Energia solară

Viziunea unei epoci solare

"Conceptul a fost adus în discuţie ... în anii nouăzeci. Condiţiile-cadru economice şi politice pentru supravieţuirea rasei umane confruntate cu o catastrofă climatică s-au aflat atunci în centrul atenţiei. Stilul de viaţă, dimensiunea culturală - estetică, etică şi spirituală - a trecerii spre durabilitate au fost însă aspecte asupra cărora s-a trecut în mare parte cu vederea. Doar câteva cercuri mici, mai puţin cunoscute, au tematizat şi aceste aspecte. Un punct de referinţă în acest context au fost, în anii 1985-1999 Discuţiile de la Toblach.

Acest cerc de discuţii, aplaudat mai mult în spaţiul de limbă germană şi în Italia, şi-a întors atenţia de la  problemele de ordin tehnic pe care le presupunea întoarcerea spre principiile ecologice, concentrându-se în mod sporit asupra dimensiunii culturale a durabilităţii. În 1992, anul summitului mondial de la Rio, iniţiatorul Discuţiilor de la Toblach, artistul, sociologul şi omul de munte sud-tirolez Hans Glauber a propus coordonatele noului model de viaţă: 'Mai încet, mai puţin, mai bine, mai frumos'. În ciuda tuturor criticilor la adresa dezvoltării distructive a civilizaţiei, această perspectivă ia în serios puterea de atracţie pe care o exercită sloganul 'mai repede, mai sus, mai departe, mai mult'. Ea nu subestimează puterea acestei paradigme care promite stabilitate şi siguranţă. Ea nu neagă fascinaţia estetică şi promisiunile pentru o viaţă mai fericită ale unei lumi a consumatorilor. Glauber crede că într-o competiţie deschisă între cele două modele, noua variantă ar trebui să devină mai atrăgător şi 'pur şi simplu mai frumos'.

'Viziunea este cea a unei epoci solare, epoca noii culturi a durabilităţii.' Epoca fosilă şi nucleară nu constituie decât un scurt episod în istoria omenirii. Ea debutează odată cu începutul industrializării şi se va sfârşi cel mai târziu odată cu epuizarea resurselor fosile. Înainte de asta, omenirea nu s-a deservit decât de puterea soarelui. Iar după aceea, omenirea va învăţa din nou să trăiască de pe urma acesteia. În tot cazul, a doua epocă solară permite dezvoltarea unei vieţi la un nivel de civilizaţie mult mai ridicat. Pentru că datorită noilor tehnologii şi mai ales mulţumită posibilităţii de generare a curentului electric prin putere solară, vom reuşi să folosim energia soarelui cu mult mai eficient şi într-un mod cu mult mai flexibil.

Civilizaţia nouă va fi una decentralizată, mai democratică şi mai dreaptă. Pentru că spre deosebire de petrol şi de ceilalţi combustibili fosili şi nucleari, controlate de cei mai puţini, soarele străluceşte pentru noi toţi. Nimeni nu controlează soarele şi toţi au acces la el. Această sursă de energie care este soarele mai are, în plus, avantajul că este extrem de bogată, chiar şi acolo unde astăzi domneşte sărăcia. Utopia unei dezvoltări mai drept pare să devină astfel aproape palpabilă.

Noul proiect civilizator se sprijină pe constituirea unui nou echilibru între bunurile materiale şi nemateriale, pe o calitate cuprinzătoare a vieţii în locul bunăstării unilateral bazate pe bunuri de consum. 'Economia unei vieţi mai bune este alcătuită dintr-o combinaţie naturală de consum măsurat şi bunuri nemateriale' (Tezele de la Toblach, 1997). Epoca solară va permite astfel dezvoltarea unei civilizaţii cu un acces mai facil la resurse. Aceasta se va baza pe o nouă metodă de producţie şi consum. Ea recunoaşte faptul că va trebui să îi acceptăm, în mod creativ, limitele. Conceptul ei se bazează pe confruntarea cu limitările cantitative, căutând potenţialul pentru o creştere continuă şi nestăvilită în sfera bunurilor şi valorilor nemateriale. 'Funcţia bunurilor materiale rezidă până la urmă în faptul de a ne facilita accesul la bunurile nemateriale şi la bunurile comune.' (Gerhard Scherhorn, Discuţiile de la Toblach, 1997). Însăşi această limitare devine până la urmă o resursă, pentru că va trebuie să scoatem maximum din aceste limitări. Astfel se va dezvolta o estetică a dreptei măsuri.

'Şi frumuseţea este un mod de a trăi' (Tezele de la Toblach, 1998). Ea este o necesitate de bază. Fără frumuseţe nu se poate avea o viaţă împlinită. Am văzut din experienţă ce se întâmplă atunci când frumuseţea este pierdută, vezi peisajele distruse şi tristeţea urbană, reversul producţiei industriale de masă - de aici reiese angajamentul pentru o cultură a durabilităţii. Ea se caracterizează printr-o manipulare precaută a resurselor. Ea pune accent pe caracterul unic şi tradiţiile locale, de asemenea, pe diversitatea naturală şi culturală. Savurarea alimentelor ecologice, înţelegerea prin simţuri a naturii, plăcerea de a recunoaşte o design reuşit şi o arhitectură bună înseamnă bucuria de a trăi (...).