea lui Pierre Maury, să salveze sufletele: pentru ei, după ce au dat Sfintele Taine unui om, ni20 mic nu este mai urgent decât să se aşeze la masă şi să se îndoape (II, 29, 30). Concluzia bunului păstor şi a montalionezilor este categorică: să ne adresăm ereticilor! Ei, măcar, pot salva sufletele. Aceasta este afirmaţia ce zvâcneşte la mai fiecare pagină din Registru când este vorba de parfait, de consolamentum, sau de endura. Iar ereticii cei mai de seamă, care, pe orice vreme (numai să nu plouă tare, bineînţeles), străbat în acest scop muntele, sunt gata să răspundă cererii 31.

Ţăranii din Montaillou ştiu aşadar să se pregătească pentru moartea apropiată, în deplină cunoştinţă de cauză, cu condiţia ca boala să le lase un minimum de conştiinţă. Acceptă cu răspundere riscurile inerente consolării: cu alte cuvinte, perspectivele unei dureroase endura (după consolamentum): aceasta va adăuga suferinţelor, pe care le dă în mod firesc boala, chinurile foamei şi, la cei mai rezistenţi, ale setei35.

Să luăm ca exemplu agonia lui Raymond şi Guillaume Benet, fiul şi, respectiv, soţul ţărăncii Guillemette Benet (I, 474): din proprie voinţă, cerând şi dorind, aceşti doi bărbaţi, suferinzi în ultimul hal, au acceptat, una după alta, propunerile de a fi „consolaţi”; apoi, de va fi cazul, de a fi puşi la endura înainte de a muri. Un deces rapid şi milostiv i-a ajutat să nu-şi ţină cea de a doua făgă-duială: mor chiar în noaptea după „consolare”, administrată de Guillaume Authie.

Guillemette Belot şi Na Roqua, două ţărănci bătrâne din Montaillou, n-au acest noroc. Ştiu totuşi să se arate la înălţimea încercării. In plină endura, Guiliemette Belot refuză ajutorul unui preot care-i aduce împărtăşania (I, 462). Na Roqua face, eroic, până ce va muri de boală, greva foamei şi a setei: Acum cincisprezece sau şaptesprezece ani, povesteşte Brune Pourcel, pe la Paşti, la asfinţitul soarelui, Guillaume Belot, Raymond Benet.; (fini lui Guillaume Benet) şi Rixende Julia, ' din Montaillou, au adus-o, într-o „bourras” (ţesătură groasă de cânepă), până la mine acasă, pe Na Roqua, care, fiind grav bolnavă, tocmai fusese „consolată”. Cei trei mi-au spus:

— Să nu-i dai nici să mănânce, nici să bea.

Nu trebuie!

În noaptea aceea, împreună cu Rixende Julia şi Alazăis Pellissier, am vegheat-o pe Na Roqua. I-am cerut în mai multe rânduri:

— Vorbeşte-ne! Spune-ne ceva!

Insă ea nu voia să descleşteze dinţii. Am vrut să-i dau o fiertură de carne de porc sărată; dar nu izbuteam să-i deschidem dinţii. Când încercam s-o facem, ca să-i dăm de băut, strângea gura puternic. A stat aşa două zile şi două nopţi; a treia noapte, în zori, a murit. Şi, în timp ce ca trăgea să moară, pe acoperişul casei mele au venit două păsări de noapte numite popular „gavecas” (bufniţe); ţipau de pe acoperiş; auzindu-le, am zis:

— Au venit diavolii să ia cu ei sufletul ră posatei Na Roqua! (I, 388)

Admirabil text -30. Naratoarea Brune Pourcel, din ură faţă de tatăl ei şi faţă de propria situaţie de bastardă, dar şi din prostie, a căzut din nou în amestecul de creştinism prost digerat şi de superstiţii diabolico-păgâne, care forma probabil unul din aspectele religiozităţii în satul Montaillou, înainte de implantarea locală a eatarismului3'. Curajul bătrânei ţărănci Na Roqua, pregătită să îndure totul, literalmente, ca să obţină mântuirea cerească, este de neînţeles pentru Brune Pourcel: aceasta îşi urmează, totuşi, îndemnurile inimii; este dornică să salveze viaţa muribundei, cu fiertură de carne de porc sărată.

La fel de edificatoare este agonia Esclar-mondei Clergue, din Montaillou: este fiica lui Bernard Clergue (omonimul judecătorului seniorial) şi a soţiei lui, Gauzia. Bernard şi Ga-uzia alcătuiesc un cuplu de ţărani (I, 475; ITT, 356-365). Ea îşi adună napii de pe câmp. El, când are prilejul, meştereşte câte ceva: este în stare să facă, lucrând cu mâna lui, acoperişul casei din şindrilă. Fiica lor, Esclarmonde, este măritată, de foarte tânără, cu un anumit Adelh, din satul Comus (Ariege). Este o căsătorie bună, iar Esclarmonde a păşit cu dreptul, declară cu satisfacţie Guillaume Benet, naş-pro-tector al tinerei femei şi cumătru cu Gauzia. Din păcate, Esclarmonde se îmbolnăveşte grav. Ea se întoarce deci, aşa cum se cuvine, ca să moară, în casa tatălui ei Bernard Cler-gue. Acolo, se culcă în bucătărie, lângă foc; mama ei, Gauzia, o îngrijeşte cu devoţiune şi, noaptea, doarme în pat cu ea; în timp ce Bernard Clergue, tatăl, doarme singur, în camera de alături. Gauzia îşi iubeşte fata, dar ar dori s-o vadă moartă, să i-o ia Dumnezeu în sfâr-şit; căci s-a ruinat cheltuind pe leacuri şi pe doctori ca s-o facă bine. Dar, ce folos?

Guillaume Benet, ca naş, se socoteşte special însărcinat cu mântuirea finei sale; o convinge aşadar pe cumătră Gauzia s-o „consoleze” pe Esclarmonde. Nu mai rămâne decât să-i ceară consimţământul şi tinerei bolnave. Aceasta şi-1 dă din toată inima: fiind prea slăbită ca să vorbească mult, se mărgineşte, în semn că primeşte, să-şi ridice mâinile şi braţele către naşul ei. Ar trebui să fii o fiară ca să refuzi, în aceste condiţii, să consolezi o femeie care se învoieşte. Se duc să-1 caute, cu mare greutate, pe Prades Tavernier, le parfait. La ceremonie asistă, ca de obicei, bărbaţii şi femeile din clanurile Belot şi Benet; are loc într-o vineri seara, pe la ceasul celui dinţii somn, în bucătărie, fără ştirea tatălui Esclarmondei, Bernard Clergue omonimul: acesta sforăie în camera de alături. Raymond Belot, ca totul să fie în regulă, aduce o luminare de ceară; nu este nevoie să fie aprins focul în vatră ca să vadă ce fac. In camera aceasta de muribund este frig: ne aflăm în postul mare. însă confortul sufletesc trece înaintea celui trupesc, chiar când trupul este foarte bolnav.

În aceste condiţii, se procedează la „consolarea” Esclarmondei; după care, Prades Ta vernier primeşte, pentru osteneala lui, un bacşiş (III, 364-365); pleacă. Se pune acum, pentru cea „consolată”, problema postului morţii, endura: Gauzia CÂergue are reacţiile normale ale unei mame iubitoare; se revoltă împotriva rigorilor masculiniste ale postului, care, impus fiicei sale, este suicidar:

De acum încolo, să nu-i dai nimic de mâncat sau de băut fiicei tale, chiar dacă cere, îi recomandă Raymond Belot mamei bolnavei (III, 364).

Dacă fata mea îmi va cere mâncare sau băutură, îi voi da, îi răspunde Gauzia Clergue, mai înainte de orice, maternă.

Atunci te vei purta împotriva interese lor sufletului Esclarmondei, încheie, întristat, Belot.

Chestiunea hranei, din fericire pentru înţelegerea între montalionezi, nu va trebui invocată. Esclarmonde Clergue va deceda chiar a doua zi, sâmbătă, pe la nouă dimineaţa; între timp, ea nu a cerut nici să mănânce, nici să bea. Stăpânirea aceasta era eroism sau slăbiciune trupească? Nu ştim. însă tânăra ţărancă a ştiut să arate, în momentele care au precedat consolamentum şi moartea, o emoţionantă grijă pentru mântuirea sufletului său.

O nevoie analoagă de mântuire cerească (prost temperată, şi în acest caz, de inima prea iubitoare a unei mame) se întâlneşte, cu o spontaneitate şi mai clară, în purtarea lui Guiliaume Guilhabert38, tânărul păstor din Montaillou.

La cincisprezece ani, vârstă la care păstorii cei tineri, mai sprinteni decât taţii lor, se caţără pe munţii râpoşi, găsesc potecile stâncoase şi aduc oile înapoi, Guiliaume Guilhabert a trebuit să-şi părăsească turma. Scuipă sânge (tuberculoză?). Cade la pat. Prietenii mai vârstnici, ca Guiliaume Belot şi Raymond Be-net, amândoi catari, au o puternică înrâurire asupra acestui adolescent care zace la pat. Pe deasupra – ceea ce sporeşte dependenţa aceasta – o mulţime de motive îl leagă pe Guillaume Belot, militant albigenz convins, de do mus Guilhabert. Această domus este aşadar bine situată: ea primeşte, mulţumită, inllu-enţa eterodoxă ce emană de la puternica personalitate a lui Guillaume Belot; care emană, în general, de la casa Belot. Legăturile Belot -Guilhabert sunt întărite, aşa cum este normal la Montaillou, de încumetrire, de concubinaj: Guillaume Belot este cumătrul lui Arnaud Faure, soţul recent al Alazaisei Guilhabert, sora tuberculosului nostru (I, 429). Iar această Alaza'is, tânără nebunatică, cu puţin înainte de a se mărita cu Arnaud, a fost iubita cizmarului Arnaud Vital, mare-prieten şi comesean al fraţilor Belot. Arnaud Vital va sluji deci şi el ca releu ideologic, nu numai ca concubin, între familia Belot şi familia Guilhabert (I, 413).

Totul este pus la cale pentru a-i administra consolamentum lui Guillaume Guilhabert, foarte slăbit de boală (o boală care, în trecere fie spus, bântuie din când în când în familie. Guillemette, sora lui Guillaume al nostru şi soţia lui Jean Clement, din satul Gebeta, zace şi ea în casa tatălui ei, departe de cea a soţului, pe care 1-a părăsit pentru vremea cât va fi bolnavă. Este culcată în bucătăria familiei Guilhabert, pe un pat vecin cu cel în care trage să moară fratele ei Guillaume 3

Dintr-o dată, ne aflăm în plină tragedie. Un frumos dialog, vrednic de antici, îi pune faţă în faţă pe tânărul Guillaume, pe prietenul său Guillaume Belot şi pe mama lui, Allemande Guilhabert: aceasta îşi iubeşte fiul din adâncul inimii; se gândeşte totuşi la viitorul casei (domus) sale, care va fi compromis, dacă inchizitorii află de consolamentum administrat băiatului ei.

— Tovarăşe (socie), îi spune Guillaume Belot lui Guillaume Guilhabert, care se stinge văzând cu ochii, vrei să mă duc după un doctor care să-ţi mântuie şi sufletul şi trupul?

— Da, răspunde Guillaume, o doresc din toată inima. Du-te şi adu aici un creştin dintre cei buni, care mă va primi în credinţa şi în secta lui, în care mă va ajuta să mor cum se cuvine (I, 422-423).

Allemande, mama lui Guillaume, aude dialogul şi este cuprinsă de nelinişte, neştiind ce să hotărască:

— Fiule, ' îi spune ea bolnavului, nu tace una ca asta; îmi ajunge că te pierd pe tine, căci nu mai am alt băiat; nu trebuie ca, din pricina ta, să-mi pierd tot avutul (în urma unui denunţ).

Mamă! răspunde Guillaume, care, res pectuos, îi spune mamei sale dumneata, în timp ce ea îl tutuieşte, te rog, lasă să vină un creştin din cei buni ca să-7ni mântuie sufletul.

Fiule, să nu faci una ca asta!

Mamă, te rog mult, ascultă-mi rugămin tea; nu te împotrivi.

În cele din urmă, ALazais, sora lui Guilla-ume, după o pledoarie înflăcărată, o convinge pe mania ei, Alicmande, să aducă un creştin din cei buni: acesta va salva sufletul adolescentului, învinsă, convinsă, deşi neliniştită, Allemande cedează. Guillaume Belot trânteşte un argument suplimentar: datorită puternicei protecţii a preotului Pierre Clergue, catar neştiut, inchizitorii, spune el, nu-i vor hărţui pe cei ce se ocupă cu administrarea „consolării” în sat (I, 414).

Consolarea lui Guillaume Guilhabert, condusă de Prades Tavernier, are deci loc în faţa tuturor neamurilor tânărului muribund, în faţa surorilor, a mamei, a cumnatului. Băiatul moare, puţin după aceea. O strachină cu ulei, şi câteva piei cu lină sunt preţul ostenelii bunului parfait. Este plătit din belşug.

Na Roqua, Guillaume Guilhabert şi emulii lor lărgesc graniţele eroismului. însă o asemenea capacitate de ideal creează probleme, trezeşte tensiuni. La Montaillou, aşa cum am văzut, femeile cu inimă şi cu cap se revoltă discret, fără prea mari rezultate, împotriva acestor fapte măreţe, care sunt fapte rele: să-mi las copilul să moară prin endura? Se poate oare să-mi pierd avutul, dacă se află că fiul meu a fost consolat? 'M în afara satului cu cruci galbene, vaccinat împotriva îndoielii de conformismul eroic al unui grup uman, slăbiciunile sunt şi mai vădite. Şi fără putinţă de întoarcere. Sate ca Quie, Arques, Junac, chiar şi Prades, nu sunt în întregime catare. Unii indivizi au putut fi câştigaţi de această credinţă, pentru scurt timp, seduşi de posibilitatea de a fi „consolaţi” înainte de moarte; apoi se răzvrătesc împotriva rigorilor impuse de endura. Dragostea maternă, cu deosebire, îşi revendică drepturile ei suverane: am văzut că, la Arques, Sybille Pierre, soţie de crescător de oi. refuza greva suptului după ce pruncul ei fusese „consolat” (consolare, de altfel, discu27 tabilă) (II, 414-415). Nu esic singura. La distanţă de o leghe de Montaillou (în satul Pra-des, copilaşul Mengardei' Buscailh, în vârstă de două sau trei luni, este foarte bolnav. Guillaume Buscailh, cumnatul Mengardei, îi propune acesteia – erezie a unei erezii! – să-1 consoleze, apoi să-1 pună la endura pe copil, înainte de a muri, „ca să se transforme în înger” (I, 499; I, 219; III, 144). Mengarde răspunde mândră:

— Refuz să-i refuz sinul copilului meu, atâta vreme cit va trăi (I, 499).

La Ax-les-Thermes, mama crescătorului Guillaume Escarnier, consolată, apoi pusă la endura, se revoltă împotriva copiilor ci, care au pus la cale această soluţie (II, 15,.16). Dorinţa de a m. încă nişte carne se dovedeşte, Ia această crescătoare de animale, mai puiernică decât dorinţa de a ajunge în cer (III, 143). Gaillarde cere aşadar de mâncare; îşi ocărăş-te fata care, erezând că face bine, nu vrea să-i dea. La Junac, Bernard Marty, grav bolnav, este consolat de către Guillaume Authie; izbuteşte să facă, două zile şi două nopţi, greva foamei, hrănindu-se” cu apă chioară. A treia zi, strigă că-i este foame, capitulează şi renunţă la endura. Fratele şi sora lui, care~i supraveghează postul, cedează; îi dau pâine, vin, carne (III, 264-266). Chiar şi cu cea mai mare bunăvoinţă din lume şi oricât ai fi de catar, trebuie să recunoşti că sinuciderile pot fi uneori bune, dar niciodată plăcute.