Epistolele Noului Testament și Apocalipsa

11. Epistolele generale: date specifice

11.1 Autori şi destinatari

Epistolele generale (cunoscute şi sub numele de epistole soborniceşti sau catolice, cf. limba greacă, epistolai katholikai) au fost scrise, în majoritatea lor, mai târziu decât epistolele pauline, iar autorii lor sunt alţi apostoli din numărul celor doisprezece, sau chiar creştini din afara acestui cerc restrâns de slujitori, cum ar fi: Ioan, Petru, Iacov (fratele Mântuitorului Isus), Iuda, şi autorul Epistolei către evrei (posibil Pavel, posibil Barnaba, Apolo, Aquila etc.).

Ele sunt adresate unui număr mare de biserici, adesea tuturor creştinilor din zona imperiului roman sau din zona culturală elenistă (lume cunoscută sub numele de oikumene, lumea comună), pe care îi încurajează să facă faţă persecuţiilor, batjocurilor, confruntărilor cu imperiul, până la venirea din nou a mântuitorului Isus. Ele sunt documente ale încurajării la o viaţă sfântă, la perseverenţă creştină în faţa greutăţilor şi prigonirilor, la un creştinism practic, bine fundamentat pe temelia învăţăturii apostolilor şi bine orientat în ce priveşte cea de-a doua venire a lui Isus şi starea omenirii în vremea sfârşitului (există aici o anumită apropiere de scrisorile pastorale ale lui Pavel), precum şi documente ale avertizării împotriva ereziilor, a învăţătorilor falşi, precum şi a necazurilor care vor veni să încerce bisericile. În fine, chiar studiul Apocalipsei lui Ioan poate fi conectat cu aceste epistole întrucât şi Apocalipsa pare concepută sub forma unor epistole către mai multe Biserici, iar tematica generală este înrudită cu a acestora.

11.2 Caracteristici teologice

În general, epistolele generale sunt epistole pastorale, motivate de apariţia unor anumite situaţii specifice, dificile în viaţa creştinilor (primejdia apostaziei creştinilor dintre evrei – în Evrei; persecuţia credincioşilor – în Iacov şi 1-2 Petru; apariţia învăţătorilor falşi înăuntrul Bisericii – în Iuda şi în 1-2-3 Ioan; mărturia unei vieţi de sfinţenie şi trăite în dragoste frăţească, în toate epistolele).

Ca datare, aceste epistole tind să se încadreze într-o perioadă mai târzie din viaţa Bisericii, plasată tot la începuturile creştinismului, şi anume spre sfârşitul secolului 1 (unele au ridicat şi discuţii de pseudepigrafie). Posibilităţile de datare sunt destul de variate, deoarece nu există afirmaţii interne clare. Astfel, epistolele către Evrei şi Iacov par scrise înainte de 70 AD, la fel şi 1-2 Petru (Iacov, însă, ar putea fi scrisă mult mai devreme); epistolele 1-2-3 Ioan, par să aparţină perioadei 80-90 AD. Este demn de remarcat că scrisorile par să îi identifice pe primii vestitori ai evangheliei (apostoli, prezbiteri, evanghelişti, mai mari – adică, lideri) ca pe un grup distinct, aproape aparţinând trecutului, ca pe un grup cu multă autoritate, aflat la o vărstă venerabilă, de ale cărui mesaje trebuie să se ţină seama şi la al căror sfârşit glorios, chiar şi în martiraj, trebuie privit cu atenţie (Evrei 13:7, 17; 2 Pet. 3:2; Iuda 1:17).

Acest fel de raportare la autoritatea anterioară apare şi cu privire la Isus şi la profeţii din perioada VT (2 Pet. 1:19; 3:2; Iuda 1:14; Iacov 5:10; Evrei 1:1-2; 13:32). Semnificaţia acestei invocări a autorităţii este adesea interpretată ca o dovadă care probează caracterul târziu al epistolelor. Totuşi, termenii invocării trebuie judecaţi în mod specific de la epistolă la epistolă, deoarece Iacov şi autorul Epistolei către evrei chiar aveau motive îndreptăţite să se raporteze aşa la apostoli, deoarece ei înşişi nu făceau parte din cercul apostolic. În ce priveşte epistola 2 Petru, aceasta putea reflecta relaţia mai delicată dintre Petru şi ceilalţi apostoli, ca unul care, din modestie şi cu conştiinţa lepădării din trecut, ştia să privească la ceilalţi cu consideraţie şi smerenie, chiar dacă fusese repus în slujire de Hristos însuşi.

Pe ansamblu, aceste epistole includ şi evaluări de tip apocaliptic, referiri la sfârşitul vremurilor, la prigonirea credincioşilor, la venirea lui Antihrist, sau la felul în care se va realiza judecata. Limbajul are termeni comuni legaţi de organizarea Bisericii, de încurajarea mărturiei creştine, de o viaţă armonioasă în Biserică, de perseverenţă în credinţă în mijlocul greutăţilor şi suferinţelor.

11.3 Caracteristici stilistice

Din punct de vedere stilistic, unele din aceste epistole reflectă un gen mixt: ele se conformează doar parţial genului epistolar şi prezintă, de asemeni, caracteristici specifice genului homiletic sau sapienţial (predică, discursuri orale; înşiruiri de sfaturi pe teme diferite, neconexe; cf. Evrei, Ioan, Iacov). Argumentul în aceste epistole îmbracă forme variate, de la structuri retorice clare (Evrei), la structuri ambigui, alternate, de tip A-B (învăţătură – sfătuire).

Apar, de asemeni, probleme de contrast între stilul lor şi conţinutul teologic. De exemplu, în cazul epistolei către Evrei, stilul este nepaulin, dar teologia este profund paulină; în cazul 1-2 Petru, cele două epistole au stiluri diferite, dar teologic ele dovedesc aceeaşi gândire; 1 Ioan se aseamănă cu 2 Ioan, dar cea mai mare asemănare pare să fie 1 Ioan – evanghelia după Ioan, şi apoi 2-3 Ioan (asemănările şi deosebirile au mers până la propunerea de autori diferiţi); de asemeni, în corpusul ioanin, există un contrast stilistic notabil între evanghelie, epistole şi Apocalipsa lui Ioan, cu toate că, din punct de vedere teologic, ele par să conţină multe asemănări. În plus, Apocalipsa însăşi are un gen literar ambiguu, având elemente de epistolă, de scriere apocaliptică (bineînţeles!), şi de naraţiune.

Nu se poate trece cu vederea nici asemănarea dintre 2 Petru şi epistola lui Iuda, care deşi inegale ca lungime, au aproape aceeaşi desfăşurare de argumente. Cel mai probabil este că astfel de paralele dovedesc interacţia dintre predicatori şi apostoli, consfătuirile şi conciliile care începuseră să aibă loc şi în care, în conformitate cu nevoile timpului, se decideau direcţiile principale ale mesajului şi încurajării creştine, cum trebuie argumentat împotriva ereziilor ce încercau să pătrundă în Biserică.