Emanuel Le Roy Ladurie

naşii, în ciuda desprinderii lor parţiale de credinţa catolică, 51 au faţă de cruce: mi face nici doi bani, este semnul lui Dumnezeu cel neadevărat, spune ci către Vuissane Testaniere, care nu-i acceptă decât pe jumătate cuvintele (I, 457). Belibaste însuşi spumegă de furie văzând crucile de lemn cu care este presărat peisajul (dacă aş putea, spune omul cel sfânt32, le-aş fărâma cu securea; aş face focul cu ele şi aş pune oala la fiert). Crucile galbene de c'tofă, simple sau duble, au sarcina de a aminti montalionezilor amestecaţi în erezie, şi p2 care temniţa i-a cruţat totuşi, de care parte este adevărata credinţă: Registrul lui Jac-ques Fournier 33 cuprinde, în total, 48 de condamnări la temniţă şi 25, mai blânde, la crucile galbene (din aceste 25, 17 reprezintă uşurarea pedepsei, după condamnarea mai întâi la temniţă). La Montaillou, am înregistrat şapte purtători sau purtătoare de cruci galbene, care nu au scăpat de temniţă decât pentru a se expune batjocurii, chiar infamiei, imbecililor sau sectanţilor Catolicismului. Obligaţia de a purta crucea galbenă, întocmai ca aceea de a purta, mai târziu, steaua galbenă, poate fi un calvar psihologic pentru purtător, silit să facă adevărate acrobaţii ca să le ascundă: în zilele de sărbătoare, spune Arnaud, de Savignan, tăietor de piatră eterodox din |ţ Tarascon 3'port crucile galbene, la vedere, pe vhaina de deasupra; însă, în celelalte zile, mai când lucrez, nu port crucile, deoarece în tunică sau în cămaşă. Când mă întorc de la lucru, îmbrac haina de pe deasupra şi j port, aşadar, crucile; uneori, totuşi, le port în aşa fel ca să nu se „cadă; alteori, merg prin; Tarascon fără să port crucile, deoarece sunt – îmbrăcat cu tunica.

> Din stofă sau din lemn, represivă sau exem! piară, crucea, în Sabarthes, face parte din vpeisajul mental şi fizic. Cruciada de peste mări, în conversaţiile plebee, nu mai esic, 208 desigur, în acest mic ţinut, deeât un subiect de glume anticlericale, sau de predici caraghioase 35; insă omagiul liber, comercial sau c'onstrins, la spânzurătoarea lui Cristos, apare mai peste tot. Forma cea mai exterioară şi cea mai vulgarizată a acestui omagiu coincide cu iarmarocul regional de la Ax-les-Thermes, ţinut în ziua de înălţarea Crucii; iU.

Simbolic, crucea se înalţă deasupra iarmarocului de oi; însă, foarte adesea, ea este un instrument cvasivid, pe care nu se zăreşte Cel răstignit. Spânzurătoarea îşi aşteaptă spânzu-ratul. Meditaţia macabră despre supiiciul crucii nu poate îi făcută, la Sabarthes, deocamdată, decât de o minoritate de cucernici, sprijiniţi de la distanţă de călugării cerşetori.

Adevărul este că Isus, numit adesea „Dumnezeu” în general, este prezent, în Sabarthes, în alt fel, mult mai pertinent, datorită Euharistiei, „împărtăşania de la altar”, „trupul Domnului” sau „trupul lui Cristos”3? (cum se spune la Montaillou, într-un stil ironic sau respectuos, după cum eşti pentru sau contra), este un personaj familiar în biserica parohială; se trage clopotul cel mare, în clipa ridicării ostiei, în timp ce oamenii, în biserică, îngenunchează, trăgându-şi gluga peste faţă (III, 60; 235). Personaj familiar şi pe drumul de ţară (sau pe drumul care nu există.), unde poate fi întâlnit preotul ducându-se să-1 împărtăşească pe un muribund. în acest domeniu, pietatea euharistică din secolul al XHI-lea, atât de victorioasă în Occident, reuşise aproape să se urce până în ţinutul i, până la cei 1300 de metri înălţime, pe care alte elemente ale civilizaţiei din ţinutul din vale nu-i atinseseră. Ca rit de trecere, mai puţin organizată, desigur, şi mai puţin importantă decât va fi mai târziu 38, prima comuniune, în comitatul Foix, era făcută de tineri cu l înainte de împlinirea vârstei de optspre

? ece ani; în schimb, ea nu intervenea decât la această vârstă tardivă, în unele regiuni, iftai ales în Aude, mai întârziate din acest. puncL de vedere decât regiunea noastră (1^. – tio). După aceea, în Sabarthes, în timpul tine-' reţii şi ai vârstei adulte, oamenii se împărtăşeau o dată sau de mai multe ori pe an. Mărturia făcută de Gaillarde Ros, cucernică delatoare, domiciliată la Ornolac, este destul de limpede în ceea ce priveşte obiceiul în Sabat'-'* thes (I, 192). Vorbind despre Guillaume Austa'tz, bai/le la Ornolac, ţăran bogat, fost camă- ' tar, iiber-cugetător în satul său, ea declam: stau de doisprezece ani în Ornolac şi nu l-am' văzut niciodată pe Guillaume Austatz împăr-tăşindu-se! Nici măcar în timpul bolilor. Nici de sărbători. In astfel de momente, ocimenit' au totuşi obiceiul să se împărtăşească. Iar dacă Guillaume ar fi făcut-o, aş fi aflat eu. Gin-diii-vă şi dumneavoastră: l-am văzut adesea inirlnd la biserică. Şi nu uitaţi că s'int sora soacrei lui.

Acest denunţ pornit din familia 30 prin alianţă este destul de limpede. Cu excepţia non-conformiştilor (care, de altfel, sunt numeroşi, în categoria proeretică, Ia Montaillou), în Sabarthes sunt cunoscute două tipuri de contact popular cu euharistia: mai întâi, lumea se împărtăşea o dată sau de mai multe ori pe an: o dată, desigur, cu prilejul Paştilor (al căror „ciclu”, înţeles în sens larg de la Florii până la înălţare, era mult sărbătorit pe valea superioară a râului Ariegew); şi alteori, eventual, cu prilejul unor sărbători nepascale, sau nu strict pascale, legate şi unele şi altele de Cristos, de Sfântul Duh, de sfinţi şi de morţi. Din acest punct de vedere, numărul de patru împărtăşanii pe an, la Paşti, la Rusalii, de Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor şi de Crăciun, impuse ca penitenţă lui Aude Faure, nevrozata din pricina ostiei, poate fi considerat ca un maximum41. Nu poate fi vorba, bineînţeles, de împărtăşanie frecventă. în al doilea ri'nd, exista o împărtăşanie de tip termina J sau chiar alarmant, pe care individul o primea în ajutorul presupusei lui morţi, iar mulţimea, poate, în perioadele de epidemie'-'. La Montaillou, fracţiunea catarizantă cea mai hotărâtă a populaţiei locale se abţinea probabil să se prezinte la Masa sfântă; se foloseau de complicitatea preotului, însă această fracţiune foarte dură nu constituia, fără îndoială, decât o minoritate în sat, chiar dacă majoritatea, în unele momente – prin 1300-1807 – a putut fi considerată că are simpatii pentru eretici/i:1. Credincioşii eretici, de altfel, nu se dădeau îndărăt să practice, la nevoie, un simulacru de, împărtăşanie, din pură prudenţă, deoarece, cum spune Belibaste, de vreme ce nu crezi că pâinea sfântă există într-adevăr, nun-când o prăjiturică nu ţi se va întâmpla nimic rău (II, 55). Prin alte părţi, liber-cugetătorii, spiritele îndrăzneţe, atât de numeroase în rân-uul ţărănimii din Sabarthes, şi persoanele socotite deviante, de pildă, în vremea aceea, homosexualii, puteau rămâne doisprezece ani fără să se împărtăşească de Paşti (III, 46). Refuzul împărtăşaniei terminale, în sfârşit, constituia unul din momentele cele mai dramatice ale agoniei cultivatorului montalionez, în endura, când nu se voia mântuit decât de Oamenii cei buni: muribundul sau muribunda se străduia atunci să-1 dea afară pe preotul aflat supranu-merar la căpătâiul lui, şi îl numea diavol sau, şi mai rău, ţăran sau ţărănoi (I, 462). Aceste situaţii de blasfemie şi puzderia de glume ca-tare sau, pur şi simplu, populare (I, 214-215 şi passim), pe seama Euharistiei, defăimată ca o „felie de nap”, nu făceau decât să sublinieze mai bine locul important pe care, în ciuda alergiilor şi a respingerilor, sfinţirea pâinii izbutise să-1 ocupe printre sacralităţile mun-tene, atât de îndărătnice de altfel şi care suferiseră de multe ori transformări gotice şi franciscane, determinate de Biserica catolică sau de vreunul din sectoarele ei.

Tipică pentru respectul acesta într-adevăr privilegiat faţă de trupul lui Cristos este ati- = tudinea lui Raymond de Laburat, ţăran sabar-thesian, pe cât de anticlerical pe atât de potrivnic dijmei: i-ar plăcea să vadă, spune el, tot clerul, de la papă până la preoţii de rând, pornind în Cruciadă; sarazinii i-ar înghiţi dintr-o-dată. I-ar plăcea şi mai mult să vadă bisericile dărâmate până-n temelii. în felul acesta (adaugă Raymond, mândru de ideea lui), când li-turghia se va face pe câmp, ţăranii care, asemenea lui, sunt excomunicaţi, alungaţi din sanctuare, ar putea avea imensa bucurie să vadă în mijlocul câmpului trupul divinului lor stă-pân (II, 311). Mai euharistie decât acest grevist împotriva dijmei, în toată rusticitatea lui, nu poate fi cineva!

Trebuie să spunem că propaganda în favoarea ostiei se sprijinea pe toate resursele mentalităţii locale, inclusiv pe acelea care derivă din folclorul cel mai recent. La Merviel, la porţile ţinutului Sabarthes, tărăncile îşi povestesc unele altora anecdotele înălţătoare pe care le adunase laolaltă autorul Legendei aurite 4i; O femeie, povesteşte Ermengarde Garaudy nepoatei sale Aude Faure, a copt o plăcintă pe care un preot a sfinţit-o apoi în altar. Văzând acest lucru, femeia a izbucnit în râs:

— Se pare că plăcinta coaptă de mine s-a transformat în trupul lui Cristos. Îmi vine să rid.”

A vrut totuşi să se împărtăşească. Atunci, preotul l-a rugat pe Dumnezeu să facă un miracol: într-adevăr, când preotul i-a dat femeii împărtăşania, plăcinta-ostie parcă era un deget de copil, iar vinul sfinţit, în potir, era ca sângele închegat. Femeia este înspăimân-tată. S-a împărtăşit cu şi mai multă smerenie.

Cele spuse de noi în legătură cu neîncrederea montalioneză faţă de o Euharistie, totuşi omniprezentă, se potrivesc, mutatis mutandis, 212 şi pentru liturghie, ' în timpul căreia este consacrat trupul lui Cristos. Pentru acest aspect, se impune comparaţia cu ancheta episcopală care va fi realizată în 1404, în dieceza Narbon-ne 4foarte apropiată de comitatul Foix. La data aceea, într-o vreme de totală extincţie a catarismului, asistenţa la slujba de duminică va fi practic unanimă în parohiile rurale ale ţinutului Narbonnais (vor trebui totuşi exceptaţi de la această unanimitate la slujba bisericească de duminică, din 1404, câţiva vânători fanatici de mierle, fazani sau veveriţe: când este timpul acestui vânat, ei vor prefera să-şi întindă laţurile mai curând decât să-şi facă datoria duminicală). Afluenţa record la slujbe va fi caracteristică, prin 1400, pentru un ţinut decata-rizat. Avea oare vreun echivalent în satul nostru contestatar din anii 1300-1320/l (i?

Să spunem mai întâi că slujba, în Sabarthes şi chiar şi la Montaillou, avea un rol esenţial. Erau excluşi de la ea, ca să servească drept pildă, excomunicaţii pentru refuzul de a da dijma, foarte numeroşi în valea superioară a rî-ului Ariege (II, 311). înălţată astfel în demnitate, epurată, liturghia avea, oricum, o valoare ca practică maşinală, eventual represivă; şi, bineînţeles, ca adunare comunitară sau sociologică (a se vedea supra, cap. XVII). Cu acest prilej erau disciplinaţi, între epistolă şi evanghelie, foştii eretici, condamnaţi la penitenţe/j'; iar lumea venea, la sărbători, cu hainele lor cele mai bune, femeile cu „bliaud”, bărbaţii cu „manteau” (II, 440: I, 338).

Cu toate acestea, lumea nu se sfia sărute să se ducă la slujbă. Măcar din când în cjând, în duminicile obişmiite. Ca dovadă: prajeiica relaxată a Beatricei de Planissoles, simpatizantă a ereziei în parohia crucilor galbene. Când a coborât în ţinutul de jos, unde normele legate de slujbă erau mai severe decât la Montaillou, nimfa din Sabarthes a fost mirată că vicarul din noua ei parohie a mustrat-o; acesta a trebuit să-i poruncească ex-castelanei să se ducă mai regulat la biserică, să-şi facă datoria de adevărată catolică 'iS. In general, faptul că într-un sat substanţial ca Unac, în Sabarthes, slujba dintr-o duminică oarecare nu adună decât vreo cincizeci de persoane pare să indice un anumit absenteism, care nu-i scandaliza pe băştinaşi 10.

Pe scurt: în ciuda omagiului maşinal care i se aducea la slujbă, repetare a sfântului său. sacrificiu, în ciuda anumitor performanţe legate de cruce şi mai ales de Euharistie, Isus şi patimile lui nu fac obiectul unui cult fervent, şi nici al unei identificări eristice: în Sabarthes, şi a fortiori în Montaillou.

Această relativă răceală trebuie oare să ne mire? Cu siguranţă că nu: închinarea la Cris-tos, din Evul Mediu înfloritor, şi cea, mult mai frenetică, din Evul Mediu târziu, vor fi întotdeauna practicile unei elite, chiar dacă aceasta este foarte numeroasă, sau chiar masivă în vremurile de panică. Din această elită minoritară, şi din această mulţime creştinată în mod special, mai curând urbană decât rurală, muntenii noştri, oricum, nu prea fac parte. Nici nu vor face. în piivinţa aceasta, putem merge mai adine: dragostea faţă de persoana divină, ca atare, este aproape necunoscută şi prost practicată în părţile muntoase ale comitatului Foix. Pot fi întâlniţi câţiva „iubitori” de genul acesta, bineînţeles, Bernard Franca fiind unul dintre ei (1, 352). Ţăran din Sabarthes, însă atât de cultivat faţă de ignoranţii din satul lui. Omul acesta este cleric, semilatinist, gânditor îndrăzneţ, şi de o mare sensibilitate; el are curajul să-şi amintească, în biserica parohială, că dragostea este temeiul oricăror fapte bune; şi le arată consătenilor săi că numai pomenile date, cum spune el, din dragoste, nu din teamă, sunt valabile. Prin urmare, continuă cutezătorul nostru, jos cu testamentele făcute în favoarea persoanelor sărace, dictate de frica de moartea apropiată! însă Franca este una din rarele persoane care evocă astfel, printr-o aluzie des 2Utul de rapidă, dragostea creştinească faţă de Divinitate, pornită de la pilda şi de la învăţătura Mântuitorului '„. Pierre Authie, în schimb, va exalta şi mai mult dragostea reciprocă a membrilor sectei sale, care se vor iubi ca fraţii, ca taţii, ca mamele, ca surorile odată ce vor fi primiţi în paradis 57. Idealul uman al mântuirii, apare, încă o dată, în primul plan.

NOTE

Jean Delumeau, 1971, pp. 240-250 şi passim; v. şi capitolul intitulat „The magic of the medieval church”, în Thomas, 1971; R. Redfield şi A. Villa Rojas, 1962; şi contribuţia lui A. Dupront, la voi. II, de J. Le Goff şi P. Nora, Faire de l'histoâre, Paris, Gallimard, 1974.

Â. Dupront, în La France (Pleiade), a reacţionat foarte bine împotriva unei interpretări prea „magice” a reli giei ţărăneşti.

Despre „rogations”, procesiuni, pe câmp, practi cate adesea, în epoca medievală (şi mai târziu), pentru obţinerea unor recolte bune, v. Mollat, C. D. U., 1962, p. 88. V. şi (printre alţii) Belmont, p. 88 (care folo seşte, bineînţeles, dosarele lui Van Gennep). Abţinerea celor din Montaillou şi Sabarthes este cu atât mai re marcabilă dacă ţinem seama de faptul că aceste „ro gations” erau totuşi, în teorie, nişte sărbători obliga torii în diecezele occitane (v. prescripţiile conciliului de la Toulouse, în 1229, în Hefele, Histoire des conciles, voi. V-2, p. 1500).

'î. III, 51 (Bcdeilhac se află pe valea superioară a nulul Ariege). V. şi II, 362 (declaraţie analoagă a unui ţăran din Ascou). V. şi I, 283, şi III, 51, 347, şi passim, în legătură cu controversele, care sunt, de altfel, mai curând catare decât catolico, privitoare la problema celui ce face „să înflorească şi să rodească pământul”': Dumnezeu, natura, sau diavolul?

4. II. 39, 40, 41. Este de altfel normal ca divinaţia să aibă avantaje din pseudo-descifrarea unei scrieri misterioase (araba), necunoscută populaţiilor noastpe. inclusiv în ceea ce priveşte mica elită a alfabetizaţilor.

Ş. V. infra, cap. XXI.

6. ln ceea ce rămâne din folclorul de la Montaillou (anchetă orală, 1974), amintirile relative la rolul magie al preotului joacă un rol important: preotul este „riunizat împotriva nenorocirilor: el poate alunga Knndina, zvârlind împotriva ei un cuţit, şi astfel s-o împingă înspre un teritoriu, numit în ironie Plan de Rien, foarte îndepărtat de satul nostru.

I, 337. Tot astfel, otrăvitoarea şi cel ce se ocupa cu anticoncepţionalele în sat folosesc mai mult ierbu rile sau produsele chimice (eficace sau nu, dar nu despre aceasta este vorba) decât incantaţiile (II, 56, 57, „otravă”; şi supra, cap. X).

K. Thomas, 1971.

lnfra, cap. XXI.

V. în această privinţă luorările lui J. Goody (injra, Bibliografie).

Parafrazez aici o formulă a lui L. Febvre.

12. V. în privinţa lui Jean Maury, II, 463 şi II, 482- 483.

13. II, 38-39. Se va reţine că Pierre Maury, fatalist în ceea ce priveşte soarta lui pe pământ, este convins în schimb, de utilitatea rugăciunilor celorlalţi în ve derea mântuirii sale pe lumea cealaltă. Mai ales utili tatea rugăciunilor pornite de la sufletele mântuite.

V. şi, ca mărturie a acestei stări de spirit „salutiste” la catolicii din Montaillou, atenţia pasionată cu oare Raymonde Belot, văduvă după Arnaud Lizier, hrănită într-un catolicism de şoc, o ascultă pe Guillemette „Benete” care îi arată în ce fel un parjait salvează sufletele (III, 68, 69).

I, 457. V. şi un text destul de asemănător (cu aceeaşi confundare a lui Cristos cu Dumnezeu Tatăl), citat în concluzia noastră, infra, cap. XXVIII.

I, 461. In legătură cu acest text, şi de la I, 147 („luminarea în c.”: v. supra), trebuie să spunem ca anusul şi excrementul sunt net opuse Mântuirii cereşti.

Excrementul este demonic: oamenii se duc să defecheze în beauces sau baux (prăpăstii): III, 263; (v. şi II, 386). Demonii vizitează aceste beauces, în care aruncă strigoii (I, 447; v. şi II, 68).

E. Delaruelle, în J. Le Goff, 1968, p. 152.

E. Delaruelle, ibid.

G. Duby, Fondernents d'un nouvcl humanisme., 108.

Numeroşi istorici s-au referit la această alune care a sensibilităţii; v. de ex. Delaruelle, în Le Goff, p. 150; Duby, Humanisme, op. cit, pp. 108, 115; Schnurer, voi. II, p. 745, şi voi. III (tema lui Cristospelican); Fliche şi Martin, Histoire de l'Eglise, voi. IX, p. 356; voi. X, p. 190 (sfântul Francisc şi suferinţele lui Cristos) şi p. 399; voi. XIV-2, pp. 614, 755 (Golgota), şi p. 777; Mollat, C. D. U., anul 1962, fâşc. I, pp. 40, 86, 67, 71, 73; Rapp, p. 6, 145-149, 301; Chelini, pp, 224, 262, 317-318, 468-470; Dupront, France et Frangais, p. 461 şi p. 494; Latreille, pp. 132, 136, 137.

La Montaillou, un Crist de lemn, încununat cu spini, datând din secolul al XV-lea, domină tragic, din acea vreme, altarul bisericii parohiale.

A, Dupront, în La Francep. 494.

Referinţa la aceste instrumente va deveni unul din locurile comune în Evul Mediu târziu. V. de ex.

Miroir de la Mort de Georges Chastelain (LXII, versu rile 1-2); v. şi, cu puţin posterioare epocii noastre, baladele despre înjurături ale lui Eustache Deschamps (1346-1406) (cele două referinţe mi-au fost date iniţial de C. Martineau).

lbid. Devoţiunea faţă de Cristos răstignit poate fi percepută şi la un cvasicitadin, relativ evoluat, cum este Arnaud Sicre (II, 37).

III, 57 (a contrario.).

I, 145. Aceste localizări de pelerinaje iberice co respund zonei peninsulare pe care nu ocupaseră, sau nu o ocupaseră multă vreme, sarazinii: aşadar, o veche frontieră de catolicitate; şi nou indiciu despre rolul capital al Spaniei catalane (şi galiţiene) la orizon tul cultural şi economic al montalionezilor noştri.

A se compara G. şi A. Duby, Les Proces de Jeanne d'Arc, N. R. F., „Archives”, 1973, p. 29; şi Jean Chelini, Histoire religieuse de l'Occident me dieval, Paris, A. Collin, coli. U, 1968, p. 455; pentru perioada anterioară (secolele XII-XIII), o prezentare a practicii populare în Fliche, voi. 9, pp. 353-354 (predica, spovedania; împărtăşanie nu prea frecventă; participare la slujbă; folosirea luminărilor, şi a pele rinajelor la Sfântul Iacob, la Chartres şi la Puys).

Pare destul de bine stabilit faptul că ţăranii se roagă personal, chiar dacă n-o fac decât destul de sumar. Sunt invitaţi la aceasta de clopotele bisericii.

Clopotele sunt bune, spune de pildă ciobanul Guillaume Maurs din Montaillou, de vreme ce îi îndeamnă pe oameni să facă rugăciuni (II, 178). Atestate la Montaillou încă din 1300-1320, clopotele 'şi-au făcut apariţia aici, se pare, mult mai devreme decât în alte regiuni meridionale, unde unele sate nu le vor avea decât în a doua treime a secolului al XV-lea (Fliche, 14-2, p. 732). La Montaillou şi în satele din Sabarthes, clopotele sunt trase pentru ridicarea ostiei (III, 60), şi pentru înmormântări (supra, cap. XIV etc.: Guillemette Belot) şi fără îndoială, şi în alte împrejurări.

Pentru ereticii înrăiţi, zgomotul clopotelor nu evocă decât sunetul unui corn cu care sunt adunate vitele.

„Sună din corn”, spune Belibaste, când aude clopotele (UI, 235).

Despre întoarcerea la Pater, pe care o face Belibaste, în spiritul catarismului ortodox, v. II, 53.

Despre Pater, v.: II, 13, 27, 33, 37 şi 123; II, 502, 3”4; ni, 107. Despre cuvântările lui Belibaste, v. II, 33 Şi 37; III, 196.

3oII, 181. Alte personaje, într-un mediu social care yoate fi maj jnai^ fac semnui crucii pe masă sau pe pat, înainte de a le folosi (III, 57). Cine nu-1 face poate deveni chiar suspect.

II, 284 şi 422; v. şi II, 53. Vara esteevident ano timpul muştelor.

II, 53; II, 410. V. de exemplu crucea de la Bouan (Bouan, sat din actualul departament Ariege): II, 121.

„Tabla de materii a depoziţiilor”, întocmită de J. Duvernoy, la sfârşitul volumelor I, II şi III.

II, 440. Ironia împotriva crucilor galbene este deosebit de puternică în Spania (II, 454), unde sunt mai puţin văzute decât pe valea superioară a râului Ariege.

V. de exemplu II, 324-325.

ligions, voi. 2, p. 842.

II, 477-478. V. şi II, 363. Despre vechimea devo ţiunii faţă de cruce, cf. J. Le Goff, în Histoire des reI, 214, 215, 216: se va nota că ţăranii de rând vorbesc, în legătură cu prezenţa reală a lui Dumnezeu Fiul în Euharistie, despre „Dumnezeu” sau despre „trupul Domnului'„, în vreme ce Beatrice, nobilă şi mai cultivată, vorbeşte despre „trupul lui Cristos”.

Confundarea lui Cristos, în special, cu Dumnezeu, în general, este frecventă printre ţăranii din Sabarthes, şi am semnalat-o în diferite rânduri.

Philippe Aries, L'etifant., ed. 1973, pp. 131-133.

Prima comuniune, începând cu secolul al XVII-lea jansenist, va căpăta evident o importanţă pe care na o avea în secolele precedente. Mărturia depusă de Aude Faure (II, 83) arată totuşi că, la epoca pe care o avem în vedere, ea nu constituie, în comitatul Foix şi în Languedoe, nicidecum un eveniment derizoriu.

Delaţiunea astfel formulată împotriva lui Guillaume Austatz este poate exagerat de răuvoitoare.

Alazaâs Munier, din Ornolac, declară că 1-a văzut pe acest Guillaume „primind trupul Domnului” (I, 194).

Euharistia de trei ori pe an, la Crăciun, la Paşti şi la înălţare: III, 7 ia 10, şi cu deosebire III, 9; luminare pascală monstruoasă (II, 312).

41. II, 104. A se compara ceea ce putem ghici astfel despre o practică a comuniunii (montalioneze, sabarthe-sione sau fuxeene), cu prescripţiile teoretice ale sinoadelor diecezene din Languedoc, în secolul al XIII-lea: „credincioşii ar trebui să se împărtăşească o dată pe an, la Paşti şi la Rusalii (provincia Arles). V. în legătură cu aceasta R. Foreville (Cahiers de Fanjeaux, 6, 1971, p. 141). Pe de altă parte, conciliu] din Albi, în 1254, prescria credincioşilor să primească Euharistia de trei ori pe an, la Crăciun, la Paşti şi la Rusalii (Mansi, Sacrorum concilierum. collectio, t. 23, p. 830 sq. Aceeaşi prescripţie este făcută, cu un sfert de secol mai devreme, la conciliul de la Toulouse, 213 cnre coincidea cu recucerirea anticatară, în 1299 . p. 1498).

O femeie profită de trecerea unui preot pe la patul unui bolnav ca să se împărtăşească şi ea (II, 100).

Supra, cap. II.

II, 84. Am condensat, din motive editoriale, tex tul original. Despre importanţa Legendei aurite, ca element şi ca simptom al mentalităţilor religioase şi chiar folclorice, începând cu secolul al XlII-lea, v. de exemplu Happ, p. 139; Chelini, p. 3J8; Duby (Humanisme), p. 107; Thomas, 1971, p. 26; Fiiche, voi. 10, p. 397; Mollat, C. D. U., 1962, fâşc. 1, p. 46, 107, şi passim.