Era libertatii statul national-legionar



Yüklə 1,89 Mb.
səhifə10/39
tarix03.01.2019
ölçüsü1,89 Mb.
#89857
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   39
, se vedeau de la mare distanta semnul Garzii de Fier, iar sub el portretul Capitanului, opera pictorului Basarab.

În tribuna, am luat loc numai eu cu Generalul, iar la poalele ei erau locurile rezervate corpului diplomatic, membrilor guvernului si demnitarilor legionari. La dreapta tribunei se afla si o delegatie a partidului national-socialist, în uniforma SA. Drumul care ducea la tribuna era împodobit cu drapele românesti si cu drapelele Puterilor Pactului Tripartit: germane, italiene si japoneze.

Mai întâi am vorbit eu, reamintind prigoana trecuta si exprimându-mi bucuria pentru descatusarea natiunii din lanturile tiraniei. Am adus omagiu cuvenit Generalului, care a înteles lupta noastra si menirea tineretului legionar în opera de refacere a României. Ca semn de recunostinta din partea noastra, am anuntat înfiintarea unui corp special de garda al Generalului, denumit „Corpul Legionar Arhanghelul Mihail”, care va sta la dispozitia Generalului, fiind legat de el prin dragoste si jertfa. A vorbit apoi Generalul, cerând maselor legionare sa se adune în jurul lui, pentru a mântui tara din dezastrul în care a fost azvârlita de vechiul regim.

Din Piata Natiunii, ne-am îndreptat apoi spre Statuia lui Mihai Viteazul din fata universitatii ca sa primim defilarea. Aici s-a ridicat o alta tribuna de proportii mai mici, în care au fost invitati sa ia loc cu noi, Ministrul Germaniei, Fabricius, Ministrul Italiei, Ghigi si Ministrul Spaniei, Merry del Val. De-o parte si de alta a tribunei erau asezate câteva muzici militare. Dat fiind multimea legionarilor care defilau, una singura nu ar fi razbit sa cânte tot timpul. Când înceta una, alta începea si, în modul acesta, defilarea se putea scurge fara întrerupere. Aveam un sentiment straniu, vazând si auzind aceste muzici care pâna mai ieri erau la ordinele regimului opresor, acum executând cu foc marsurile legionare. Nu stiu când au avut timp sa le învete. Probabil au facut zi si noapte exercitii, pentru a nu se face de rusine în fata publicului. Între muzicile militare prezente la defilare era si o muzica... a jandarmilor.

Defilarea a început pe la orele 12 si a durat pâna dupa ora 4. Coloanele legionare veneau dinspre Calea Victoriei, se urcau pe Bulevardul Elisabeta si în dreptul tribunei dadeau onorul. Banateni, Bucovineni, Moti, Dobrogeni, Moldoveni, Olteni, care de care se întreceau sa defileze mai martial. Din cauza neîntreruptului fluviu uman, care venea fara întrerupere spre noi, aveam senzatia câteodata ca ma misc cu toata tribuna în directia opusa coloanelor care treceau.

O puternica impresie a facut un detasament de preoti legionari, cei mai multi în antirie si cu barbi impunatoare. Era o dovada a profundei înradacinari a crezului legionar în clerul românesc de ambele confesiuni.

Dupa defilare, ne-am întors la Palatul Cantacuzino în uralele multimilor. Generalul era extrem de satisfacut si a invitat pe toti ministrii la Predeal, pentru a închina cu noi un pahar de vin la vila lui. Îndata ne-am pus în mars într-o lunga coloana, în frunte cu Generalul. În afara de ministrii legionari, au mai fost Ilie Gârneata, Radu Mironovici, Mile Lefter, Aristotel Gheorghiu, Nicolae Petrascu si altii. A fost invitata si Doamna Codreanu. Am petrecut cu Generalul în mijlocul unei mari animatii. Ne-am întors târziu la Bucuresti, unde la mine acasa, cu mai multi camarazi, am comentat evenimente, bucurosi ca totul a iesit bine.

Profesorul Codreanu, desi staruitor rugat sa vina la manifestatie, s-a abtinut si de data aceasta.

În schimb Regele Mihai ar fi vrut sa fie cu noi si chiar sa îmbrace camasa verde, dar a fost oprit de Antonescu. Aceasta am aflat-o mai târziu de la Seful Casei Militare a Rege1ui. Nu vroia sa ramâna stingher în Palat, uitat de toti, în timp ce Capitala vuia de tineret. Facea parte din aceeasi generatie si locul lui era cu tineretul tarii. N-a consimtit Antonescu, nu pentru ca vroia sa fereasca Coroana de o imixtiune politica, care sa-i dauneze în viitor, ci pentru a nu-i întuneca lui însusi gloria acelei zile, caci simpatiile multimilor s-ar fi descarcat în primul rând asupra tânarului monarh.

În ceea ce priveste numarul participantilor, daca ne referim exclusiv la legionarii care au defilat, acestia au fost în jurul a o suta de mii de oameni. Daca însa socotim si masele care au iesit pe strazi si ne-au aclamat, atunci nu este exagerat sa vorbim de o jumatate de milion de oameni.

Scopul pentru care am organizat aceasta manifestatie – a-l determina pe Antonescu sa convoace corpul electoral – n-a fost atins. Am asteptat o zi, doua, trei, o saptamâna, doua, trei, ca sa se pronunte asupra chestiunii ridicate de mine. N-a mai suflat nici un cuvânt, ca si cum nici nu ar fi existat acest subiect de conversatie între noi. Cum am aflat pe alte cai, Generalul Antonescu i-a sondat imediat pe sefii de partide, aratându-le ca miscarea ar fi dispusa sa mearga la alegeri libere, dar acestia, speriati tocmai de amploarea manifestatiei de la 6 Octombrie, l-au sfatuit sa nu accepte, deoarece legionarii ar lua majoritati zdrobitoare, iar partidele ar fi nimicite. Ei nu cer revenirea la vechea ordine constitutionala, iar pentru Stat este mai bine ca Generalul sa pastreze puterea în conditiile în care o exercita acum.

Ca sa ne dam seama de amploarea manifestatiei de la 6 Octombrie si a entuziasmului cu care a raspuns toata tara, reproducem un articol scris de Generalul Mehedinti, un ostas drept, care vedea în miscare o forta de renastere a poporului românesc. Articolul a aparut în Buna Vestire din 10 Octombrie 1940.

Minunea Legionara

Capitanul a vrut sa-si treaca în revista Legiunea, iar prin gura Conducatorului Miscarii a comandat: „Adunarea”.



Comanda dusa de vânt a ajuns pe crestele Carpatilor, de unde ecoul ei s-a propagat din culme în culme, pâna departe sus în Tara Oasului, a Maramuresului si a Bucovinei.

Legionarii Capitanului au recunoscut comanda Capitanului lor si au raspuns cu totii în cor „Prezent”. Si cu exceptia celor pe care silnicia vecinilor îi tin despartiti de frati, ei au pornit la locul de adunare, spre acest Bucuresti atât de mult hulit, desi în el rasare soarele românismului.

Ce a fost Duminica, în Piata 6 Septembrie si în fata Statuii lui Mihai Viteazul, nu se poate reda prin cuvinte.

O suta de mii de legionari, juruiti aceluiasi ideal si cu aceeasi dârza hotarâre de a-l realiza, o întelegere completa în vorbe si în gând între Conducatorul Statului – D-l General Antonescu – si Conducatorul Legiunii – D-l Horia Sima – aceasta este minunea pe care Dumnezeul Neamului nostru ne-a învrednicit sa o vedem.

Cuvintele pline de demnitate daca si de mândrie romana ale Conducatorului Statului: ca noi raspundem pretentiilor Coroanei Sfântului Stefan cu drepturile pe care ni le da coroana de lauri a Marelui Traian, sunt raspunsuri fara posibilitate de replica, sentinta fara drept de apel, care se da pretentiei ungurilor navalitori de a silui o parte a poporului daco-roman si a încerca sa-l înghita în mijlocul Europei, ba înca la mijlocul secolului al XX-lea.

Nu se poate ca freamatul cântecelor si ropotul nesfârsit al pasului cadentat al batalioanelor legionare, sa nu fi trezit din morminte marii nostri stramosi, care au luptat si s-au jertfit în credinta reînvierii neamului lor.

Defilarea s-a terminat târziu, caci batalioanele se scurgeau fara întrerupere ca izvorâte din pamânt, iar când si ultima unitate trecuse, parea ca umbra Capitanului întorcându-si fata senina, plina de satisfactie catre mucenicii legionari ce-l înconjurau, le spunea: Jertfa nu a fost zadarnica!”

III. CRIMELE REGIMULUI CARLIST SI PROBLEMA SANCTIUNILOR

În problema sanctiunilor, Generalul Antonescu a urmat aceeasi linie ca a întregii lui guvernari. Câta vreme a fost loial miscarii, era decis sa-i pedepseasca cu severitate pe cei vinovati de asasinarea Capitanului, dar de îndata ce si-a schimbat atitudinea fata de noi, urmarind alte planuri, a început sa bata în retragere, vrând sa salveze viata celor închisi la Jilava.

1. Conceptia de baza a sanctiunilor

Când o revolutie triumfa într-o tara, asa cum demonstreaza atâtea antecedente istorice, masele populare îsi fac singure dreptate din primele zile, nimicindu-i fara alegere pe asupritorii lor de pâna atunci. „În acest caz, raspunderea nu cade asupra acelora care, sfarâmând lanturile silniciei, se napustesc asupra prigonitorilor lor, astâmparându-si revolta în sângele lor, ci asupra tiranilor care împing oamenii la disperare”.

Lasând mâna libera legionarilor sa se razbune contra uneltelor regimului carlist, care au ucis atâtia oameni nevinovati, revolutia de la 6 Septembrie s-ar fi desfasurat conform impulsurilor ei naturale. Era o reactiune justificata pe planul mare al istoriei si, ca urmare a ei, ar fi platit cu viata sute si chiar mii de indivizi implicati în crimele dictaturii carliste.

Dar aceasta revarsare necontrolata a razbunarii mi-a repugnat din primul moment. „Desi de nenumarate ori, în cursul luptei contra regimului carlist, când atâtia prieteni si camarazi erau sugrumati în beciurile politiei sau arsi de vii în crematoriu jurasem sa fiu fara crutare în ziua biruintei, era ceva care ma retinea si acest sentiment de rezerva îl citeam în ochii tuturor acelora care ma înconjurau în acel moment. Era linia crestina a miscarii noastre. Îmi spuneam ca am scadea din maretia sacrificiilor noastre, daca am cauta o compensatie a pierderilor suferite pe aceasta cale”.

În România, în Septembrie 1940, se întrunisera toate conditiile obiective si toate justificarile posibile ca sa se produca o represiune generalizata contra asasinilor mari si mici ai perioadei carliste. N-am înclinat cursul revolutiei în aceasta directie. În afara de orientarea crestina a miscarii noastre, noi aveam si un alt sens de întelegere a unei revolutii nationale, care ne împiedica sa ne angajam într-o baie de sânge. Nu puteam urma nici exemplul revolutiei franceze, care a sfârsit în teroare, si nici al dictaturilor comuniste. Comunistii nu se multumesc cu revolutii de tip popular, care invadeaza o natiune ca o apa de mare si apoi se retrag, ci urmaresc exterminarea sistematici a vechii clase conducatoare. Tratamentul ce ni l-a aplicat noua dictatura Carol-Calinescu – exterminarea elitei legionare – s-a inspirat din modelul sovietic . Pentru noi, revolutie nu înseamna distrugerea unei clase, ci instaurarea unei noi ordine, în cadrul careia ar fi putut servi si reprezentantii vechii clase conducatoare, ceea ce este cu totul altceva. Aceasta este deosebirea între o revolutie nationala si o revolutie internationala. Fortele revolutionare internationale nu se intereseaza de pierderile suferite de o natiune într-o revolutie. Dimpotriva, cu cât pierderile sunt mai mari, mai sângeroase, cu atât scopurile revolutiei internationale sunt mai bine servite. Tocmai nationalismul nostru, tocmai grija de viitorul natiunii, ne împiedica sa ne lasam calauziti exclusiv de sentimentul razbunarii sau sa procedam la o lichidare sistematica a fostilor adversari, dupa modelul oferit de „marile” revolutii sau de regimul carlist .

Calauzit de aceste convingeri, am frânat în germene orice tendinte ca legionarii sa se substituie justitiei, pedepsindu-i prin executii sumare pe asasinii camarazilor lor, si am impus o norma si o constiinta superioara în problema sanctiunilor. Si în relatiile cu fostii nostri dusmani, care ne-au facut atâta rau si care acuma zaceau neputinciosi la pamânt, ne-am purtat cu echitate si ponderatie. Dreptate, da, pedepsirea vinovatilor, da, dar nu dreptul fiecaruia de a administra dreptatea, chiar daca cei loviti de ei si-ar fi meritat pe deplin soarta. Nu acte de razbunare, ci interventia justitiei, pentru ca sanctiunile sa aiba cu atât mai mare greutate atât în popor cât si în lumina istoriei.

Noi am optat pentru justitie, pentru calea legala. Manifestatii uriase, strigate de bucurie, cântece, aclamatii, dar toate într-o perfecta ordine. Nici un legionar n-a ridicat mâna împotriva vreunui om al fostului regim. Cea mai mare biruinta a fost aceea repurtata asupra noastra. A fost o biruinta luminoasa, o biruinta a spiritului. Abia iesiti din închisori, cu rani înca deschise, trupesti si sufletesti, cu goluri înspaimântatoare în mijlocul nostru, am refuzat sa ne facem singuri dreptate”.



Chestiunea aceasta am tratat-o pe larg în Cazul Iorga-Madgearu. Pasajele cuprinse între semnele citatiei apartin acestei lucrari.

2. Arestari sporadice

În primele zile ale guvernarii, nu s-a luat nici o masura pentru arestarea slujbasilor regimului carlist implicati în crimele contra legionarilor. Acestia s-au bucurat mai departe de libertate si este de mirare cum de n-au profitat mai multi de acest timp mort pentru a disparea.

S-au facut câteva arestari în acest interval de catre politia legionara, dar nu din initiativa ei, ci provocate de faptul ca unii complici ai Regelui Carol au parasit domiciliul lor cautând sa se sustraga raspunderilor. Cei arestati au fost surprinsi în tentativa lor de a fugi peste hotare, de a se ascunde în alte orase, decât locul lor de resedinta.

Unul din marii criminali care n-au mai putut fi gasiti a fost Directorul Prefecturii de Politie, Vasile Parisianu. Acesta reusise sa treaca frontiera în Iugoslavia din primele zile, unde s-a pus sub ocrotirea autoritatilor sârbesti. O alta figura sinistra din galeria carlista, Colonelul Dumitru, Presedintele Tribunalului Militar din Bucuresti, care i-a condamnat pe nedrept, fara nici o proba de vinovatie, pe Capitan si pe alti conducatori ai miscarii, n-a parasit tara, dar s-a ascuns asa de bine ca desi a fost cautat cu înfrigurare în tot timpul guvernarii noastre, nu a putut fi gasit.

Altii au fost mai putin norocosi. Generalul Gabriel Marinescu fugise de-acasa si se îndreptase spre Banat, de unde avea de gând sa treaca si el în Iugoslavia. Facând un popas la Baile Herculane, a fost identificat de legionari si retinut. Comandantul Legiunii de Jandarmi din Constanta, Popescu-Marinaru, care ucisese cu mâna lui trei preoti legionari în cursul baii de sânge din 21-22 Septembrie 1939, disparuse din oras. Legionarii au rascolit toata Dobrogea, fara a-i da de urma. În sfârsit unuia i-a trecut prin minte sa-l caute la o mosie de-a lui ce-o avea prin sudul provinciei. Într-adevar era aici... în halat si papuci.

Fostul presedinte al Tribunalului Militar Cluj, Colonelul Negulescu, degradase justitia militara, ca si nevrednicii sai colegi de la Bucuresti, la o simpla unealta a regimului. Studentimea româna a avut mult de patimit de pe urma lui. În afara de sentintele lui nedrepte, ordonate de camarila, îsi daduse consimtamântul ca unii legionari arestati în cursul unor atentate, sa fie scosi de sub jurisdictia Tribunalului Militar si executati sumar. La intrarea Ungurilor în Ardealul de Nord, se refugiase de la Cluj la Sibiu, unde statea ascuns. Dupa strângerea mai multor informatii, i s-a descoperit domiciliul clandestin si a fost retinut.

Legionarii care au operat arestarile, au respectat ordinul meu. Nu s-au savârsit acte individuale de razbunare. Nimeni n-a fost omorât. Cei retinuti au fost trimisi sub escorta la Bucuresti, unde au fost predati organelor competente, pentru a fi cercetati.

3. Un articol al lui Grigore Manoilescu

În ziarul Buna Vestire, Grigore Manoilescu, directorul acestei gazete, a publicat un aspru articol referitor la modul cum sunt tratati criminalii erei carliste, intitulat „Cu Manusi”. Manoilescu învinuia guvernul ca se poarta prea blând, prea tolerant, „prea cu manusi” cu ucigasii Capitanului si ai atâtor legionari.

Articolul lui Manoilescu exprima o realitate. Eram pe la sfârsitul lunii Septembrie si complicii Regelui Carol înca nu fusesera deranjati de justitie. Nu se stabilise înca nimic precis, privitor la anchetarea lor si nu se daduse nici un ordin de detentie, desi vinovatii, în acest caz, erau prea bine cunoscuti. Lumea legionara era revoltata si nu stia cum sa interpreteze atitudinea dilatorie a guvernului.

Când a citit articolul, Generalul Antonescu a avut o explozie de mânie. „Cum se poate ca legionarii sa-l banuiasca tocmai pe el, care a suferit alaturi de ei si i-a scapat de teroarea carlista?” Generalul avea dreptate sa fie suparat. Imputarea lui Manoilescu nu i se putea adresa lui, în acel moment. Asa cum îl cunosteam pe atunci, era ferm decis sa-i pedepseasca pe criminalii carlisti. Când s-a întors de la Predeal, unde a asistat în genunchi la slujba de pomenire de la 22 Septembrie, mi-a spus: „Domnule Sima, sunt îngrozit de ce-am vazut la Predeal. Atâtea cruci! Atâtia tineri ucisi în floarea vârstei! Am sa-i pedepsesc pe acesti ticalosi de o sa ma pomeneasca istoria”. Pe atunci erau înca proaspete în amintirea lui propriile suferinte, surghiunul de la Bistrita si teama ce-l încercase ca ar putea avea sfârsitul lui Codreanu. Sub imperiul acestor sentimente, era solidar cu noi si parea hotarât sa procedeze fara mila contra executantilor crimelor ordonate de Palat, pe care îi considera în acelasi timp si dusmanii lui.

Cine tergiversa în chestiunea sanctiunilor era Mihai Antonescu, Ministrul Justitiei, care nu parea grabit sa dispuna arestarea si anchetarea celor vinovati. Mihai Antonescu apartinea, vechii clase conducatoare politicianiste si prin diverse fire întretinea legaturi si cu cercul din care s-au recrutat asasinii din timpul lui Carol.

Ca sa-l potolesc pe General, i-am cerut lui Grigore Manoilescu sa se retraga de la directia gazetei Buna Vestire. S-a oferit atunci sa ia conducerea ziarului Alexandru Constant, Ministrul Propagandei. Generalul a fost multumit cu aceasta numire, caci prezenta lui Constant în fruntea ziarului era o garantie ca nu se vor mai publica articole care sa-i irite sensibilitatea.

Articolul lui Grigore Manoilescu n-a ramas totusi fara efect. În curând a fost numita o Comisie de Ancheta care sa instruiasca crimele din timpul dictaturii carliste si s-a ordonat arestarea preventiva a principalilor vinovati.

4. Justitia intra în actiune

Conducatorul Statului s-a tinut de cuvânt. Ca urmare a interventiei lui, Mihai Antonescu s-a decis sa puna în miscare mecanismul judiciar de urmarire a vinovatilor. Este adevarat ca înca de la 23 Septembrie 1940, pe cale de decret-lege, s-a instituit o Comisie Speciala de Ancheta Criminala, sub presedintia Consilierului de Curte de Casatie, Eugeniu Banescu, dar cum atributiile Comisiei nu erau clar definite, n-a putut întra în functiune. Comisia nu era emanatia puterii judecatoresti, ci depindea direct de Presedintia Consiliului.

Au mai trecut înca zece zile pâna ce un alt decret-lege, din 3 Octombrie, a adus noi precizari si a stabilit normele ei de procedura. Abia dupa aparitia acestui decret, Comisia de Ancheta s-a putut constitui, în 4 Octombrie, si a început sa lucreze.

Înfiintarea Comisiei de Ancheta deschidea o noua problema: cine sa fie dat în judecata? Toti cei implicati în crimele carliste contra legionarilor? Daca am fi aplicat criteriul culpabilitatii cu rigoare, atunci puteam aduce pe banca acuzatilor câteva mii de persoane. În acest caz, nu ne puteam limita la faptuitorii directi ai crimelor, ci trebuia sa tragem la raspundere pe complicii lor mari si mici, care formau o retea vasta în toata tara.

Am meditat îndelung asupra acestei chestiuni în aceste zile, când trebuia sa se întocmeasca lista celor ce urmau sa fie retinuti si anchetati. Am ajuns la concluzia ca, din punct de vedere al intereselor Statului, trebuia lichidat trecutul cu cât mai putine capete cazute. O stare de nesiguranta prelungita, din cauza numeroaselor procese, ar atârna ca o sabie a lui Damocles asupra vechii clase conducatoare românesti si ar avea efecte negative – chiar pentru propria noastra guvernare. Cum urmaream sa normalizam viata politica a tarii si chiar sa procedam la alegeri libere, era necesar sa adoptam un criteriu restrictiv în fixarea responsabilitatilor. Cercul celor vinovati trebuia redus la cea mai concentrata expresie posibila.

În primul rând, am scos din cauza partidele politice, desi nu erau fara pacat, caci participasera, în forme si grade diferite, la dictatura carlista, acceptând ideea de lichidare a miscarii, fie prin comisiune, prin oamenii ce i-au pus la dispozitia Regelui, fie prin omisiune, adica prin aprobarea tacita a abominabilelor crime savârsite de acest regim.

Am facut un pas mai departe în aplicarea acestui criteriu restrictiv. Nu am cerut sa fie implicati în bloc – cum era normal – nici personalul politic de care s-a slujit Regele Carol în diferitele guvernari. Am scos din cauza marea majoritate a ministrilor carlisti din guvernele crimei, separându-i de acel grup restrâns care detinea efectiv puterea si care a ordonat masacrele. În general am urmarit sa desprind cadrul politic al tarii de uneltele bestiale ale regimului. Am tratat aceasta chestiune în cartea Cazul Iorga- Madgearu, unde cititorul va putea afla expuse pe larg motivele care m-au determinat sa fiu atât de indulgent în actiunea de pedepsire a celor vinovati de asasinarea legionarilor. Între altele, spuneam în acea brosura urmatoarele:

Regimul carlist, ca orice regim de dictatura, poseda o infrastructura. Din tot aparatul de Stat si din toata lumea politica, Armand Calinescu selectionase o echipa de devotati, cu care opera contra legionarilor si contra tuturor acelora care se opuneau dictaturii. Puterile Statului fusesera smulse din mâna organelor legitime ale tarii si predate acestei echipe de gangsteri, conduse de Armand Calinescu si patronata de Rege. Aceasta retea de asasini avea ramificatii în justitie, în armata, în politie, în jandarmerie si în întreg aparatul de Stat. Acestia reprezentau, cum se spunea pe atunci, „permanentele Statului”, în realitate era NKVD-ul regimului, care n-avea de dat socoteala decât centrului conspirativ de la Palat. Acest grup era foarte redus, nu trecea de o suta de oameni, dar dupa indicatiile lor decidea camarila. Tatarascu putea deveni ministru sau putea fi concediat, dar structura de baza nu se schimba. Acest grup restrâns de oameni erau animatorii regimului si executantii tuturor crimelor. Indivizii ce formau acest grup erau legati între ei exclusiv prin setea de putere si de beneficii materiale. Despre Gabriel Marinescu se spunea ca strânsese o avere de milioane de lei din jaf si crima. Politica propriu zisa era de resortul Regelui, al lui Urdareanu, Elena Lupescu si alti câtiva”.

Noi am circumscris responsabilitatile la acest grup de baza al dictaturii carliste. N-am cerut nici capul partidelor, i-am scos din cauza si pe aceia care au dat girul politic dictaturii, cum au fost consilierii regali, si am avut generozitatea ca sa nu-i implicam în bloc pe toti acei care au servit ca ministri sub Carol. Am cerut ca sa fie trimis în judecata exclusiv acest grup restrâns de criminali notorii, Bengliu, Gherovici, Argeseanu, Macoveanu, Dinulescu etc.”

Trebuie sa adaug ca limitarea acuzatiei noastre de a da fi dati în judecata numai principalii vinovati nu se datoreaza vreunei presiuni a Conducatorului Statului. Generalul Antonescu din acea vreme n-ar fi avut nimic împotriva daca am fi inclus în lista celor destinati a fi arestati si o serie de ministri ai dictaturii carliste, în afara de cei direct responsabili de organizarea crimelor. Daca am fi introdus în aceasta lista pe un Petre Andrei, pe-un Mihail Ralea, pe Ghelmegeanu sau Tatarascu, n-ar fi gasit nimic anormal si nu s-ar fi opus. Scriam în brosura Cazul Iorga-Madgearu:

Generalul Antonescu a fost surprins de moderatia cererilor noastre. El ar fi mers la arestari mult mai numeroase. El vroia sa implice în proces si o parte din cadrul politic al dictaturii. Ma refer la atitudinea lui în aceasta chestiune în primele doua luni de regim national-legionar. Antonescu de atunci era altul decât Antonescu de mai târziu. Era furios pâna la isterie contra fostilor demnitari carlisti. Antonescu era un om razbunator. În vara anului 1940 fusese internat la Mânastirea Bistrita si eliberat cu trei zile înainte de izbucnirea revolutiei legionare. Când a ajuns Conducator al Statului, fierbea de mânie contra tuturor acelora pe care îi considera responsabili de prigonirea lui”.



***

În aceasta faza deci, noi n-am avut nevoie sa-l împingem pe Antonescu la masuri contra uneltelor regimului carlist. El era mult mai pornit decât noi. Hotarârile lui erau alimentate de propriile lui suferinte. Fusese el însusi ofensat, bruscat, lovit de cei ce i-au asasinat pe camarazii nostri. Rolul meu, la început, a fost mai degraba sa-l temperez. Primele liste de detineri au fost întocmite de General, Mihai Antonescu si Rioseanu. Pe ele figurau Tatarascu, Ghelmegeanu, Radu Lobey, Eduard Mirto, Eugen Titeanu, Generalii Ilcus si Tenescu Florea si alti oameni politici care au servit sub dictatura. O parte din aceste liste au fost publicate si s-a hotarât, ca o prima masura, sa se aplice domiciliul fortat acestor persoane. Cu mare greutate l-am convins pe General sa renunte la cei de mai sus. Dupa ce s-a potolit, m-am îngrijit personal ca sa se ridice garzile de paza de la domiciliul acestora, formate din jandarmi si legionari”.



Dar cu aceasta delimitare a raspunderilor, operatia nu era terminata. Ce facem cu agentii fortei publice, care, ascultând de ordinul Regelui, au participat la executii de legionari? Numarul acestora era foarte mare. Dupa un calcul sumar se ridica la aproximativ 500. Ce facem cu ofiterii de armata, fostii prefecti de judet, ce facem cu ofiterii din jandarmerie, fosti sefi de legiune de jandarmi, subofiteri din aceeasi arma, comisari si agenti de politie? Îi introducem pe toti în lotul celor vinovati si procedam la arestarea lor? Mi-am dat seama ca aceste masuri, perfect justificate, ar produce mari tulburari între militari. Am aplicat si în acest caz criteriul restrictiv, pentru a cruta cât mai multe elemente din cadrul armatei. Armata nu trebuia identificata cu crimele fostului regim.

Dupa aceste trieri, acordul final între mine si Antonescu, referitor la sanctiuni, a luat urmatorul aspect:

Pe cei implicati în executia legionarilor, i-am împartit în trei categorii:

prefectii militari, generali si colonei, scosi complet din cauza. Acestia vor ramâne în armata si cariera lor nu va avea nimic de suferit. Singurul lucru ce i l-am cerut Generalului a fost sa nu-i întrebuinteze pe acestia în posturi de mare raspundere;

sefii de legiuni de jandarmi, maiori si colonei, comisarii de politie, jandarmii si agentii care au executat ordinele de servilism si fara a fi pus zel în urmarirea legionarilor, nu vor suferi decât sanctiuni administrative, adica vor fi îndepartati din corpul jandarmeresc sau de politie;

lotul marilor vinovati, indiferent din ce sector al Statului proveneau, armata, politie, jandarmerie, justitie civila sau militara, organizatii politice etc., vor fi arestati si deferiti justitiei”.

În total numarul celor din ultima categorie se ridica la aproximativ o suta, în timp ce numarul celor care au participat efectiv la executii era de cca. 500. Sa comparam acum pierderile suferite de noi cu acest numar. Legionarii asasinati în timpul dictaturii carliste se apropie de 300 si nu legionari luati la întâmplare, ci elita unei generatii. Nici nu ne-am lasat târâti de pornirea spre razbunare si nici n-am cautat o compensatie a pierderilor noastre pe baza principiului „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.



Tot din motivul de a nu tulbura opinia publica, nu i-am inclus în lista arestarilor pe Iorga si Argetoianu, desi apartineau lotului marilor vinovati. Sub guvernul Argetoianu, care a urmat dupa guvernul Argeseanu, au fost asasinati alti legionari si anume aceia ce au fost uitati sau nu li s-a putut da de urma în toiul masacrelor precedente. Iorga era vinovat în cel mai înalt grad, pe aceeasi treapta cu Elena Lupescu si Armand Calinescu, facând parte din cercul celor care au conspirat la suprimarea Capitanului.

Dar cu Iorga se punea o problema delicata. „Iorga era... Iorga. Arestarea lui Iorga ar fi facut o mai mare vâlva în tara decât a tuturor celorlalti oameni politici la un loc. Lumea nu cunostea îndeajuns ce-a facut Iorga, la ce crime îngrozitoare a fost partas. Pastra înca o imagine idilica a profesorului. De la plecarea lui de la putere trecusera zece ani si mizerabila lui guvernare începuse sa se uite. Înainte de a-l aresta, trebuia organizata contra lui o campanie de presa de câteva luni, pentru a-i dezgropa trecutul politic plin de pacate si a-i smulge masca onorabilitatii”.


Yüklə 1,89 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   39




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin