Emile Faguet

— Iar lucrările lui de filosof şi de moralist reprezintă spusele unui om foarte inteligent, foarte zăpăcit şi foarte inconştient, care s-a ameţit cu istorie naturală. Notaţi, în plus, că, întru-cât nu era rău la suflet, ba era chiar departe de a fi aşa, Diderot are, nu spun morala lui, morala fiind, fără îndoială o normă a moravurilor, ci surs'a lui proprie de intenţii bune şi de acţiuni lăudabile. Declamaţiile, ex- 280

Clamaţiile şi proclamaţiile lui despre virtute nu sunt nişte ipocrizii. Virtutea pentru el este impulsul „natural” şi lesnicios al unei inimi bune, înclinaţia altruistă, simpatia pentru semenul său, care la el este, într-adevăr, foarte vie; şi crede că efectiv omul nu are nevoie de altceva. Ce-i drept, el îşi schimbă puţin părerea în această privinţă, ca în toate celelalte. Îl văd cum spune într-un loc: „Voinţei generale trebuie să i se adreseze individul pentru a şti până unde trebuie să fie om, cetăţean, supus, tată, copil şi când se cuvine să trăiască şi să moară. Ea e cea care trebuie să fixeze limitele tuturor îndatoririlor”; şi dacă ar urma-o, ea ar fi o normă, o lege a datoriei, destul de schimbătoare, e adevărat şi de primejdioasă, dar totuşi o lege. Pe de altă parte însă şi cel mai adeseori, el are această idee, puţin cam confuză, de care vedem bine că este destul de des parcă ispitit, că doar în străfundul inimii lui individul, izolat, fără să se preocupe de gândirea şi de voinţa generală şi chiar ferindu-se de ele şi luptând împotriva lor, poate găsi inspiraţia bună şi virtuoasă. Omul de bine creează datoria, făureşte legea morală.

— El n-o primeşte: ea porneşte de la el. De două ori, în Convorbirea dintre un tată şi copiii săix şi E om bun? E ticălos2, dacă n^a tras o concluzie, cel puţin a înclinat puternic în acest sens. Un om aflat în posesia unui testament prin care sunt deposedaţi nişte nenorociţi şi este umflat în mod inutil avutul unor oameni bogaţi, nefiind dealtfel în nici un fel interesat în această afacere, poate arde testamentul? Diderot nu se fereşte să-şi arate dorinţa vie de a da un răspuns afirmativ.

— Un om, pentru a răs-pândi cele mai mari binefaceri asupra oamenilor, care, de altminteri, au cea mai mare nevoie de ele şi sunt 1 Convorbirea dintre un tată şi copiii săi sau Despre pericolul de a nu urma calea arătată de legi în: Diderot, Opere alese, trad. de Gellu Naum, E. S. P. L. A., Bucureşti, 1956, voi. I, p. 115.

2 E om bun? E ticălos? Sau Îndatoritorul zeflemist sau Cel care-i serveşte pe toţi şi nu-l mulţumeşte pe niciunul în: Diderot, Opere alese, trad. de Gellu Naum, E. S. P. L. A., Bucureşti, 1957, voi. II, p. 297.

DIDEROT/281 foarte vrednici de ele, poarte oare lăsa la o parte orice scrupul în ceea ce priveşte mijloacele folosite, să mintă, să înşele, să umble cu şiretlicuri, să scornească tot felul de poveşti, intrigi şi viclenii de-ale lui Soapin? Diderot pare gata să creadă acest lucru. El are sentimentul, confuz, după cum am mai spus şi şovăitor, dar destul de puternic, că morala comună este mai presus sau mai prejos de moralele particulare, că ea este o medie; că, pornind de aici, cutare om se poate simţi mai bun decât ea, şi, în virtutea dreptului pe care i-l dă conştiinţa acestui fapt, poate acţiona după legea lui personală.

Cam aceasta ar fi, dacă ţinem neapărat, oeea ce am pute numi morala lui Diderot. Nici măcar nu e nevoie să mai spun că, deşi e mai plăcută şi ne împacă întru-cârva cu Diderot, ea purcede din acelaşi fond ca şi imoralitatea lui. E vorba tot despre omul în stare de natură opus „omului artificial şi moral”; e vorba tot de societate, de comunitate, de un consens care ne deposedează de dreptul, răpit abuziv şi fraudulos, de a gândi şi de a acţiona, de a călăuzi doctrinele şi voinţa noastră. Nici o lege care să nu fie făcută de mine! Nici o datorie pe care nu ştiu ce strămoş, poate, probabil viclean şi şmecher, mi-a trasat-o. Ca teză generală, nici un fel de morală. Morala este o născocire a unor tirani subtili din vechime; e una dintre piesele omului artficial care au fost introduse în noi. Dacă, totuşi, vreţi o normă sau ceva asemănător, bizuiţi-vă pe voi înşivă după ce v-aţi interogat cu scrupulozitate; ceva bun care sălăşluieşte în voi îşi va spune cuvântul, îndrumându-vă bine, chiar împotriva voinţei legii civile.

Aceasta este, parcă, o ultimă expresie a individualismului orgolios şi intransigent. In fond, şi, fireşte, fără s-o bănuiască, ceea ce secolul al XVIII-lea neagă cu cea mai mare energie este progresul. Progresul, dacă există un progres, este fără îndoială rezultatul efortului comun al omenirii de-a lungul veacurilor, este ceea ce oamenii, încetul cu încetul.

— Fiii trăgând foloase de pe urma lucrărilor părinţilor şi moştenindu-le ideile –, au sfârşit prin a stabili şi a accepta ca adevăruri cel puţin provi- 282

Zorii, ca lumini după care să se călăuzească şi ca forţe pe care să se sprijine. Acest „om artificial”, chiar dacă admitem că este artificial, acest om social, religios şi moral, n-a fost imaginat într-o zi de un vrăjitor, ci oamenii, generaţiile care s-au succedat, l-au făurit puţin câte puţin; şi dacă nimic nu e mai firesc şi nu pare mai legitim decât a-l schimba la rândul nostru, adică a continua să-l făurim, a-l respinge în întregime, a-l declara în întregime o eroare şi un monstru, a vrea să-l desfiinţăm pur şi simplu este un fel de nihilism sociologic; înseamnă a declara că oamenii, gândind împreună de-a lungul a mii de veacuri, nu ajung la alt rezultat decât la o absurditate crudă şi vrednică de dispreţ, ceea ce e posibil, dar, dacă ar fi adevărat, ar trebui nu să vă dea atâta îndrăzneală de a gândi la rândul vostru şi atâta încredere în hotărârile voastre individuale, ci să vă descurajeze pentru totdeauna de orice gândire şi de orice cercetare şi să vă determine să renunţaţi de a lua de la capăt, pornind de la acelaşi punct de plecare, o experienţă care a ieşit atât de prost.

— În afară de cazul în care sunteţi convins că numai dumneavoastră – fă-când abstracţie de tot şi nimicind tot ceea ce gândirea înaintaşilor voştri, care şi-au adus îmbunătăţiri unii altora v-a învăţat –, sunteţi în stare de o gândire „sănătoasă şi de un punct de vedere just; şi în aceasta constă imensul şi puerilul orgoliu al radicalilor din secolul al XVIII-lea.

Dar cuvântul acesta, orgoliul, mă avertizează că mă îndepărtez de Diderot şi că mă gândesc mai mult la Jean-Jacques. Bunul Diderot nu este chiar atât de orgolios. El a dat dovadă de îndrăzneli şi mai radicale decât Jean-Jacques; dar sunt îndrăzneli legate de uşurătatea, zăpăceala, temperamentul lui sanguin şi de puţintică beţie veselă. Hobbes spunea că omul rău este un copil robust. Copilul robust este mai mult un nesăbuit, plin de fantezie, obraznic şi scandalagiu, având impulsuri bune şi oscilaţii ciudate. Şi aşa este Diderot; aşa este omul despre care s-a putut spune şi care a spus el însuşi: „E om bun? E ticălos?”

DIDEROT/283

III OPERELE SALE LITERARE

S-a spus de toate despre imaginaţia lui Diderot, în afară de faptul că nu avea; şi îmi cer iertare, dar cam asta e ceea ce voi spune eu. Am dreptul s-o fac fiindcă nu mă pot împiedica niciodată să nu repet o banalitate atunci când o socot justă.

Diderot n-are, ca să spun aşa, imaginaţie literară. El are, după cum am văzut, o anumită imaginaţie filosofică. Visul lui D'Alembert este un fel de poem materialist, nu lipsit de frumuseţe şi, mai ales, nu lipsit de frumuseţi. Imaginaţia literară este însă altceva. Ea constă în a plăsmui suflete sau în a născoci întâmplări. La baza ei stă o putere neobişnuită de a ieşi din tine, pentru a deveni un suflet care nu este sufletul tău, sau pentru a trăi o existenţă care nu este a ta. Este o aptitudine deosebită şi înnăscută pe care nimic nu o poate înlocui. Spiritul de observaţie o ajută, dar nu o constituie; simpatia, uşurinţa de a se detaşa o ajută, dar nu o creează în mod necesar. Or, Diderot nu avea imaginaţie pro-priu-zisă şi nu avea un spirit de observaţie pătrunzător şi perseverent. Avea detaşare şi simpatie; dar aceasta nu era de-ajuns. Niciodată n-a trasat un caracter, un caracter în întregime, n-a făcut niciodată să trăiască un om care să fie altul decât el; nici n-a povestit vreodată o existenţă, n-a dat sau, ceea ce este şi mai frumos, n-a sugerat spiritului cititorului o întreagă biografie. El a schiţat siluete şi a povestit întâmplări. Aceasta a făcut-o minunat, ca un admirabil pictor de gen.

Ce-inseamnă aceasta? In primul rând, că ştia să povestească. Ştia acest lucru mai bine decât oricine pe lume, mai bine decât Le Sage, mai bine decât Voltaire, la fel de vioi şi de viguros ca Mérimée, dar cu mai multă vervă. Apoi, că ştia să vadă, că vedea cu o uluitoare forţă. Ochiul lui Diderot, îl cunoaşteţi, rotund, bulbucat, întrebător, proeminent, ieşit din orbită, curios, lacom şi părând că se repede asupra lucrurilor. Este principalul organ al lui Diderot. I-a plăcut mai ales să privească şi să vadă. Privea; apoi, în biroul lui, sau în trăsura cu care alerga 284

Jumătate din zi, revedea chipul, atitudinea, gestul, scena; după aceea, în faţa hârtiei de scris, le revedea din nour cu mai multă claritate şi cu un relief mai pronunţat, în timp ce scria.

Astfel, tot ce ne-a povestit el sunt nişte întâmplări adevărate, istorioare din vremea lui. Le combină unele cu altele şi le bagă într-o povestire oarecare ce le serveşte drept legătură; dar, ele sunt micile memorii ale veacului lui. N-a creat niciodată, a văzut bine, a reţinut bine, a reconstituit bine şi a povestit bine. Şi, în oricare dintre poveştile lui, după pregătiri uneori cam lumgi,. Care reprezintă nişte digresiuni, ce te izbeşte, ce-ţi reţine atenţia, ce ţi se imprimă puternic în memorie? Scena, tabloul, vinieta; femeia aceea care imploră, la picioarele bărbatului ce stă nemişcat în fotoliul lui1; bărbatul acela care pleacă, frângându-şi mâinile, cu ochii scăldaţi în lacrimi, cu capul întors spre femeia aceea autoritară şi neînduplecată 2. Lucrurile acestea Diderot le-a văzut. Desenul, liniile, contrastele, umbrele, trăsăturile feţei, amănuntele ciudate – toate s-^au întipărit adânc în memoria lui de pictor şi ni le redă. Aceasta e partea cea mai evidentă a talentului lui, care este foarte mare şi foarte original.

Când încearcă însă să creeze o operă de pură imaginaţie, scrie Călugăriţa, unde plictiseala se ia la întrecere cu sila; scrie părţile inventate din Jacques Fatalistul şi anume istoria propriu-zisă a lui Jacques şi a stăpânului lui, care prezintă un interes mediocru. Nu mai are atunci (dar în Jacques Fatalistul le are în cel mai înalt grad) decât aceste calităţi de povestitor, vioiciunea, verva, fluiditatea stilului, cascada zglobie şi strălucitoare a dialogului. Dar fondul este deosebit de slab, nu spun numai în privinţa zugrăvirii caracterelor, dar în privinţa născocirii incidentelor şi a peripeţiilor. Într-adevăr şi tot la Jacques Fatalistul mă gtodesc, el creează o iluzie plăcută, ceea ce, de asemenea, înseamnă talent: amestecă, între- 1 întâmplarea ou doamna de La Pommeraye din Jacques Fatalistul. Vezi Diderot, Opere alese, éd. Cât., vol. II, p. 162.

2 întâmplarea cu doamna Reymer din Aceasta nu e o poveste. Vezi Diderot, Opere alese, éd. Cât., vol. I, p. 182.

DIDEROT/285 rupe, readuce, încrucişează şi înlănţuie cinci sau şase povestiri diferite, fiecare din ele puţin interesantă în sine, în asia fel încât te face întotdeauna să crezi că cea pe care a înitrupt-o şi pe care urmează s-o reia este mai interesantă decLt cea pe care o povesteşte; şi asta e ca un fel de zgândărire a curiozităţii, precum şi ca o senzaţie de forfotă şi de mişunare copioasă. Ai impresia că vezi povestirile cum ţâşnesc, scapă, izvorăsc şi aleargă palavragind, ou dispariţii şi reveniri neaşteptate, amesteeân-du-se, părăsindu-se şi fugărindu-se unele pe altele. Există aici o oarecare diversitate de accent; căci Diderot era omul digresiunilor, al evadărilor şi al parantezelor mai lungi decât frazele; dar există şi ceva dintr-un procedeu, precum şi dintr-o atitudine; şi, mai ales, există mai multă vervă de povestitor decât imaginaţie ds creator, sau, ca să spun mai simplu, de romancier.

Reţineţi, de asemenea, că această lipsă de compoziţie, din care am văzut mai sus că reuşeşte să facă aproape un farmec al lui, dezvăluie totuşi o deosebită sărăcie de fond-Acolo unde compoziţia lipseşte, spun unde lipseşte cu desăvârşire, puteţi fi sigur că lipseşte însuşi darul de a inventa. Dacă nu compui înseamnă că n-ai găsit nici o idee puternică pe care să te sprijini, nici un personaj. Adevărat, profund şi puternic, care să te obsedeze. Gil Blas este o compoziţie, orice s-ar spune. Personajul Gil Blas îi creează un centru şi îi conferă unitatea. Candide este o compoziţie. El gravitează în jurul unei idei, a cărei prezenţă o simţim necontenit şi care, din când în când, destul de des, atrage privirea asupra ei, sus, la orizont. Nici Jacques, nici Călugăriţa, nici Bijuteriile nu sunt compoziţii pentru că Diderot, pe jumătate artist, pe jumătate gânditor, artist prin elanuri, gânditor din întâmplare, nu este nici un mare gânditor, nici un mare • artist şi nu ştie să-şi concentreze opera, adeseori atât de strălucitoare, nici în jurul unui caracter viguros, complet şi cu adevărat viu, nici în jurul unei idei importante şi măreţe.

După mine, dintre toate improvizaţiile prestigioase ale lui Diderot, nu există decât o singură operă cu adevărat puternică, închegată, care să se întipărească adânc în memorie: Nepotul lui Rameau. Dar şi aioi ochiul este 286

Cel care a călăuzit mâna. Nepotul lui Rameau este un. Personaj real, pe care Diderot l-a văzut şi l-a contemplat cu o imensă satisfacţie a curiozităţii. L-a iubit cu pasiune din vedere. Dar de data aceasta persomajuil era atât de atrăgător, atât de ciudat şi din mai multe motive (îndeosebi din acela că era ca un fel de exagerare fabuloasă, un exces nemaipomenit şi o caricatură uriaşă a lui Diderot însuşi) lui Diderot i^a plăcut atât de mult să-l privească, încât a uitat să fie distrat, a uitat digresiunile, pălăvrăgelile, aparteurile, întrebările adresate interlocutorului imaginar şi răspunsurile acestuia şi replicile la aceste răspunsuri; încât şi-a concentrat întreaga atenţie asupra eroului lui; încât a avut, nu numai un ochi de pictor, ca întotdeauna, dar, ceea ce nu are niciodată, supunerea absolută faţă de obiect, iar obiectul s-a detaşat pe pânză cu o vigoare nemaipomenită. Să ne imaginăm un personaj al lui La Bruyère trasat cu generozitatea tuşei şi cu plenitudinea lui Saint-Simon.

— Şi nici aici nu există imaginate propriu-zisă; nu este decât un portret, dar un portret făcut de un geniu.

— Excep-tând această întâmplare, Diderot nu este decât un fel de cronicar spiritual şi împrăştiat, sau un nuvelist căruia îi lipseşte ceea ce constituie farmecul însuşi al nuvelei, concentrarea şi condensarea viguroasă. Cu excepţia acestui Nepot al lui Rameau, este un romancier de care-ţi aminteşti că l-ai citit cu plăcere, dar care nu te face nici să reflectezi, nici să-l păstrezi în memorie. Nici nu împărtăşeşti, în cursul lecturii, trăirile vreunuia dintre personajele sale, nici nu meditezi, după ce ai închis cartea, la vreo idee generată de ea, având o oarecare măreţie sau importanţă. Rezultă, deci, că este un povestitor amuzant şi un regizor aproape inimitabil, pentru că avea viaţă şi nişte ochi care nu-şi scăpau prada; iată ce-mi place să repet.

Diderot a făcut unele încercări în arta dramatică şi în acest domeniu a reuşit cel mai puţin. Îi lipsea totul, aproape, pentru a pătrunde în ea, pentru a se' recunoaşte acolo, pentru a-şi putea folosi calităţile. Şi, în primul rând, luaţi notă că a reflectat mult asupra artei dramatice şi că este o persoană care discută foarte

DIDEROT/287 mult problemele de teatru. Semn prost. Poate exista şi un asemenea lucru s-a mai văzut, un om îndeajuns de complet şi îndeajuns de bine înzestrat pentru a fi, pe de o parte, un teoretician al artei dramatice, pe de altă parte, pentru a fi în stare să uite orice teorie când pune mâna pe condei ca să scrie o piesă, condiţie necesară pentru a-l folosi bine. Dar un asemenea caz este rar. De regulă, dintre teoriile familiare şi scumpe criticului, unele se pierd şi îi scapă, lucru pentru care trebuie să-l felicităm, atunci când concepe o piesă de teatru; dar unele îi rămân, cele la care ţine cel mai mult şi asta e deja prea mult, iar ele fac ca imaginaţia lui de creator să fie îngheţată şi paralizată atunci când – lucru şi mai grav – rămâne teoria fiindcă nu l-a ajutat imaginaţia. Aşa s-a întâmplat cu Diderot.

Avea o sumedenie de idei vagi despre teatru; idei vagi, care devin şi mai obscure din pricina vorbăriei aceleia incoerente şi neclare, care îi este firească atunci când dogmatizează şi care, pentru cititor, e cumplită. Din acest haos, în care mă tem că există prea mult vid, extrag cât pot mai bine trei sau patru doctrine dintre cele mai inteligibile.

Dorea, ca toată lumea, cât mai mult firesc în teatru; căci, de la o epocă la alta, firescul din perioada precedentă pare a fi maximum de convenţional pentru perioada care-i urmează; şi aceasta este de neînlăturat, deoarece, numai pentru a te menţine la acelaşi grad de convenţional şi tot trebuie să reacţionezi împotriva convenţionalului la fiecare cincizeci de ani, altminteri, în decurs de două generaţii, s-ar ajunge la un pur procedeu.

— Aşadar, el voia mai mult firesc, ceea ce, pentru el, însemna: nici un fel de vers, mai puţină declamaţie şi mai puţine vorbe – proză, fără strigăte şi fără gesturi. La Comedia franceză pătrunde un sălbatec; el nu-i înţelege deloc pe oamenii care vorbesc într-un limbaj ritmat, care, la o întrebare de douăzeci de rânduri dau un răspuns de treizeci, care au o ţinută frumoasă în timp ce se insultă şi care se ucid în mod ceremonios.

— Observaţi că şi sălbatecul care priveşte o statuie n-ar înţelege nimic dintr-o femeie albă, de un alb de ceruză, care rămâne într-o imobilitate absolută şi care nici nu 288

Clipeşte; că un sălbatec care priveşte un tablou n-ar înţelege nimic din nişte personaje cărora nu li se poate da ocol şi care nu pot fi văzute decât dintr-o parte şi chiar numai într-un anumit loc precis; că arta este cu. Adevărat artă şi rămâne artă, numai separându-se categoric de natură şi neîneereând să dea iluzia naturii, ci doar o anumită asemănare, excluzând celelalte asemănări şi că te cutremuri înehipuindu-ţi ce ar însemna o-statuie de ceară care ar face o plecăciune şi care, prin-tr-Jun mecanism ingenios, ţi^ar recita sonetul lui Arvers; că, tocmai fiindcă teatrul, cea mai complexă dintre arte, oferă nu una sau două, ci opt sau zece asemănări sau imitaţii ale vieţii, trebuie, cu atât mai mult, pentru a nu. Deveni o aparenţă înşelătoare, o iluzie puerilă şi chiar contrariul artei, să păstreze ou grijă un anumit număr-de contra-adevăruri sau de contra-realităţi salutare, protectoare, ca să le spunem pe nume, artistice; şi că versul, de pildă, sau vorbirea distinsă, sau atitudinea nobilă,. Sau nişte romani, nişte greci, nişte personaje ca Cidul, ca Paladinii, sau nişte zei care vorbesc şi defilează în faţa francezilor din 1750 fac parte tocmai dintre aceste contra-realităţi care nu constituie arta, dar care sunt condiţiile ei necesare.

Şi că trebuie, în fiecare generaţie, să ne preocupăm totuşi de a introduce câte ceva din noua realitate, sau, ca să fiu mai limpede, de a modifica, din grijă pentru realitate, convenţionalul epocii precedente, pentru a nu ajunge la unul şi mai rău şi anume la acelaşi care se-continuă, se imită şi se repetă; sunt de acord cu acest lucru şi am avut grijă s-o spun, şi-l felicit pe Diderot, dacă nu pentru teoria lui, cel puţin pentru preocuparea lui1. Vom vedea ce-a păstrat în practică din această. Teorie.

În plus, el dorea ca teatrul să fie moralizator. In privinţa aceasta, mergea pe linia tradiţiei teatrului fran- 1 De exemplu, el insistă asupra desfiinţării neapărate a valeţilor şi a slujnicelor care conduc acţiunea, sau a scenelor dintre' valeţi şi slujnice în care sunt repetate scenele dintre stăpânii şi stăpânele lor şi tocmai acesta este acel convenţional depăşit şi răsuflat pe care trebuie să ne pricepem să-l întinerim (n.a.).

DIDEROT/289 cez şi, mai ales, a criticii dramatice franceze. Asupra acestui punct, independentul Diderot este de acord cu Scaligero, cu Dacier, eu abatele d'Aubignac, cu Mar-montel şi cu Voltaire. Nu există, începând din secolul al XVI-lea şi până în secolul al XlX-lea, teoretician dramatic care să nu fi insistat energic asupra necesităţii de a moraliza teatrul şi de a moraliza de la înălţimea teatrului. Numai că în secolul al XVIII-lea această tendinţă a fost mai puternică decât oricând. Şi în aceasta era amestecat şi bine şi rău, ca în mai toate tendinţele.

— Pe de o parte, ideea de a-i înlocui pe predicatori gâdila amorul-propriu al filosofilor; pe de alta parte, ei îşi dădeau bine seama, ceea ce le face cinste, că orientarea morală, pe care o dădea odinioară religia, începea să slăbească şi că era, fără-ndoială, nevoie de alta, că numai literatura era cea care putea primi sau încerca să preia această succesiune.

— Oricum ar fi, în această privinţă, Diderot este de acord cu întreaga lui epocă. Nu se deosebeşte de ea decât prin faptul că merge mai departe, fiind obişnuit să meargă întotdeauna mai departe decât toţi ceilalţi. Ar fi vrut ca drama să nu fie numai o predică; ci, nu ştiu cum să spun, un fel de susţinere a unei teze. „M-am gândit întotdeauna că într-o zi se vor discuta în teatru cele mai important^ probleme de morală şi fără ca aceasta să dăuneze desfăşurării furtunoase şi rapide a acţiunii dramatice. Ce mijloc [teatrul], dacă cârmuirea ar şti să-l folosească şi ar fi vorba de a se pregăti schimbarea unei legi sau abrogarea unei uzanţe!” în sfârşit, Diderot socoteşte că teatrul ar putea fi înnoit punându-se zugrăvirea condiţiilor în locul zugrăvirii caracterelor. Prin „condiţie” trebuie să înţelegeţi situaţia pe care o are un om în familie: „un tată”, „un fiu”, „un ginere”; sau în societate: magistrat, soldat etc.

Critica s-a ocupat prea îndeajuns de acest punct de vedere al lui Diderot. El nu este de dispreţuit. Ceea ce, în vechea concepţie despre „caractere”, era depăşit în teatru, este că aceste „caractere” deveniseră nişte abstracţiuni. Era studiat distratul, statornicul, cel pornit să contrazică, orgoliosul, ca şi cum ar exista pe lume un om care să nu fie decât orgolios, pornit să contrazică

— Studii literare – c. 1/949290

Sau distrat. Omul în sine, ba chiar omul redus la pasiunea lui principală şi fără să se ţină deloc seama de impresiile pe care mediul înconjurător trebuie să le fi produs asupra lui şi de amprenta pe care aceste impresii trebuie să şi le fi lăsat, iată ce pretindeau autorii dramatici că au înaintea ochilor; ceea ce ne îndeamnă să credem că, de fapt, n-naveau în faţa ochilor declt un cuvânt al limbii franceze a cărui analiză o făceau în mod metodic.

— Diderot îşi spunea că un om poate să se fi născut cu pornirea de a contrazice şi, la început, să fie aşa; dar el este în mult mai mare măsură ceea ce presiunea îndelungată şi continuă a deprinderii, a funcţiilor îndeplinite, a prejudecăţilor de clasă moştenite şi păstrate a făcut din el. Un om oare e tată de treizeci de ani nu mai este decât un tată; un om care e magistrat de zece ani, nu mai este decât un magistrat şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, caracterul dobândit ia locul caracterului înnăscut.

— Am pretenţia, pe care vă rog să mi-o iertaţi, că expun teoria lui Diderot mult mai limpede decât a făcut-o el; dar nu cred că-l trădez. Această teorie nu este lipsită de justeţe; şi, mai ales, ea deschide „comediei de caractere” o cale nouă pe care n-are decât să se încumete. Dar, poate că Diderot se înşeală când crede că trebuie pur şi simplu ca în locul caracterelor să fie puse condiţiile, ca şi cum condiţiile ar fi totul, iar caracterele mai nimic. Notaţi, în primul rând, că condiţiile sunt: sau efecte ale caracterului.

— Sau forţe în luptă cu caracterul.

— Şi, atât într-un caz, cât şi în celălalt trebuie să ne preocupăm de caracter tot atât de mult ca şi de condiţie. Sunt soţ şi tată fiindcă m-am născut cu simţul familiei, şi, în acest caz, atunci când credeţi şi pretinideţi că studiaţi condiţia mea, studiaţi de fapt caracterul meu şi „înlocuirea” este nulă şi nu există nici o înnoire în artă.