Emil dumea

Canonul 6 interzice asa-numitele sfintiri sacerdotale «absolute», adica care nu sunt facute în vederea unui determinat oficiu în cadrul comunitatii crestine. Canoanele 3, 4 si 20 îi supun pe monahi autoritatii episcopului locului. La ele se va referi mai târziu conciliul tridentin. Conciliul se încheie cu un alt discurs solemn al împaratului în care se subliniaza înca o data contributia Romei si importanta scrierii dogmatice a papei Leon pentru clarificarile doctrinare de aici.

Studiile recente de istoria dogmei crestine afirma ca acest conciliu, prin introducerea unor termeni proprii filosofiei, a «elenizat» în mod definitiv figura si mesajul lui Cristos. Pentru o apreciere corecta si impartiala a unor astfel de afirmatii, trebuie studiata în detalii profesiunea de credinta semnata de parintii conciliari⁽¹⁵⁷⁾. Deja din primele cuvinte ale profesiunii se poate observa cu usurinta ca parintii preiau cu fidelitate traditia Bisericii, începând cu Scriptura si continuând cu simbolurile de la Niceea, Constantinopol si Efes. Toate formularile nu sunt altceva decât preluari exacte ale izvoarelor amintite, la care se adauga a doua scrisoare a lui Ciril catre Nestoriu, formula de unire din 433, profesiunea de credinta a lui Flavian si scrisoarea dogmatica a papei Leon. Se insista asupra unor termeni fundamentali pentru persoana lui Cristos: natura, ipostaza si persoana, si aceasta pentru a respinge cele doua mari pericole: nestorianismul si monofizismul. Mai târziu vor ataca dogma cristologica monotelismul si monoenergismul, iar unii autori afirma ca parintii conciliari ar fi trebuit sa introduca în profesiunea de credinta unele afirmatii clare si precise care sa împiedice aparitia acestor erezii. Însa ei nu puteau prevedea ceea ce se va întâmpla în viitor. Ei au raspuns în mod stralucit exigentelor prezentului.

Din punct de vedere istorico-ecleziastic, parintilor conciliari greci, determinati într-o masura mai mica sau mai mare de împarat, li se poate aduce acuza justa de a fi alcatuit acel fatal canon 28 care nu va contribui la altceva decât la slabirea unitatii religioase dintre Orient si Occident, prejudiciind grav pozitia si drepturile catedrei romane.

Urmarile monofizismului

O alta critica ce s-ar putea aduce conciliului este aceea de a nu fi gasit o alta modalitate de a-l depune pe Dioscuros, caci mai mult decât pedepsirea justa a unui vinovat, episcopii egipteni au interpretat aceasta condamnare si depunere ca o umilire a Egiptului si în special a venerabilului scaun patriarhal al Alexandriei. Gândirea monofizita de aici se unea cu tendintele separatiste ale Egiptului si în general ale provinciilor îndepartate de capitala. Timp de mai bine de un secol, împaratii vor încerca în toate modurile sa stopeze aceste tendinte. Egiptenii însa vor refuza decretul confuz de unire din 482 (Henotikon) al împaratului Zenon, ajungând chiar pâna la ruperea de Roma (schisma acaciana dintre 484 si 518).



XVII. ÎNCEPUTURILE MONAHISMULUI

Începuturile vietii monahale nu reprezinta rezultatul unor initiative ale autoritatilor bisericesti centrale, ci ele apartin unor persoane umile, necunoscute cercurilor înalte ecleziastice; într-un anumit sens, viata monahala a luat fiinta singura, fara interventii din afara.

Începuturile apartin Egiptului, începând din a doua jumatate a secolului al III-lea. S-a afirmat deseori ca persecutiile i-ar fi determinat pe anumiti crestini sa fuga în desert si aici sa duca o viata de eremiti⁽¹⁵⁸⁾. În realitate însa, primii solitari îi întâlnim în zonele locuite, în apropierea oraselor si satelor, si abia mai târziu acestia se retrag în desert, fixându-si aici locuintele lor precare. La aceasta a contribuit fara îndoiala clima si solul Egiptului. Probabil ca nici o alta tara nu oferea asa de bine ca Egiptul fuga de lume, si nu asigura atât de usor hrana zilnica, îmbracamintea si locuinta.

Desi am afirmat ca începuturile monahismului sunt într-un fel "independente", nu trebuie uitat faptul ca ele poarta caracteristicile si originalitatea promotorilor, care sunt sfântul Anton si sfântul Pahomie.

1. Sfântul ANTON cel Mare (251?-356) provenea dintr-o familie de tarani înstariti de pe valea Nilului de mijloc. Nascut în a doua parte a secolului al III-lea, în jurul anului 251, îsi paraseste familia si averea, retragându-se în apropierea satului natal, unde duce o viata ascetica ale carei caracteristici erau deja în buna parte stabilite si cunoscute⁽¹⁵⁹⁾. În jurul anului 285 se retrage în desertul dintre Nil si Marea Rosie, unde îsi construieste o chilie în apropierea unei fântâni. Aproape întotdeauna avea pe lânga el un discipol dornic sa învete si sa traiasca acest mod de viata. Cu timpul numarul discipolilor s-a marit; pentru conducerea lor spirituala, maestrul le-a lasat o regula⁽¹⁶⁰⁾. Aici a trait Anton în rugaciune, cultivând gradinita din apropiere, si tot aici, simtind ca sfârsitul îi este aproape, s-a retras împreuna cu doi ucenici; a murit la o vârsta de peste 100 de ani. Sfântul Ieronim si alti sfinti au vizitat acest loc si l-au descris în lucrarile lor. Astazi se afla aici o manastire de calugari copti.

Rareori îsi parasea locul unde locuia. Uneori îsi vizita vechii discipoli, care acum se stabilisera în apropierea Nilului, ducând acelasi mod de viata învatat de la maestrul lor. O data a mers la Alexandria, pentru a-i încuraja pe crestinii persecutati de împaratul Maximian Daia (286-305; 306-310). A voit sa moara împreuna cu ceilalti crestini, ca martir, însa nu a avut parte de acest har. A doua oara a iesit din pustiu la invitatia sfântul Atanasie, pentru a-i combate pe ariani. Anton nu apartinea clerului, însa toata viata a purtat un respect deosebit fata de preoti. Cunostea numai limba copta si nu stia nici sa scrie, nici sa citeasca. Cu toate acestea, persoane din toate paturile sociale veneau la el pentru a-i cere sfatul. Împaratul Constantin si fiii lui i-au scris mai multe scrisori, iar sfântul Atanasie⁽¹⁶¹⁾ si alti episcopi l-au vizitat, dornici fiind sa-l cunoasca pe el si viata pe care o ducea⁽¹⁶²⁾.

2. Sfântul PAHOMIE (290?-346) este fondatorul vietii monastice cenobite. Originar din Tebaida, s-a nascut si a trait prima perioada a vietii ca pagân. Soldat fiind, a fost edificat de caritatea colegilor de arme, si datorita lor a devenit crestin. El este mai ales un organizator. În jurul anului 320 a fondat pe insula Tabennisi din Egiptul de Sus o manastire în care traia un mare numar de monahi. Urmeaza apoi alte manastiri (în total noua pentru barbati si doua pentru femei), carora, pe parcursul a mai multi ani, le-a compus o regula⁽¹⁶³⁾. Aceasta este cea mai veche regula monastica cunoscuta. Din ea putem cunoaste cu exactitate viata si activitatea acestor monahi. O buna parte a zilei era ocupata cu munca manuala în atelierele de lânga manastire sau pe câmp. Calugarii sunt împartiti în grupuri, fiecare grup având un responsabil, care trebuie sa dea seama abatelui manastirii de tot ce se întâmpla în timpul muncii. Acest fapt ne aduce aminte de timpul faraonilor care îsi aveau proprii responsabili ce supravegheau pe cei ce munceau. Însa în cadrul manastirilor lui Pahomie se verifica ceea ce lipsea celor dintâi: spontaneitatea si iubirea care animau aceste comunitati.

Crescând numarul celor ce intrau în aceste manastiri, Pahomie introduce si dezvolta ideea mortificatiei bazata pe ascultarea fata de abate si fata de colaboratorii sai. Acestia organizau munca si distribuiau în mod echitabil roadele ei. Spre sfârsitul vietii, manastirile lui cuprindeau mii de monahi, organizati în grupuri de munca care se adunau pentru rugaciunea de dimineata si de seara si pentru a servi masa.

Pahomie a fixat Pebou, a doua manastire fondata de dânsul, drept casa generala si a stabilit ca în fiecare an, la Pasti si în luna august, toti superiorii manastirilor sa se adune pentru a discuta problemele cu care erau confruntate manastirile lor.

Dupa moarte lui Pahomie, miscarea initiata de el continua sa se raspândeasca, cuprinzând mai multe mii de discipoli.

Monahismul propus de Pahomie are caracteristicile unei miscari sociale de masa, în care alaturi de elementele crestine (rugaciune, spirit de sacrificiu, ascultare etc.), se gaseau interesele atâtor persoane ce vedeau în aceste manastiri posibilitatea unei vieti mai bune, mai drepte, bazate pe iubire si altruism. Mobilizând un numar atât de mare de persoane, monahismul lui Pahomie punea în pericol buna functionare a terenurilor statale. Aceasta o putem deduce dintr-o ordonanta imperiala din anul 370⁽¹⁶⁴⁾ care se ocupa de pierderile pe care le-ar putea cauza statului monahii pahomieni.

La marginile desertului, pe ambele maluri ale Nilului, în afara de manastirile fondate de Pahomie, existau numeroase colonii de eremiti, dintre care cea mai mare era cea de la Wadi Natrun, în apropiere de Alexandria. Unele din aceste colonii erau formate din discipolii lui Anton cel Mare. Ele nu formau însa o confederatie monastica. Eremitii traiau în grupuri mici, de doi sau trei, în chilii primitive sau chiar în caverne. Participau la functiunile sacre în localitatile vecine. Coloniile mai mari îsi aveau propria biserica si proprii preoti. Pe timpul secerisului toti se îndreptau spre vaile fertile ale Nilului pentru a culege roadele, din care traiau apoi pe toata durata anului.

Prin caracteristicile sale, monahismul egiptean avea putin de-a face cu viata de clauzura care avea sa se dezvolte ulterior. Existau apoi si multe lipsuri constând într-o independenta exagerata si într-o lipsa de ordine interna. Lipsea stabilitatea necesara unei adevarate vieti monastice. Era considerata apoi ca si pozitiva schimbarea de la o colonie la alta pentru a intra sub conducerea unui alt ascet. Un aspect bizar îl reprezinta o anumita tendinta a monahilor de a stabili adevarate recorduri în penitenta, în posturi si renuntari de tot felul. Totusi, nu poate fi negata acestor solitari o adevarata, autentica religiozitate. Primeau cu multa grija sacramentele, se rugau mult, se exercitau în virtute si în iubirea aproapelui. Numeroasele maxime pe care le avem de la dânsii prin intermediul literaturii crestine ulterioare demonstreaza o acuta interioritate, o dorinta profunda dupa perfectiune si un spirit de cunoastere a înaltimilor si a abisului inimii omului. E adevarat ca dorinta lor de perfectiune este înca în multe aspecte needucata, copilareasca, dar nu-i lipseste cu siguranta autenticitatea.

Spiritualitatea Botezului si a martiriului din secolele II si III, unita cu idealul ascetic al fecioriei⁽¹⁶⁵⁾, ramân ca un principiu animator al monahismului, demonstrându-si astfel vitalitatea profunda si roditoare. Profesiunea monahului este considerata ca un al doilea Botez; viata lui este un asa-zis martiriu, iar el un atlet al lui Cristos.

3. Sfântul VASILE (329-379)

Viata cenobitica iese din solitudinea Egiptului si se extinde la începutul secolului al IV-lea spre Palestina si Siria, care îl are ca exponent de frunte pe sfântul Vasile cel Mare, nascut în regiunea Pontului, din Asia Mica. Îndata dupa Botez (primit la o vârsta adulta), îmbratiseaza viata monahala, iar apoi merge în Egipt (în jurul anului 357) pentru a se informa asupra monahilor si a vietii pe care o duceau. Întors din Egipt, se stabileste împreuna cu un grup de prieteni pe o proprietate a familiei, pentru a trai viata monahala spre care se simtea chemat. Printre cei mai apropiati lui se afla si Grigore, care va deveni mai târziu episcop de Nazianz. Vasile este sfintit preot si apoi arhiepiscop al Cezareii, în Capadocia (370-379). Comunitatea monastica pe care a format-o si condus-o a servit de model pentru multe altele. Cu Vasile cel Mare intram într-o etapa avansata din punct de vedere al cristalizarii spiritualitatii vietii monastice. Accentul este pus pe viata comunitara traita în iubire considerata ca si norma, conditie esentiala a progresului spiritual. Prin cele doua reguli pe care le-a scris, ca si prin întreaga lui activitate, Vasile a asigurat victoria definitiva a monahismului în Orient (în special în Asia Mica) în fata ascetismului liber, personal si a opozitiilor clerului.

4. RASPÂNDIREA MONAHISMULUI ÎN ORIENT

Începând cu a doua jumatate a secolului al IV-lea, catolicii din celelalte tari încep sa se intereseze de monahismul egiptean. La Roma cunoastem primii monahi în anul 341 când Atanasie, persecutat de ariani, se refugiaza pe lânga papa Iuliu. O impresie profunda a facut biografia sfântul Anton, publicata de sfântul Atanasie dupa anul 360. Despre ea ne vorbeste sfântul Augustin, în Confesiuni (VIII, 6, 12). Spre sfârsitul secolului al IV-lea se verifica un interes cu totul deosebit pentru viata monahala. Sunt scrise diferite carti pe aceasta tema, iar multi dintre cei ce vizitau Tara Sfânta faceau un popas în Egipt pentru a-i vizita pe monahi. Cei mai mari sfinti ai timpului, Vasile cel Mare, Grigore din Nazianz, Ioan Gura de Aur, Ieronim au trait mai multi ani acest tip de viata înainte de a-si începe activitatea care i-a facut celebri.

La începutul secolului al IV-lea se formeaza colonii monastice în Palestina, Siria si Asia Mica. Peste tot este luat ca model monahismul egiptean în forma propusa de sfântul Anton si de urmasii lui, adica ca si colonii de eremiti, care în Palestina se numeau "lavre". Una, care a devenit celebra, este cea a sfântul Saba († 532), construita între Ierusalim si Marea Moarta. Aici a trait în secolul al VIII-lea sfântul Ioan Damaschinul.

O categorie interesanta de calugari o formau acemitii, "oamenii fara somn", înfiintati de sfântul Alexandru la începutul secolului al V-lea. Împartiti în diferite grupuri, cântau Psalmii fara încetare, zi si noapte. În 463 Flavius Studion înfiinteaza la Constantinopol o manastire pentru acesti acemiti, manastire care îi poarta numele, Studion. Mult mai târziu, sfântul Teodor Studitul († 826)⁽¹⁶⁶⁾ o ridica din decadenta în care se afla, introducând aici regula sfântul Vasile.

În Siria, monahismul îmbraca aspecte particulare. Istoricul Teodoret, episcop de Cir din secolul al V-lea, descrie viata mai multor eremiti care se zideau de vii în celulele lor. Acesta este doar un mod de a spune, deoarece ei participau la functiunile sacre, alaturi de alti monahi. Un caz inedit îl reprezinta sfântul Simeon Stîlpnicul († 459), care traia pe o coloana, de unde însa exercita un fructuos apostolat, predicând, convertind pe multi, ori împacându-i pe cei aflati în dusmanie.

În general vorbind, putem spune ca monahismul oriental era mai rudimentar, cu aspecte bizare, stranii, daca îl comparam cu cel occidental. Multi monahi orientali aveau un exagerat spirit de independenta, nu-i interesa nici autoritatea civila si nici cea bisericeasca, si pentru aceasta erau deseori în pericol de a adera la diferite schisme sau erezii. Însa acest spirit de independenta îsi avea si avantajele lui, în sensul ca-i ajuta sa se opuna într-o masura mai mare diferitilor împarati eretici, decât o faceau anumiti episcopi de la curtea imperiala. Mai târziu, în perioada iconoclasmului, acesti monahi au facut front comun împotriva împaratului, ramânând fideli doctrinei catolice.

Monahismul oriental avea multe aspecte nationaliste, atât pozitive, cât si negative. Era adânc legat de populatia autohtona si a ramas în comuniune cu Biserica, în contextul crizelor religioase si politice ce au început în secolul al V-lea, crize care au generat mai târziu separarea de Biserica universala. Si înca un aspect pozitiv: multe din valorile religioase ale Bisericilor orientale sunt o mostenire a acestor monahi.



XVIII. MONAHISMUL LATIN

(sec. V-VII)

Monahismul secolului al V-lea preia liniile directoare ale vietii cenobitice si eremitice anterioare. Referitor la ultima forma de viata monahala, notam ca vor fi din ce în ce mai multi eremiti care-si vor fixa locuinta în preajma unei manastiri, traind astfel în legatura cu abatele acesteia. Într-un al doilea moment, mai ales în Irlanda, vor aparea acei eremiti vaganti, care vor combina peregrinatio (renuntarea la un domiciliu stabil) cu viata anahoretica.

Cea mai mare parte a ascetilor aleg stilul de viata cenobitic, care în aceasta perioada adopta unele forme noi. Numeroasele manastiri care se formeaza traiesc conform unei reguli bine precizate si fixate în scris. În aceste reguli, cenobitismul oriental ramâne modelul ideal, care însa este adaptat conditiilor concrete ale Occidentului. Aceasta adaptare se poate observa deja în "Institutiones" ale lui Ioan Cassian si în "Ascetica" sfântului Vasile cel Mare. În Galia, Spania, Italia si Irlanda apar noi reguli monastice preluate de mai multe manastiri. Notam ca, desi numarul ascetilor care se conduceau dupa aceeasi regula era destul de mare, totusi, nu se ajunge înca la o federatie monastica care sa aiba o regula comuna.

Viata monastica era atât de importanta, încât episcopii, chiar si cei din Occident, stimulati si de dispozitiile conciliului ecumenic din Calcedon, vor sa o introduca în propria jurisdictie. Pe parcursul secolului al V-lea, acest proces de integrare a institutiilor monastice nu s-a realizat peste tot în acelasi ritm si cu aceeasi intensitate. De exemplu, în Africa de Nord, datorita invaziei vandalilor, independenta manastirilor a fost mai mare decât în alte teritorii. În Italia sudica, dupa recuceririle bizantine din timpul lui Iustinian (535), dreptul monastic oriental se impune mai mult în zonele ocupate de bizantini, dându-i astfel posibilitatea episcopului de a angaja în activitatea pastorala manastirile medii ca numar al monahilor si ca importanta. În Italia, controlata de ostrogoti si apoi de longobarzi, manastirile îsi pastreaza o mai mare autonomie fata de episcop. Papa Grigore cel Mare va fi acela care le va integra pe toate în jurisdictia episcopilor. În Galia si Spania, asa cum ne-o arata legislatia sinodala, acest proces de integrare se va accentua în secolul al VI-lea. Interventia episcopilor în viata si activitatea manastirilor avea loc în primul rând în alegerea abatelui si în controlul administrarii patrimoniului monastic. Apoi, în secolul al VII-lea, laicii bogati care aveau o anumita contributie în fondarea manastirilor, vor limita aceasta interventie episcopala. Aici trebuie sa vedem originea exemptiei monastice, exemptie care este confirmata de papa.

Dezvoltarea monastica este favorizata si de activitatea misionara a calugarilor. De la misiunile mai ales ocazionale printre locuitorii din jurul manastirilor, se trece la evanghelizarea unor populatii sau tari straine; un exemplu îl avem în evanghelizarea anglo-saxonilor.

O alta caracteristica a monahismului latin occidental o reprezinta scoala claustrala, destinata formarii propriilor monahi. Acestia trebuie sa învete sa citeasca textele liturgice si cele ale Sfintei Scripturi în cadrul acelei materii numita lectio divina. În mod voit este exclusa citirea textelor profane, mai ales a scrierilor pagâne ale antichitatii. Aceste scoli nu reprezinta o reînviorare germinala a scolilor vechiului imperiu, ci elementul vital al viitoarelor scoli medievale, mediatoare ale culturii crestine occidentale.

ITALIA

Viata eremitica, prezenta în Italia la sfârsitul secolului al IV-lea si începutul celui urmator este mai pronuntata în insulele mediteraneene, dar si în peninsula, de exemplu, în apropiere de Spoleto. Aici putem observa cu usurinta influenta vietii anahorete egiptene, transmisa de traditiile latine ale literaturii apoftegmatice a secolului al VI-lea (Verba seniorum). Si viata cenobitica italiana se inspira din cea orientala. Un exemplu îl reprezinta manastirea din Farfa care mai târziu va avea o deosebita importanta.

Din secolul al VI-lea, considerat ca un secol de tranzitie, avem doua reguli de o importanta deosebita: "Regula magistri" (RM) si "Regula sfântului Benedict de Nursia (480\90-550\60) (RB), despre care ne vorbeste papa Grigore cel Mare în "Dialogurile" sale. Benedict, în elaborarea regulei sale, a preluat mult din RM. Ambele reguli, mai ales RB, se inspira din regulile anterioare: "Vitae patrum, Regula sfântului nostru parinte Vasile, Historia monachorum, Pachomiana", si mai ales "Regula Augustini".

Dupa ce studiase la Roma, Benedict se retrage într-o grota în apropiere de Subiaco, unde duce o viata eremitica dupa modelul pahomian. Apoi fondeaza o manastire la Monte Cassino, care va deveni centrul si inima ordinului benedictin si care se va conduce dupa regula fondatorului ei. Trebuie mentionat ca aceasta regula, sinteza a regulilor anterioare, va influenta în mod decisiv monahismul occidental. Prin aceasta însa nu putem afirma ca Benedict ar fi, în sensul propriu al cuvântului, parintele monahismului Occidentului, asa cum se afirma deseori.

Ideea fundamentala a RB o reprezinta cristocentrismul. Slujirea în militia Christi Regis marcheaza întreaga viata a monahului. Acesta este ascultator fata de abate întrucât în el îl vede pe Cristos. Orice sacrificiu înseamna o participare la suferintele Domnului, o unire de iubire cu Dânsul. În manastire, opus Dei (liturgia), lectio divina, cât si stabilitas loci au o orientare si un scop cristocentric. Alaturi de urmarea lui Cristos, Benedict insista asupra caritatii fraterne, care reprezinta cea mai profunda humanitas crestina, idee atât de pregnanta în regula sfântului Augustin.

Un alt promotor al monahismului italian este papa Grigore cel Mare (590-604). El însusi monah, fondeaza numeroase manastiri la Roma si în Sicilia. Numerosi abati sunt numiti episcopi. Altii sunt trimisi de acest papa la Pavia sau Ravenna pentru a trata cu longobarzii sau sunt trimisi ca misionari printre anglo-saxoni. Prin angajarea monahilor în activitatea misionara sau pur pastorala, papa Grigore contribuie la o crestere în calitate si profunzime a mesajului si a vietii crestine, aceasta mai ales prin îmbinarea vietii active cu cea contemplativa.

Dupa moartea sa, Columban cel Tânar († 615), format în Irlanda si Scotia, fondeaza celebra manastire din Bobbio, la sud de Pavia. Aceasta a primit numeroase si mari subventii din partea casei regale a longobarzilor, devenind astfel o manastire sui iuris. Datorita scriptorium-ului ei, Bobbio devine cel mai mare centru cultural al Italiei, un cenobium a carui influenta se simte nu numai printre longobarzi, ci si în teritoriile ocupate de bizantini. Regula lui Columban, dupa care se conducea aceasta manastire, va fi înlocuita apoi cu RB.

REGATUL MEROVINGIAN

Cele doua centre ale monahismului în Galia sunt: valea Ronului si Aquitania. În primul, Lérins detine primul loc. Fostul monah de aici, sfântul Cezar de Arles († 542) scrie doua reguli, una pentru femei si alta pentru barbati, ce vor fi preluate de succesorii lui si care, într-o anumita masura, vor influenta întreaga viata monastica a Galliei merovingiene.