Eminescu – idei pedagogice Înv. Marlena Albăstroiu, Liceul Teoretic „Constantin Noica”, Sibiu

Eminescu – idei pedagogice
Înv. Marlena Albăstroiu,

Liceul Teoretic „Constantin Noica”, Sibiu
Poet de o rară sensibilitate, proeminent romantic, Mihai Eminescu s-a interesat şi l-a preocupat în egală măsură şcoala, soarta ei, a copiilor şi a dascălilor, preocupările acestora pentru educaţia şi instucţia tinerelor generaţii.

Mihai Eminescu era interesat de răspândirea luminii şi culturii în masa poporului. Din aceste motive şcoala, soarta ei, a copiilor şi a dascălilor le-a urmărit îndeaproape, mai ales în perioada în care era revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui. După o experienţă didactică scurtă ce i-a lăsat un gust amar, a cutreierat satele moldovene, din două mari judeţe, Iaşi şi Vaslui, pentru ca să-şi dea seama de învăţământul românesc de la acea vreme şi să propună soluţii pentru îmbunătăţirea lui. Eminescu îşi ia însă, foarte în serios această nouă funcţie şi în procesele verbale sau în rapoartele adresate Ministerului Instrucţiunii Publice condamnă indolenţa şi abuzurile administraţiei rurale, ia apărarea unor învăţători harnici şi merituoşi, dar cere şi pedepsirea celor leneşi şi incompetenţi, solicitând încadrări pe criteriul competenţei. Eminescu a înţeles menirea şcolii şi a învăţătorilor săi, după cum rezultă din consemnările sale păstrate în documente care vizează activitatea lui din această perioadă în care a funcţionat ca inspector şcolar.

În rapoartele sale şcolare, în însemnările şi articolele publicate mai târziu rezultă că a înţeles foarte bine lipsa unui învăţământ organizat. Obligativitatea frecventării cursurilor de către copii era „o curată iluzie”. Nu a înţeles nimeni că şcoala trebuie organizată pe principiul „dezvoltării prin muncă” că temeiul unui stat e munca, şi nu legile, că „bogăţia unui popor stă iarăşi în muncă”.

Sălile de clasă, mobilierul mijloacele de învăţământ inadecvate, aproape inexistente, pregătirea dascălilor de multe ori nesatisfăcătoare, metodele de predare bazate pe învăţare mecanică frustrau elevii de posibilitatea de a înţelege şi a învăţa în condiţii corespunzătoare. În şcolile primare dascălii neglijau scrierea, caligrafia, gramatica, istoria, geografia, matematica pentru că „învăţământul mecanic este cel general în şcolile noastre, de vreme ce lipsa de cunoştinţe pedagogice e de asemenea generală”.

Analiza câtorva idei pedagogice eminesciene (din acele procese-verbale sau rapoarte oficiale, dar mai ales din publicistica sa) va învedera adevărul aprecierii lui G. Călinescu: „Prin Eminescu şi scrisul său pedagogic avem cea mai înaintată viziune de ridicare a învăţământului rural înainte de Spiru Haret".

Referitor la planul de învăţământ în ciclul primar, Eminescu acordă, întocmai ca în învăţământul actual, pondere sporită citirii şi scrierii, ca instrumente ale muncii intelectuale: „Dl. învăţător - face recomandarea revizorul şcolar Eminescu - trebuie să aibă în vedere mai cu seamă citirea şi scrierea. Toate celelalte obiecte ale programului sunt nule şi fără nici o valoare, dacă aceste două, principale, vor fi neglijate" . Sau în altă parte: „Instrucţia am găsit-o slabă. Citirea merge rău în toate clasele. De aceea d-nul învăţător nu va mai înainta pe clasa a II-a pe nici un elev, care nu va şti citi perfect, căci aceasta este menirea clasei întâia" Sau: „Studiul principal al unei scoale rurale este limba românească...". Ca şi Creangă, care în Amintiri din copilărie, prin neuitatul Trăznea, „bucher de frunte şi tâmp în felul său", condamna învăţământul mecanic, Eminescu arată inutilitatea şi chiar caracterul pernicios al unei asemenea metode de instrucţie: „D-nul învăţător însă să-şi deie silinţa şi mai cu seamă să caute, ca copii să nu înveţe nimic în mod mort şi mecanic, ci totdeauna să poată povesti cu cuvinte proprii ceea ce au citit "

Eminescu a intuit de asemenea un adevăr sociologic profund: şcoala, starea învăţământului sunt un reflex al vieţii economice, sociale şi culturale a epocii. Scrisul său amar în unele articole pedagogice şi aproape în toate procesele verbale, este de data aceasta profetic: „Şcoala va fi bună când popa va fi bun, darea mică, subprefecţii oameni care să ştie administraţie, finanţe şi economie politică, învăţătorii pedagogi; pe când adică va fi şi şcoala, şcoală, statul stat şi omul om, precum e în toată lumea, iar nu ca la noi - adică ca la nimeni; unde găseşti în cercurile cele mai înalte oameni care trăiesc în vecinică duşmănie cu gramatica necum alte cunoştinţe sau cu dreapta judecată. Din nefericire tocmai aceasta din urmă lipseşte şi nici în şcoli franţuzeşti nu se poate învăţa, pentru case moşteneşte de la mamă".

Rapoartele revizorului cuprind un număr însemnat de consemnări care contestă validitatea sistemului de învăţământ, superficialitatea sau lipsa de pregătire a dascălilor, lipsa unor orientări pedagogice, care împiedicau desfăşurarea în condiţii modeste a învăţământului.

Metodele de predare bazate pe memorare frustrau elevii de posibilităţile de a înţelege.În suita metodelor considerate de Eminescu eficiente un loc prioritar revine celei intuitive menită să dea şcolarilor învăţătura cuvenită. Eminescu recomandă jocul ca modalitate de a conduce elevii spre adevăr.

Între recomandările revizorului şcolar Eminescu sunt câteva cu caracter strict metodic, de o mare actualitate şi azi. Uneori, numai numirea metodei e diferită de cea de astăzi: pentru însuşirea citirii şi scrierii în ciclul primar, Eminescu recomandă „metoda sonetară", pe care o utiliza şi Creangă în manualele sale, adică metoda fonetică analitico-sintetică, pe care o recomandă şi astăzi metodica predării limbii române la clasele I-IV; Uneori Eminescu abordează chestiuni neglijate şi în învăţământul actual: „în şcoală se stăruie îndeosebi asupra scrierii corecte şi asupra exprimării literare, dar se neglijează ortoepia, adică pronunţia corectă, şcoala şi teatrul (noi am adăuga astăzi, televiziunea şi radioul) sunt factori prin care se poate ajunge la o pronunţie corectă". Vorbind despre cărţile de citire, arată că ele «ar trebui să fie un obiect de îngrijire naţională ca şi textul Bibliei». Eminescu avea în adevăr dreptate, când afirma că această carte trebuie să fie pentru un popor cel mai înalt obiect de îngrijire naţională, întrucât ea conţine sămânţa tuturor acelor roade pe care aceasta, respectiv omenirea întreagă, vrea să le culeagă de pe urma şcolii. Dacă această carte va cuprinde în sine cele mai bune, cele mai alese şi cele mai înalte învăţături pe care le oferă experienţa de atâtea ori milenară a omenirii, aşa cum ele s-au cristalizat în viaţa specifică a singuraticelor popoare care o alcătuiesc şi pentru care se alcătuieşte o astfel de carte, ea va produce, fără îndoială, roade mai bune decât oricare altă carte din lume"(v. Din istoria literaturii didactice româneşti, E.D.P, Bucureşti, 1975, p. 171)

La matematică (la aritmetică) poetul stăruie asupra metodei demonstrative pentru că „nimic nu trebuie tratat în mod mai puţin abstract decât matematicile, tocmai din cauză că ele sunt cele mai abstracte. Referitor la perfecţionare se apreciază că aceasta trebuie organizată periodic şi realizată cu aportul acelora care cunosc şi stăpânesc problemele învăţământului.

Cei care trebuie să acţioneze pentru perfecţionarea învăţământului sunt în opinia sa, dascălii înşişi, numai ei pot să-şi creeze o „literatură didactică: prin munca comună a întregului corp învăţătoresc".

Funcţionarea şcolii, frecventarea cu regularitate de către elevi necesită condiţii materiale, pregătirea şi perfecţionarea permanentă a învăţătorilor, informarea ştiinţifică, pedagogică şi metodică.

Răsfoind paginile consacrate de poet şcolii, descoperim orientări şi idei pedagogice moderne, actuale cum ar fi cele referitoare la metodica predării-învăţării limbii române, metoda intuitivă, implicarea jocului în învăţare, perfecţionarea permanentă, aportul dascălilor la realizarea ei şi la elaborarea unor lucrări didactice.

Raportate la ideile pedagogice ale timpului în care au fost emise, ideile lui se remarcă prin pertinenţă şi fac parte din patrimoniul ştiinţei pedagogice româneşti.