Emanuel Le Roy Ladurie

Alte probleme legate de cele precedente. – problemele senioriei şi, în „cadrul” seniorial, cele ale regimului pământului şi ale situaţiei juridice a oamenilor, eventual dependenţi. în sfârşit, problema tensiunilor şi a fricţiunilor pe care acest regim şi această posibilă dependenţă pot, sau nu, să le genereze.

Documentele noastre, după cum am. spus, ne vorbesc, în această privinţă, mai ales despre autoritatea publică şi despre senioria locală ce aparţin, amândouă, contelui de Foix; precum şi de reprezentanţii pe care aceştia îi au la faţa locului: castelanul, militar şi acel bayle, 75 judiciar (în principiu). Aceleaşi documente, de obicei foarte vorbăreţe, sunt, dimpotrivă, mute în privinţa drepturilor senioriale, la Montaillou.' Trebuie să facem ceva împotriva acestei lipse, aşa că vom consulta anumite dosare dintr-o epocă tardivă. O excelentă anchetă din 16722S arată că regele Franţei este senior de Montaillou, ca urmaş legitim al foştilor conţi de Foix. Acest senior exercită sau pune pe un reprezentant al său (continuator îndepărtat al acelui bayle) să exercite justiţia cea înaltă, cea de mijloc şi cea de rând: el percepe aşa-numitele lods şi ventes (drepturi de succesiune şi de mutaţie) asupra valorii bunurilor, luând 8,5„/o din această valoare; mai încasează şi taxele pe păşune şi pe pădure (în total 16 livre lournois până la 20 livre tournois *, în 1672): plătind aceste taxe, locuitorii îşi pot trimite turmele în cele 250 de hectare de pădure, şi pe cele 450 de hectare de păşune sau de lande; aceste păduri, păşuni, lande, sunt ale seniorului; pentru bani, el le dă spre folosinţă ţăranilor -:'. Mai întâlnim şi o taxă numită quete „pe care senioria o ridică în fiecare an de la fiecare cap de familie ce-şi are căminul la Montaillou„, (randam'ent anual mediu: 40 de livre în 1672). O altă taxă, intestorie (răscumpărată la procentajul global şi derizoriu de 5 livre anual, în 1672), îi îngăduia, altădată, seniorului să ia bunurile” ce rămâneau de la cei morţi fără moştenitori direcţi sau indirecţi. Există, în sfâr-şit, o albergue, sau drept de adăpost, şi o rede-venţă în ovăz. Amândouă erau prevăzute, în trecut, pentru locuinţa şi pentru cavaleria contelui sau a castelanului: cel puţin acesta era motivul, devenit apoi pretext, pentru a justifica ridicarea acestor dări. Aceste taxe sunt foarte vechi: ele corespundeau întru totul celor două secole de dinaintea şi de după anul

* Livra tournois era de douăzeci de. sous, Jivra pa-risis, de douăzeci şi cinci de sous (N. t.).

o mie 3'J. La o epoca nedeterminată, probabil posterioară calei pe care o studie.? eu în cartea aceasta, majoritatea redevenţelor astfel considerate va fi plătibilă în bani. Vor fi, prin urmare, din fericire, victime ale euatanasiei monetare. Cele 200 sau 300 de hectare de pă-mânt: >i pe care le va cultiva ţărănimea mon-talioneză, prin 1672, ca ogoare sau păşuni, vor da deci, fără prea mare greutate, cât trebuie pentru redevenţele cuvenite seniorului. Insă, la începutul secolului al XlV-lea, aceste rede-venţe, dimpotrivă, apasă probabil ca o povară deocamdată grea '-; mai grea decât va fi în 1672, după eroziunea inflaţionistă. în ciuda acestei probabile importanţe, sistemul seniorial din anii 1300 nu corespunde, sau nu mai corespunde, unei adevărate stări de iobăgie a populaţiilor montalioneze: ele pot fi nemulţumite, pe bună dreptate, de delictele scandaloase şi de nesocotirea drepturilor săvârşite, mai ales la îndemnul Inchiziţiei, de familia judecătorului seniorial. Totuşi, populaţiile acestea nu sunt iobage, nici măcar nu se află într-o strictă atârnare faţă de seniorul lor temporal; în orice caz, iobage nu mai sunt în 1300, chiar admiţând, ceea ce este foarte posibil (dar nu ştim nimic despre acest lucru), că au fost supuse unor forme de strânsă dependenţă în cursul unei perioade anterioare (prin secolele XI-XII?) 3S. Familiile ţărăneşti din Montaillou, pe la 1300- 1320, posedă, lasă moştenire şi îşi vând pămân-turile nestingherite (se înţelege că vânzările acestea sunt rare, deoarece negoţul cu pământ, într-un ţinut atât de îndepărtat, nu este prea activ). Locuitorii se bucură – faţă de senior şi de agenţii lui locali, bayle sau castelan – de o foarte întinsă libertate de mişcare, din punct de vedere geografic. Ipso facto, libertatea aceasta implică faţă de seniorie o dependenţă personală, care este cvasinulă (chiar dacă anumite drepturi senioriale, evocate mai înainte, sunt rămăşiţele plauzibile ale unei foste dependenţe de acest tip). Aceasta non-dependenţă de fapt este însoţită totuşi de redevenţe însemnate (vezi supra) şi de deferenţii respectuoasă faţă de seniorul-conte (îndepărtat) şi de agenţii. săi (la faţa locului). în epoca aceea, adevăratele opresiuni nu vin de la senioria contelui, de care ţăranii se apropie atât de mult, în-cât sunt în stare să se agate de ea într-un mod sentimental, aproape înduioşător. Forţele asupritoare apar la alt orizont şi, cu deosebire, din activitatea inchizitorială, deoarece inchizitorii nu se sfiesc să-1 folosească împotriva ţăranilor. chiar pe agentul senioriei temporale, pe acel bayle.

Astfel, fiind vorba tot de cele „trei stări”, contestarea globală, la Montaillou şi în Sabarthes, se îndreaptă mai mult împotriva celui dinţii ordin (clerul) decât împotriva celui de al doilea (nobilimea, seniorială sau nu). Partea rurală a ţinutului din valea superioară a râului Ariege se plânge mai ales de bogătaşii Bisericii, nu de nobilii laici. Clerul din Occitania, după cum se ştie, din Alpi până la Pirinei, se poartă, în secolele XIII-XIV, ca o putere pământească: Vl. însă din acest punct de vedere, principala zonă de fricţiuni se referă la dijme. La sfârşltul verii lui 1308, Inchiziţia din Carcassonne pune să fie arestaţi toţi locuitorii din Montaillou, bărbaţi şi femei, care au trecut de vârsta de doisprezece sau treisprezece ani. Această arestare în masă i-a cuprins şi pe păstorii care coborâseră sau recoborâseră special de pe păşunile din munţi, cu prilejul sărbătorilor de la sfârşitul transhumantei de vară. Operaţia aceasta, din porunca Inchizitorului, anunţă repunerea în ordine, de către episcopii de Pamiers, între 1311 şi 1323, a tuturor dijmelor pe vite din ţinutul muntos, care, până atunci, nu prea fuseseră percepute 3r'. Jacques Fournier, al cărui predecesor pusese sub interdicţie recalcitranţii36, va cere de acum înainte aceste redevenţe, foarte grele, cu ace78 eaşi blinda şi crudă Înverşunare de care dădea dovadă îa persecutarea ereticilor. Acordul din 1311, reînnoit şi completat în 1323, prevede pentru toate comunităţile din „protopopia Sabarthes”, inclusiv Montaillou, Ax, Taraseon şi Foix, perceperea dijmelor în bani şi în natură asupra produselor provenite de la animale; şi, pe deasupra, o parte clin grâne, a opta parte din ele. Acest procentaj exorbitant 37 smulge urletele ţăranilor deoarece, la începutul secolului al XlV-lea, preoţii încep să-1 ceară de-a bine-lea. în cele din urmă, lumea s-a obişnuit, dar nu fără să crâcnească: chiar şi în secolul al XVIII-lea, observatorul va fi surprins de caracterul abuziv şi totuşi eutumier al acestor dări din Pirinei 5S. întrueât reprezintă o optime din grânele recoltate, dijmele din Sabarthes, în 1311-1323, arată ca un fel de „daz^e în parte” (champart). Este lesne de înţeles că pot fi contestate.

Şi sunt, într-adevăr, contestate; până în ţinutul Aillon, unde se află obiectul anchetei noastre. Ţesătorul Prades Tavernier, din Prades, în Aillon, în timpul unui lung drum prin munţi, în tovărăşia lui Guillaume Escaunier (din Arques), îşi arată ura înrădăcinată în el împotriva dijmelor, lăsând să se vadă şi alte aspecte eretice: preoţii şi clericii, strigă el, răi cum sunt, storc şi iau de la popor primele roade ale părnântului şi dijmele pe produse pentru care ei nu s-au ostenit câtuşi de puţin (II, 16). Prades Tavernier bagă dijmele în acelaşi sac mâr-şav unde bagă botezul, eucaristia, liturghia, cununia şi interdicţia de a mânca vinerea carne. La Montaillou, fraţii Clergue, bayle şi preot, se obligă să ridice dijmele, pentru ei înşişi şi pentru instanţele superioare.

Aşa cum se va întâmpla şi mai târziu, pe vremea Reformei, pe la 1560, erezia provocată de dijmă, în Sabarthes, în jurul lui 1320, este greu de deosebit, uneori, de erezia religioasă. în virtutea unei logici ce nu poate fi contestată, per79 ceperea dijmei este înăsprită de Biserică în acelaşi ritm în care se face muştruluiaici spki-tuală. îndepărtatul rege din ţinutul lui oii încearcă totuşi, pe la 1313-1314, să modereze, în privinţa aceasta, poftele preoţilor din ţinutul Foix: nemulţumind populaţia, ei pot primejdui ordinea publică şi prezenţa franceză, sau ceea ce o înlocuieşte tiJ. Insă dojenile acestea, venite de la Paris, abia de sunt auzite; ele nu pot face mare lucru împotriva rapacităţii unei Biserici locale, pe care conjunctura o încurajează; impunitatea muntenilor pentru neplata dijmei, chiar parţială şi relativă, nu se putea eterniza: avântul demografic, cel al creşterii animalelor, al monedei, aşa cum a fost înregistrat, în valea superioară a râuiui Ariege ca şi în alte părţi în cursul marei Iaze de creştere medievală, a creat posibilităţi de percepere a dărilor, pândite de acum înainte de clerul din regiune, reînsufleţit de mişcarea anti-catară. Această ofensivă a preoţilor din Occi-tania de sud se inserează în politica generală a clericilor faţă de dijme, în Evul Mediu ca şi în timpurile moderne. Cu mult înaintea psihanalizei şi a marilor restaurante, Biserica a înţeles că prestigiul ei va fi cu atât mai răsunător cu cât preţurile, sub forma dijmei pentru serviciile făcute credincioşilor săi, vor fi mai ridicate.

Insă multă lume, în ţinutul Aillon sau în altă parte, nu ia lucrurile în felul acesta. La Montaillou, la Varilhes, la Dalou, glumele pe seama bogăţiilor acaparate de clerici stârnesc întotdeauna râsul auditorilor adunaţi seara la1 taifas. Plângerile anticlericale de ordin material au ca ţintă favorită dijma, fapt evident în procesele conduse de Jacques Fournier: dir* cele 89 de dosare strânse de acest episcop, şi care se referă la toate formele posibile de alergie la putere şi la ortodoxia catolică, cel puţin în 6 este vorba despre refuzul de a plăti dijmele, acesta fiind capul de acuzare principal sau subordonat; acuzaţii se exprimă în termeni foarte energici, mai ales despre dijma car-nelages, ridicată asupra turmelor de ovine: îi nemulţumeşte pe crescători şi pe păstori.

Frustrările de tipul acesta sg manifestă cu deosebită violenţă la adresa călugărilor cerşetori, stabiliţi în oraşe: în ciuda eticii sărăciei care, teoretic, le este proprie, personajele acestea devin complicii episcopului şi a politicii acestuia de întărire a dijmei. Au interzis ţăranilor excomunicaţi pentru refuzul de a plăti dijma intrarea în bisericile lor (II. 317, 321).

În privinţa aceasta, este revelator cazul lui Guillaume Austatz, bayle la Ornolac în Sabar-thes, şi reprezentant calificat al unei anumite elite ţărăneşti, infectată de catansm (a se vedea ciudatele Iui teorii despre demografia sufletelor celor morţi FI, 1911.). Acest bavlr. este anticlerical. Singurii viei duşmani din Ornolac, declară el, sunt preotul şi vicarul; pe alţii nu-i ştiu (I, 200). Protestând în fata sătenilor împotriva arderii pe rug a unui sectant vaidenz, el declară: în locul acestui valdenz, ar fi trebuit ars însuşi episcopul de Pamiers. Deoarece episcopul acesta ne cere dijmele „carnelaqes^ şi ne pune la mari cheltuieli. Dijmele cerute de episcop sunt, de buna, seamă, cele cuvenite vo-trivit dreptului comun, însă locuitorii din Să-bartlies au temeiuri să li se împotrivească, deoarece ele nu sunt prevăzute de propriile lor cutume (I, 209). Diatriba judecătorului seniorial Austaţz este revelatoare: abuzurilor puterii clericale care încarnează imperialismul societăţii înglobante şi dominante, al cărei centru este, în cazul de faţă, la Pamiers, li se opune voinţa sălbatică de autonomie muntenească, ostilă dărilor neprevăzute do cutumă. Crescătorii şi păstorii alcătuiesc o lume deosebită, care nu se supune. Rezistenţa lor. într-un mod mai general, face parte dintr-o lungă durată anticlericală şi antidecimală a ţinutului Lan-guedoc din zona Pirineilor, a Mediţeranei, pre81 cum şi a munţilor Cevenncs. în interminabila istorie a ereziilor occitane, din secolul al XHI-lea până în al XVII-lea, conflictul dijmelor este subiacent, recurent; el străbate ca un fir roşu contestaţiile ţărăneşti; de la Catarism până la Calvinism, el constituie un numitor comun, mai evident decât continuitatea dogmatică, adesea absentă: de fapt, aceasta nu interesează decât prin unele aspecte, pasionante dar izolate.

În orice caz, asuprirea de origine externă a ţăranilor din Montaillou, din ţinutul Aillon şi Sabarthes, nu este, în primul rând, opera societăţii laice; nici a nobilimii, a cărei apăsare este uşoară şi deschisă. Adevărata asuprire decurge mai întâi din ambiţiile unei Biserici totalitare, care extermină deosebirile de opinii; ea vrea să împovăreze muntele, şi comunitatea, cu o dijmă grea, apropiată cu „darea în parte” (champart). Alienarea resimţită este atât spirituală cât şi temporală.

Tocmai această comunitate, miezul solid, asupra căreia se exercită până ce trosneşte, apăsarea cu pricina, aş vrea eu acum s-o privesc de aproape: Montaillou aşa cum este el.

NOTE

Dufau de Maluquer, 1898.

Ţinutul Aillon este alcătuit din satele, alăturate, Montaillou şi Prades.

II. Chevalier, La vie humaine., 104, planche VI.

II, 311.

Toate referinţele fără nume de autor sau de operă, re vor fi întâlnite astfel în notele noastre infrapagi-nale (de exemplu, I, 128; II, 51 etc), trimit la Registre d'inquisition de Jacques Fournier (3 voi.), text latin, editat de Jean Duvernoy; aici, este vorba de volumul II, pagina 311. Menţionez de asemenea că voi folosi, potrivit surselor mele, termenul „eretic”, 82 atunci când va fi cazul, pentru a-i desemna pe adepţii credinţei catare albigenze: voi folosi tot timpul, şi tot potrivit vocabularului amintitelor surse (a se vedea, de exemplu II, 513.). termenii „catolic” şi „roman” pentru a desemna ceea ce se referă la Biserica oficială a locului.

Despre lipsa solelor în Pirineii catalani, foarte apropiaţi de Montaillou, a se vedea Bonnassie, teză de doctorat, t. II, p. 289.

Aşa-zişii parfaits sau bonshommes alcătuiau elita celor puri în comunităţile albigenze.

A se compara cu satul provensal (analog, în pri vântă aceasta) pe care-1 studiază N. Coulet, în Etudes rurales, juillet 1973.

Despre Fabrisse Rives, a se vedea I, 325-326.

V. infra, la bibliografie, articolul lui J. Duvernoy despre hrana în zona de munte a ţinutului Foix, în epoca pe care o avem în vedere.

V. densităţile spectaculoase înregistrate în acea perioadă de M. Gramain (1972; şi teza de doctorat, inedită).

Supra.

Duvernoy, art. cit.

III, 67 (despre neeazurile şi căsătoriile nefericite ale Raymondei, măritată Belot, cf. injra; comunita tea do nume cu „familia Belot”, relativ bogată, nu trebuie să inducă în eroare).

Despre dualitatea castelan-bayle, v. Bonnassie, t. IV, p. 688 şi passim.

Bonnassie, t. IV, pp. 688-690.

Despre rolul fundamental al justiţiei, în şişte mul puterilor din Pirineii de Est, mai ales pentru chestiunile privitoare la pământ şi la vite, v. Bon nassie, op. cit., t. II, pp. 235-237.

Bonnassie, t. V, p. 822.

II, 380. V. de asemenea II, 270 (dijme etc.); III, 160 (piaţa satului).

Despre istoria politică şi evenimenţială a comi ţâţului Foix, care nu este subiectul meu, v. istoricii regionali din secolul al XlX-lea (de exemplu, A. Garrigou); precum şi sinteza lui Devie şi Vaissette, 1886, cu atât mai meritorie cu cit, Histoire de Languedoc, scrisă de ei, nu se referă decât periferic la principa tele din Pirinei: în anii pe care îi avem noi în ve dere, agenţii regelui Franţei în Languedoc dau do vadă de o extraordinară brutalitate faţă de comitatul Foix învecinat, pe care-1 reduc la situaţia de satelit, cel puţin de facto. Comitatul nu-şi va redobândi li bertatea de mişcare decât după secolul al XlV-lea.

Simple sau duble, crucile galbene, confecţio nate din stofă, purtate pe haine, constituie o pedeapsă infamantă (însă mai puţin gravă decât închisoarea), pe care inchizitorii o dau ereticilor.

V. remarcabilul text referitor la dijme, clin 1311, unde aceste trei „partide” sunt reprezentate ca atare: textul acesta, extras din Cartulaire de Foix, este re produs In J. Duvernoy, Le Registre., voi. III, pp.

— 341, nota 509; v. îndeosebi paginile 337, 338 şi 339 axe acestei note. Despre Sabarthes, v. infra, cap.

XVIII.

Retif de La Bretonne, ed. 1970.

III, 57 (Bedeilhac); şi Duvernoy, 1961, p. 18 (Luzenac).

III, 276-277; şi III, 347. Să adăugăm că, la Tignac, Simon Barra, castelan la Ax-les-Thermes, a pus sa lie înecat judecătorul seniorial din localitate (I, 281).

z5. Nobilimea din epoca aceea este, în primul rând, o „societate de moştenitori” (G. Duby, în Annaies, 19/2, p. 811 şi 822; J. Heers, Le Clan., p. 23).

2ti. injra, cap. IX.

V. salutările ciobanului Pierre Maury către un senior de vaza (întoarse cu căldura).

Arh. dep. Ariege, J 79; v. de asemenea BarriereFiavy, 1889.

2

3U. M. Bonnassie, Teză.

Referinţa la p. 45, nota 1 (supra).

Din păcate, îmi este imposibil, întrucât îmi lip sesc documentele, să cifrez dările ridicate de senior, la Montaiilou, către 1300-1320.

Se poate crede acest lucru, prin inferenţe de istorie comparată, dacă citim lucrările lui Bonnassie, op. cit. De altfel, prin 1300-1320, mai există încă unele resturi de dependenţă personală, chiar de iobă gie, în diferite localităţi ale comitatului Foix; v. des pre aceasta lucrările lui Felix Pasquier, Infra, la bibliografie. Pirineii constituiau una din zonele clasice de iobăgie medievală, înainte de epoca de care ne ocupăm noi (Fossier, Histoire sociale.). 31. Buby, 1958.

I, 209 (nota 81, redactată de J. Duvernoy).

J. Poux, 1901, p. 6.

III, 337 (texte reproduse în nota 509 şi extrase din Cartulaire de Foix).

A. Sarramon, Les Paroisses du diocese de Cornminges cn 1786, colecţie de documente inedite despre istoria economică a Revoluţiei franceze, Paris, B. N., 1968, p. 18 şi passim.

Despre rolul moderator al Iui Filip cel Frumos, în 1313-1314, cu privire la dijmele din Sabarthes, v. Joseph Poux, „Lettres de Philippe le Bel pour le Sabarthes. 1313-1314”, Bulletin historique et philologique, 1900.

Capitolul II

CASA-FAMILIE: DOMUS, OSTAL

Amicale sau opresive, nobilimea, senioria, Biserica sunt, în mod esenţial, în afară de Mon-taillou, în afara satului. Dacă lăsăm de o parte cazul doamnei Beatrice de Planissoles, apoi pe cel al vice-castelanuâui, prea puţin cunoscut, care 1-a înlocuit pe răposatul soţ al acesteia la comandamentul fortăreţei locale, toţi locuitorii satului, inclusiv preotul, aparţin familiilor ţărăneşti din partea locului. Chiar şi cei câţiva meşteşugari ai parohiei sunt legaţi de sat; au o activitate şi rubedenii agricole. Iar distincţia plugar-zilier care, în câmpiile din nordul Franţei, dă satului segmentarea lui caracteristică, ia, în cazul nostru, forme particulare '. In micul grup pirenean pe eare-1 studiază cartea aceasta, dominaţia a două sau trei familii relativ bogate, sau mai puţin sărace – mai întâi familia Clergue, apoi Belot, Benet. – nu împiedică o oarecare reducere a inegalităţii condiţiilor de către anumiţi factori; tinerii săraci care, în Bazinul parizian, s-ar îngrămădi pe loc, pentru a forma un proletariat sau un semi-proletariat de zilieri, la Montaillou, dimpotrivă, sunt expulzaţi ca să zicem aşa din structura socială a satului; ei devin păstori în munţii din apropiere, sau în îndepărtata Catalonie.

În felul acesta, cel mai bine, pentru cine vrea să înţeleagă, este să abandoneze (provizoriu şi ca să se poată întoarce mai târziu, mai bine înarmat) problemele de stratificare socială în interiorul satului şi să meargă la ceea ce este cel mai simplu, să examineze cel mai mic amănunt, celula de bază care, reprodusă în câteva zeci de exemplare, constituie satul Mon-taillou. Această celulă de bază nu este alta decât familia ţărănească, încarnată, în măsura posibilităţilor, în perenitatea unei case şi în viaţa cotidiană a unui grup casnic de persoane, corezidente sub acelaşi acoperiş; această entitate este numită, în limba locului, ostal 2; hospicium şi mai ales dornus, în latina din dosarele Inchiziţiei. Este de remarcat că termenii ostal, domus, hospicium înseamnă indiferent şi inextricabil familie şi casă. Cuvântul familia, practic, nu este niciodată folosit în registrele noastre; nu le vine pe limbă mon talionezilor, pentru ei, familie de carne şi casă de lemn, piatră sau chirpici, fiind acelaşi lucru. Distincţia între aceste două concepte, familial şi domiciliar, în vremurile noastre, se face de la sine; în mentalitatea personajelor interogate de Fournier, ea nu se produce încă 3.

Numeroase texte vorbesc, fără să ascundă ceva, despre rolul capital – afeetiv, economic, familial – pe care-1 are casa-familie în preocupările locuitorului mijlociu din ţinutul Aillon. Nu există vreun dialog mai frumos, pe tema aceasta, decât cel care, cu prilejul unui episod inchizitorial, îi pune să se înfrunte pe Gauzia Clergue şi pe Pierre Azema, din Mon-taillou: Gauzia, soţia lui Bernard Clergue bis, vrea să-i destăinuie episcopului Fournier nişte fapte eretice la care a fost ea martoră, ba chiar complicei. Răspunzându-i, Pierre Azema îi spune să bage de seamă: Proastă şi nesocotită mai eşti. Dacă vei mărturisi toate acestea, îţi vei pierde avutul şi-ţi vei nimici casa. Copiii tăi, cu mânia în suflet, vor pomi să cerşească,.

Nu scormoni lucrurile, căci va fi vai de tine. Stai cit mai departe de ele, ca să nu fii nevoită să le scormoneşti. Şi Pierre Azema încheie, tot pentru Gauzia, a cărei domus este totuşi de importanţă minoră (dar, cu atât mai mult.): Mai văd o cale, şi mai bună, ca să-ţi salvezi casa. Deoarece eu, atâta timp cit va trăi seniorul episcop (Jacques Fournier), voi face parte din casa lui; şi voi putea face multe lucruri bune; voi putea-o da pe fata mea după unul din fiii voştri: astfel, casa noastră va ajunge bine, adică va fi îndestulată, în stare bună I, 367). Dacă totuşi vei mărturisi că ai fost amestecată în erezie, veţi fi nimiciţi cu toţii, tu, casa ta şi fiii tăi.

Aceste vorbe, adaugă Gauzia Clergue, au fost schimbate, fără martori, între mine şi Pierre Azema. Din pricina aceasta n-am mai vrut să mărturisesc nimic (Inchiziţiei).

Totul se află în acest text, care pune ca valoare supremă prosperitatea caselor, aliate eventual prin căsătorie, interesul lor, bine înţeles, cerând să fie respectată legea tăcerii. Concept esenţial, domus sau grup casnic de corezidenţi, în viaţă dacă nu şi în carne, organizează, în sfera sa, diverse date, anexe sau centrale: adică focul de la bucătărie, bunurile şi pământul, copiii, legăturile conjugale. Realitate fragilă, ea este ameninţată şi uneori distrusă la fiecare generaţie, în urma epidemiilor, prin văduvie, prin recăsătorii care, după ce le sfărâmă, relansează cuplurile; dar şi din pricina Inchizitorilor; ea constituie totuşi, la orizontul montalionezului mijlociu, idealul de referinţă.