Era libertatii statul national-legionar

IV. BATALIA ECONOMICA

În chestiunea românizarii economiei – punctul de controversa al guvernarii legionare – noi n-am facut altceva decât sa executam legile si dispozitiile emanate de la Seful Statului. Toate masurile luate în acest domeniu apartin Generalului Antonescu si s-au realizat sub autoritatea lui directa.

1. Refacerea tarii

Mutilarea teritoriala a României a avut urmari dezastruoase si asupra economiei nationale. Toate ramurile de productie au fost zdruncinate. Agricultura lâncezea, bugetul Statului se dezechilibrase, iar sutele de mii de refugiati din Basarabia, Bucovina si Ardealul de Nord apasau greu în viata natiunii. Comertul si industria erau în criza, grav afectate atât de pierderea bogatului hinterland reprezentat de provinciile pierdute, cât si din cauza nelinistii provocate de schimbarea de regim, a carui orientare economica nu se cunostea. Evreii întrasera în panica si cautau sa se desfaca cât mai repede de întreprinderile lor pentru a putea parasi tara, în timp ce Germanii, atât cei din Reich cât si localnicii, vroiau sa profite de noua conjunctura politica pentru a acapara cât mai multe bunuri evreiesti.

Dar, desi titularii departamentelor economice erau straini de miscare si, în consecinta, nu aveam raspunderea directa a acestui sector de guvernare, totusi Generalul Antonescu, din prima zi a colaborarii noastre, a facut apel la miscare ca sa-l ajutam în opera de refacere materiala a tarii. Nu am fost noi care ne-am îmbulzit sa punem mâna pe pozitii economice în domeniul public si privat, ci Conducatorul Statului ne-a solicitat sprijinul ca sa rezolve problemele materiale ale natiunii. Pentru miscare ar fi fost mult mai convenabil ca sa ramânem un timp oarecare departe de aceste sarcini strivitoare, pentru a-si putea concentra toate fortele disponibile în politica interna si externa. Generalul ne-a angajat în economie nu din atasament pentru idealurile Legiunii, ci pentru ca se gasea el însusi la strâmtoare în acel moment. Un om singur, fara colaboratori loiali, nu putea face fata enormelor dificultati de reorganizare a economiei nationale. În acea perioada de tranzitie de la o tara în ruina la o tara viabila nu se cerea numai competenta specialistului în materie, ci si spiritul de sacrificiu din partea tuturor cetatenilor. Exclusiv din dragoste de tara ne-am angajat alaturi de General în actiunea de salvare a patrimoniului fizic al natiunii.

Aparitia legionarilor în diversele ramuri ale economiei nationale n-a fost asadar un privilegiu, o recompensa ce se cuvenea învingatorilor, ci un efort tragic pe care l-am platit cu împrastierea fortelor noastre si apoi cu valul de calomnii ce s-a abatut asupra miscarii dupa 23 Ianuarie 1941, când am fost tradati de Antonescu si azvârliti din nou în ilegalitate.

Totusi s-a îndeplinit si al doilea miracol, miracolul economic, dupa cel politic. Gratie energiei legionare, fortele productive ale natiunii si-au reluat ritmul creator si când am fost alungati de la putere, am lasat în urma o tara prospera, care a fost apoi în stare sa suporte si lunga campanie din rasarit.

2. Ofensiva agricola

Problema cea mai grava ce se punea economiei nationale în momentul când am pasit pragul guvernarii, a fost starea îngrijoratoare din agricultura. Însamântarile erau întârziate si daca nu se luau masuri energice din vreme, tara era amenintata de foamete în vara urmatoare.

Situatia se prezenta mai tragica în judetele de câmpie din Muntenia, Oltenia si Moldova, de-a lungul Prutului, adica tocmai în acele regiuni cunoscute a fi grânarul României. Au fost mai multi factori care au contribuit la aceasta paraginire a ogorului românesc:

1. Marile concentrari din anul 1940 au sustras multe brate de munca din aria agriculturii.

2. Lipseau nu numai oamenii, ci si carele, carutele, caii din cauza rechizitiilor militare.

3. Vara fusese ploioasa si câmpul dospea de apa. Taranii asteptau sa se usuce pamântul ca sa poata iesi cu plugurile. Tot din cauza ploilor, anul 1940 fusese unul din cei mai rai ani agricoli de la razboi pâna atunci.

4. Taranimea era abatuta din cauza pierderilor teritoriale. Nu stia unde se va opri dezastrul si daca potopul dusmanilor nu va cotropi si restul de tara. Nestiind ce le va aduce ziua de mâine, sclavie sau bejenie, plugarilor nu le venea sa iasa la câmp.

5. Recolta de toamna ajunsese la mai putin de jumatate din media normala.

Abia trecusera câteva zile de la formarea guvernului si ma cheama Generalul:

– Domnule Sima, situatia agricola este rea si mai ales în judetele care dau cea mai mare recolta de cereale. Fireste ca am dat ordin ca autoritatile sa supravegheze mersul lucrarilor la câmp, înca înainte de formarea guvernului. Dar nu ajunge. Munca trebuie sa se faca repede si intens, caci altminteri riscam ca anul viitor sa fie un an de foamete. Trebuie sa intervina si legionarii. Stiu ca aveti organizatii la sate. Sa dai si D-ta dispozitii, prin Secretariatul Miscarii, ca legionarii sa-i îndemne pe tarani sa iasa cât mai repede cu plugurile pe ogoare pentru a pregati însamântarile.

– Domnule General, problema ce mi-ati semnalat-o ne preocupa si pe noi, fiind poate singurii care putem interveni, prompt si eficace, ca întârzierea muncilor agricole sa poata fi recuperata. Legionarii îsi vor face datoria. Va asigur ca situatia precara din agricultura se va normaliza repede.

În câteva zile au pornit ordinele necesare si sefii de organizatii, pâna în cel mai îndepartat sat, i-au adunat pe tarani si i-au îndemnat sa iasa la câmp si sa nu lase nici un petec de pamânt necultivat. Am dat dispozitiei primite de la Seful Statului caracterul unei mari batalii, destinate sa salveze poporul de la o catastrofa alimentara. Taranii au înteles si au pornit voios la munca. Nu veneau urgisitii de jandarmi sa-i sileasca, cu baioneta la spate sa iasa la câmp, ci proprii lor frati, tarani ca si ei, constituiti în cuiburi, îi sfatuiau sa aiba mila de ogor. Legionarii care conduceau aceasta batalie erau gospodari de frunte în sate dând ei însisi exemplu celorlalti cu propria lor harnicie.

Ne-a favorizat si vremea. Dupa 6 Septembrie n-a mai plouat. Pamântul s-a zvântat, pastrând totusi suficienta umezeala ca semintele sa poata încolti. Timpul uscat a tinut pâna pe la mijlocul lunii Noiembrie, încât programul însamântarilor a putut fi executat în întregime.

În Consiliul de Ministri din 4 Decembrie 1940, Generalul Antonescu a putut anunta cu satisfactie, pe baza rapoartelor primite de la Ministerul Agriculturii si de la prefecti, ca însamântarile au atins si pe alocuri au depasit suprafetele prevazute în planul agricol, iar în cursul Consiliului de Ministri din 20 Decembrie, comunicatul constata „ca însamântarile s-au încheiat la un total de circa 2.400.000 hectare, depasind în multe parti ale tarii prevederile planului agricol”.

Recolta anului urmator, 1941, care a coincis cu începutul campaniei din rasarit, a fost exceptional de buna, încât a putut asigura atât hrana populatiei cât si aprovizionarea frontului. Dar nicaieri nu s-a mentionat de oficialitate ca aceasta recolta îmbelsugata se datoreaza efortului facut de zeci de mii de legionari tarani de pe întreg cuprinsul tarii. A fost o munca tacuta, anonima, nerecunoscuta decât de bunul Dumnezeu, care s-a revarsat ca o binecuvântare asupra poporului nostru, tocmai în anul înclestarii cu fiara bolsevica.

3. Evreimea în panica. Ordin de la Sinagoga

Alungarea Regelui Carol de pe tron si mai ales faptul care a urmat, proclamarea Statului National-Legionar, au azvârlit evreimea în panica. Evenimentele s-au desfasurat cu atâta repeziciune, încât evreii s-au trezit, asa-zicând peste noapte, cu o situatie fundamental diferita de cea precedenta, când tineau sub control politica României.

Pâna la 6 Septembrie 1940, evreii fusesera stapânii tarii, cu toate ca Regele Carol, silit de împrejurari, a introdus elemente nationaliste în guvern si chiar luase anumite masuri contra lor. „Antisemitismul” Regelui nu-i nelinistea, stiind ca are un caracter tactic si tranzitoriu. De îndata ce Regele va scapa de strânsoarea conjuncturii externe, dominata de puterile Axei, le va revoca. Dupa 6 Septembrie, evreii ramasesera în aer. Elena Lupescu nu mai dirija politica tarii din alcovul ei. Fugise peste hotare, împreuna cu Regele urgisit de toata natia. Nici partidele nu-i puteau ajuta în acel moment, deoarece nu erau la putere. De alta parte, situatia politica interna evolua spre o colaborare a Generalului Antonescu cu Legiunea, având nevoie de sprijinul miscarii pentru consolidarea pozitiei lui în Stat. Alt motiv de neliniste pentru evrei. Care va fi soarta lor cu legionarii în guvern? Cine îi va ocroti? Legaturile lor cu Palatul si cu Presedintia erau întrerupte. Fara îndoiala în jurul Generalului Antonescu se gaseau destule persoane cu influenta, dispuse sa între în solda lor, dar operatia cerea timp si pericolul era iminent. În 11 Septembrie 1940, ziarele anuntau ca multi evrei, din cei bogati, din cei ce aveau mari interese în industrie si comert, au parasit tara stabilindu-se provizoriu la Atena. Hotelurile sunt pline de cetateni români de religie mozaica, în asteptarea vizei pentru America.

În fata acestei amenintari, mai marii sinagogii s-au adunat pentru a elabora o noua strategie de aparare a intereselor lor, adaptata conditiilor dificile în care se gaseau în acel moment. Si erau convinsi pe vremea aceea ca schimbarea din România se petrecuse cu ajutorul lui Hitler (o eroare), ceea ce le marea groaza, crezând ca în spatele legionarilor sta umbra amenintatoare a Führerului.

Situatia comunitatii evreiesti din România parea fruntasilor Sinagogii mai mult decât grava, disperata, din cauza complicitatii lor la actele de guvernare din timpul dictaturii carliste. Pe constiinta lor apasau asasinarea lui Corneliu Codreanu si apoi masacrele din 21 Septembrie 1939. Desi evreii nu au participat direct la aceste executii, servindu-se de unelte recrutate dintre români, totusi tara întreaga stia cine a stat în spatele lor, cine a instigat la omorul Capitanului si al cadrelor legionare: guvernul ocult al evreilor din România, dând curs unor ordine primite de peste hotare, de la centrala iudeo-bolsevica de la Moscova.

Pentru a lamuri termenul întrebuintat mai sus, pentru evrei asasinarea lui Corneliu Codreanu nu era o problema de constiinta, în sens etic. Dimpotriva, intriga ce le-a reusit si care a dus la disparitia Capitanului era considerata în forul lor interior un succes al politicii lor milenare. Ceea ce îi apasa, erau raspunderile legate de aceasta crima. Cum participarea lor nu putea fi negata, le era teama de consecinte, de razbunarea legionarilor, pe care o prevedeau groaznica. Daca în acele zile de rasturnari revolutionare, legionarii, excitati de amintirea sângelui varsat contra camarazilor lor, se napustesc asupra lor, ce se va întâmpla cu ei? Evreii contau pe o reactie imediata si fara mila contra lor, din primele zile ale victoriei legionare.

Pogromurile imaginate de evrei nu s-au întâmplat. Au ramas în imaginatia lor, nu pentru ca n-ar fi fost vinovati de crimele savârsite sub Regele Carol, ci pentru ca noi nu gândeam dupa mentalitatea lor: ochi pentru ochi si dinte pentru dinte. Noi eram crestini. Evreii n-au avut nimic de suferit fizic în timpul guvernarii legionare. Fireste, aveam intentia ca, mai târziu, sa propunem Generalule Antonescu o serie de masuri destinate sa slabeasca presiunea lor asupra românilor în domeniul economic, unde ei detineau peste 70 la suta din bogatiile tarii.

M-am referit la complicitatea lor cu regimul carlist, nu pentru a relua vechile acuzatii contra evreilor, ci pentru a explica starea lor de spirit dupa instaurarea Statului National-Legionar. Marii lor sefi si-au facut socoteala ca, în conditiile politice create dupa 6 Septembrie, nu mai este loc pentru ei în România si cea mai buna solutie ar fi sa paraseasca tara. Multi evrei, de orientare comunista, mai ales din Moldova, n-au mai asteptat acest îndemn, ci din primele zile au trecut Prutul, îngrosând rândul acelor conationali ai lor care operau din cadrul NKVD contra populatiei românesti a Basarabiei.

Mai marii sinagogii le-au mai dat o porunca: sa nu vânda întreprinderile la români, ci sa caute cumparatori germani, de preferinta din Reich. Tranzactiile sa se faca discret, pentru ca atunci când se va auzi în cercurile românesti ca cutare sau cutare întreprindere a trecut în proprietatea germana, actele sa fie deja încheiate.

1. Cointeresându-i pe Germani la acapararea proprietatilor lor, acestia se vor comporta mai tolerant cu evreii si vor amâna aplicarea legilor lor rasiale în România.

2. Dat fiind enormul profit ce-l vor realiza Germanii din aceste tranzactii, la rândul lor, vor face presiuni asupra legionarilor ca sa-si modereze atitudinea fata de evrei, pentru a nu le tulbura afacerile.

3. Sinagoga vedea si mai departe lucrurile. În cazul unei victorii aliate, de care ei nu se îndoiau, bunurile vândute nemtilor vor fi mai usor recuperate, fie ca prada de razboi, fie cu alte titluri (despagubiri, constrângeri etc.), decât daca ar fi vândute românilor.

4. Mai sperau apoi ca din concurenta dintre nemti si legionari pentru acapararea întreprinderilor si pravaliilor evreiesti, sa se nasca tensiuni între cele doua grupe, de care vor profita si ei într-o forma oarecare.

Conform ordinului primit de la Sinagoga, Evreii, si în special bogatasii lor, au început cu febrilitate sa se desfaca de bunuri, cautând aproape exclusiv cumparatori germani.

În perspectiva noastra de atunci, nu întra deloc ideea sa ne angajam într-un proces de recuperare a unei parti din bogatia acumulata de evrei. Aveam lucruri mult mai importante si mai urgente de facut: reorganizarea miscarii si buna administratie a ministerelor ce ni s-au încredintat. Nici nu dispuneam de cadre suficiente pentru a ne substitui evreilor. Problema putea fi amânata. Nici guvernul nu avea aceasta preocupare. În primele mele conversatii economice cu Antonescu, n-am abordat aceasta chestiune. Pentru simplul motiv ca nu exista. Cine a provocat guvernul sa se ocupe de bunurile evreiesti au fost evreii însisi, care, prin precipitarea lor de a-si lichida capitalurile ce le detineau, pentru a emigra, si exclusiv în profitul Nemtilor, au târât guvernul într-o actiune neprevazuta în agenda guvernarii si nedorita de noi. Si atunci s-a angajat o cursa între evrei, care cautau cumparatori germani pentru proprietatile lor, si guvern, care cauta sa frâneze aceasta tendinta daunatoare economiei nationale, pentru a retine cât mai multe bunuri evreiesti în patrimoniul national.

Panica în care au întrat evreii dupa 6 Septembrie, unita cu directiva primita de la conducerea lor de a-i prefera pe germani la lichidarea avutiilor lor, au determinat guvernul sa ia o serie de masuri destinate sa împiedice o noua înstrainare masiva a bunurilor tarii.

4. Cazul Galeries LaFayette

Cine n-a cunoscut marele magazin universal „Galeries LaFayette” de pe Calea Victoriei din Bucuresti’? Magazinul a ramas cu acelasi nume si sub comunisti, fiind transformat într-o întreprindere a Statului: în 1979 a ars si în incendiul de acolo au murit sute de oameni. Ei bine, acest magazin merita sa fie mentionat în aceasta lucrare, deoarece tensiunea provocata de tentativa evreilor de a-l vinde nemtilor a jucat un rol important în orientarea politicii economice a Statului National-Legionar. A fost ca o piatra, care, prin greutatea ei, a pus în miscare masurile luate de guvern contra „înstrainarii” bunurilor evreiesti.

Proprietarul Galeriilor era un evreu sau un consortiu evreiesc. La schimbarea regimului, proprietarii, temându-se sa nu piarda averea, s-au decis sa se desfaca cât mai repede de întreprindere si, conform ordinului primit de la Sinagoga, au intrat în tratative cu cumparatorii germani. Tranzactia s-a încheiat repede, deoarece evreii erau grabiti sa puna mâna pe bani si sa paraseasca tara. Semnarea contractului era iminenta. La începutul lui Octombrie, vine la mine Pavel Suru, proprietarul librariei cu acelasi nume de pe Calea Victoriei, si ma informeaza ca Galeriile sunt pe punctul de a fi vândute unor oameni de afaceri germani. Cum Pavel Suru îi cunostea pe germanii care voiau sa achizitioneze magazinul, l-am rugat sa-i aduca la Presedintie. Stând cu ei de vorba, le-am spus ca n-am nimic împotriva sa intre în posesia întreprinderii, dar i-am sfatuit sa-si caute si un asociat român, sa fie si capitalul românesc reprezentat într-o proportie oarecare, pentru ca lumea sa nu spuna ca sub regim nationalist noi patronam trecerea bunurilor evreiesti în mâini straine. Nu ma gândeam la legionari, care nu aveau bani, ci la orice alt român, indiferent de culoarea lui politica, dispus sa investeasca în aceasta afacere. Am fost surprins de refuzul german. Mi-au comunicat ca ei au mandat de la firma lor sa cumpere întreprinderea în totalitatea ei.

În acelasi timp, au sosit la Presedintie, alte stiri alarmante. În afara de Galeries LaFayette, alte întreprinderi evreiesti au intrat în discutii cu oameni de afaceri germani, pentru a le vinde acestora. Nu ne aflam în fata unui caz izolat, ci a unui sistem, care, profitând de panica evreilor si de starea de tranzitie în care se gasea Statul român de la un regim la altul, vroia sa transforme economia româneasca într-o anexa a economiei germane. Trebuie sa precizez ca invazia de cumparatori germani de la începutul guvernarii noastre nu avea nimic de-a face cu vechile acorduri economice încheiate sub Regele Carol. Era un fenomen cu totul nou, care se datora exclusiv schimbarii de regim din România.

Eram contrariat nu numai de faptul ca abia instalati la putere si cu atâtea probleme pe cap, dupa ce cu sângele nostru deschisesem drumul Puterilor Axei în sud-estul european, Germanii din Reich nu se gândeau decât la acapararea bunurilor evreiesti, ci si de refuzul lor de a accepta colaborarea românilor. Vroiau sa fie singuri stapâni pe toate bunurile achizitionate de la evrei.

”Galeries LaFayette” a fost semnalul ofensivei economice germane, realizata cu scopul sa se substituie în România locurilor parasite în comert si industrie de evrei. Dar si guvernul s-a sesizat de intentiile germane si a reactionat cu „legea comisarilor de românizare”.

5. Legea comisarilor de românizare

Un Consiliu de Ministri, convocat la începutul lunii Octombrie, s-a ocupat în mod special cu problema bunurilor evreiesti. Tema în discutie a fost ce masuri trebuiesc luate pentru ca marile întreprinderi comerciale si industriale evreiesti sa nu sufere o noua înstrainare, iar poporul român sa piarda si acest unic prilej pentru a se emancipa economiceste.

În acest consiliu s-au înfruntat doua teze:

– eu am propus, sustinut de toti ministri legionari, ca sa se înfiinteze în cadrul Ministerului Economiei Nationale, o Comisie de Control a bunurilor evreiesti, destinata sa-si dea avizul în fiecare caz de transfer de proprietate. Nu se va putea încheia nici un act de vânzare fara aprobarea acestei comisii. Comisia va avea minimum trei persoane si va fi constituita nu numai din specialisti în materie, dar si din persoane care sa reprezinte în acelasi timp si o garantie de onestitate si corectitudine;

– a doua teza, prezentata de G. Leon, Ministrul Economiei Nationale, cerea sa se creeze institutia „Comisarii de românizare”, care sa fie numiti la toate întreprinderile evreiesti mari si mijlocii. Rolul lor ar fi sa vegheze atât asupra componentei personalului angajat, pentru a promova elementul etnic românesc, cat si asupra titlurilor lor de proprietate, pentru a împiedica lezarea intereselor nationale.

Eu sustineam ca infinit mai usor poate sa se exercite controlul asupra întreprinderilor evreiesti printr-un organ central, decât sa se împrastie acest control pe toata suprafata tarii. Si, apoi, e infinit mai usor sa gasesti 3-5 oameni competenti si de caracter decât sute de buni administratori, necesari pentru a ocupa locurile comisarilor de românizare. În fiecare caz în parte, în fiecare întreprindere, trebuie sa contam pe deficientele umane ale comisarilor, care ar putea anula însasi intentia legislatorului.

Ma gândeam în sinea mea si la faptul ca principalii nostri oponenti acum, în procesul de românizare al economiei, erau germanii. În alti termeni si cu alta autoritate ar trata cu ei aceasta comisie de înalt nivel, tinând seama si de interesele lor, decât daca se vor hârjoni comisarii de românizare cu ei, pentru fiecare afacere în parte.

Dezbaterile au durat mai bine de o ora si jumatate. Generalul nu se pronuntase înca. Statea la îndoiala sa adopte un punct de vedere sau celalalt. Atunci a intervenit Leon cu un argument care l-a determinat pe General sa treaca de partea acestuia. În Ardealul de Nord, spunea Leon, guvernul maghiar a numit comisari la toate întreprinderile românesti, cu scopul evident al lichidarii lor. Trebuie sa raspundem provocarii maghiare, adoptând aceeasi masura. Cum în Ardealul liber sunt multe întreprinderi cu capital budapestan, trebuie sa procedam la fel, aducându-le sub controlul Statului si cea mai eficace masura este tot formula comisarilor de românizare.

Interventia lui Leon a fost decisiva. Generalul Antonescu s-a alaturat opiniei lui si i-a dat dispozitii ca sa întocmeasca de urgenta textul legii, pentru a-l semna cat mai repede.

Legea comisarilor de românizare a aparut în Monitorul Oficial din 5 Octombrie 1940 si a avut urmatorul continut:

Art. 1. „Ministerul Economiei Nationale poate numi, oricând va socoti necesar, fara motivare, comisari de românizare pe lânga orice întreprindere”.

Art. 2. „Toate actele de gestiune vor fi supuse aprobarii prealabile si nemotivate a comisarului, care supravegheaza si actele de administratie”.

Art. 3. „Actiunile la purtator se nominalizeaza si se stampileaza în termen de 30 de zile. Înscrierea titlurilor în registrele de actionari se va face numai cu aprobarea comisarului, pe baza de acte de proprietate cu data certa, anterioara datei de 9 August 1940”.

Art.4. „Actiunile la purtator se blocheaza pe data numirii Comisarului, pâna la nominalizare”.

Din textul legii se vede clar ca nu avea în vedere numai întreprinderile evreiesti, ci orice fel de întreprindere, pe lânga care Ministerul Economiei Nationale „va socoti necesar” sa numeasca comisari de românizare. Desi originea acestei legi trebuie cautata în tendinta comunitatii evreiesti de a se desface de bunurile ei în profitul germanilor, din cauza masurilor luate de guvernul maghiar în teritoriul ocupat, s-a extins aplicarea ei, înglobând orice fel de întreprindere.

Ce s-a obtinut momentan cu aceasta lege a fost blocarea acapararii bunurilor evreiesti de catre germani. Dar, cum vom vedea în capitolul urmator, legea era defectuos întocmita, încât, pâna la urma, si partea ei buna si pozitiva n-a dat roadele asteptate.