Eric Van Lustbader



Yüklə 1,41 Mb.
səhifə15/27
tarix04.01.2019
ölçüsü1,41 Mb.
#90482
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   27

— Şi ce dacă eşti aici, în Franţa, în loc să fii în Vietnam?

— Okay.

Soutane scoate un sunet dispreţuitor.



— Americanii! Ca şi cum, în sine, acesta ar fi un epitet suficient. Spuneţi „okay” şi aveţi impresia că asta explică orice Oricum, ce înseamnă „okay”?

— De data asta, răspunde Chris, ridicându-se, înseamnă „ajunge”.

— Nu pot să te lovesc la fel de eficient pe cât te loveşti tu singur.

Chris ia o pereche de pantaloni scurţi, un tricou verde închis, care poarta înscris cu mătase albă pe piept cuvântul NANTUCKET. Afară din patio, dimineaţa blândă din Provence îi cade peste umeri. Lumina soarelui, indispensabilă sufletului de artist, se strecoară prin pâlcurile de chiparoşi, ca nişte picături discrete, de parcă ar fi fost ploaie, lăsând să se vadă porţiuni din ce în ce mai mari din construcţie şi, în final, întregul.

Închiriase aceasta casă din Mougins, deoarece era situată în zona de la poalele Alpilor, la o distanţă suficient de mare de Digne, un oraş din Alpii maritimi şi o etapă importantă din Tour de France. Chris credea că Digne va reprezenta un moment crucial pentru cursă. Cine câştigă etapa Digne are cele mai mari şanse să câştige Tour de France. În ultimele câteva săptămâni. Chris se familiarizase cu topografia din oraş şi din împrejurimi.

Această casă este aşezată pe coasta muntelui şi, ca multe mas – fermele din regiune – are faţada îndreptată spre valea din nord, dincolo de care Alpii maritimi se înalţă în splendoarea lor misterioasă. Este o privelişte complet diferită de cea a vilelor de milioane de dolari de pe cealaltă parte a muntelui; peisajul care-ţi taie respiraţia din sud, către unduitoarea Mediterană. Chris văzuse adesea acest peisaj din vila de vară a părinţilor Soutanei şi, luând în calcul toate aspectele, o prefera pe a lui.

Uneori, în dimineţile foarte limpezi, când răsăritul arunca flăcări peste Alpi, Chris îşi închipuia că poate vedea Digne licărind în trecătoarea întunecată din munţi, aşteptând.

— Ce-ai pictat zilele astea? Se interesează Chris. Auzi-o că trece pragul.

— Ce-ai mai scris? Îi întoarce ea întrebarea.

Soutane se află încă sub umbra streşinilor, iar el se întoarce.

— Cu un asemenea corp, ar li trebuit sa Iii printre les petitis rats.

Se referea la… Şoriceii, balerinele novice de la Opera din Paris.

Soutane îşi plimbă mâinile prin păr, făcându-şi un coc înalt, pecetea balerinei:

— În schimb, aproape m-am călugărit.

— N-am crezut niciodată povestea că Soutane ar fi porecla ta.

Preţuire la soutane înseamnă a intra în rândurile Bisericii.

— Este foarte în spiritul tău să-ţi înfrumuseţezi originea numelui. Înalţă aura artistului.

Ea surâde:

— Dar n-o să ştii niciodată sigur.

— În prezent mi se pare că nu ştiu nimic sigur, declară el, din nou serios.

Ea vine către el şi îşi încolăceşte mâna în jurul taliei lui.

— În afară de faptul că vei câştiga Tour de France.

Intră în casă şi întrebă:

— Ce vrei la micul dejun?

Înainte să-i poată răspunde Soutane pusese deja caseta ei favorită cu Charles Aznavour pe casetofonul portabil. Exact în stilul ei, gândeşte Chris, dar nu-i pasă. Indiferent ce ar pregăti, el va mânca foarte conştiincios, pentru că îl va susţine în istovitoarea cursă de dimineaţă prin munţi, spre Digne. După-amiaza Soutane va veni în întâmpinarea lui, să-l ia acasă.

Mai târziu, pedalând cu viteză din ce în ce mai mare pe drumurile întortocheate de ţară, se gândeşte la casa lui. La tatăl lui, fiul demn al unui fermier din Ţara Galilor, care nu făcuse decât să scurme pentru supravieţuirea familiei, în patria lui spectaculoasă, dar de neuitat.

Chris îşi închipuie tatăl ieşind din negurile cenuşii ale Wales-ului, având numai o bucată de pâine tare şi câţiva şilingi în buzunarele pantalonilor. Sosind apoi la Londra, să se instruiască, intrând în rândurile Gărzilor Velşe, luptând mândru pentru Imperiu, întâlnind-o pe mama lui Chris, o americană din Connecticut, evreică poloneză, nicidecum genul de femeie de care Malcom Haye îşi imaginase că se va îndrăgosti. Din cauza ei şi pentru că, până atunci toată familia lui Malcom Haye murise, emigra în Statele Unite.

Urmează, unul câte unul, ca gloanţele într-o armă, Terry şi Chris, fraţii Haye.

Terry. Lui Chris i se pare că este nevoit să se zbată pentru ceea ce fratele său capătă uşor. Terry se născuse un atlet. Era mai puternic, mai rapid, mai deştept decât oricare alt coleg pe care şi-l aducea aminte Chris de la şcoală. Chris se zbătea întotdeauna, fiind în echipa a doua în loc de prima, vioara a doua şi nu conducătorul, în umbra lui Terry.

Şi această umbra, care-l înăbuşea, l-a făcut să încerce din răsputeri să egaleze ori să depăşească realizările fratelui său. Era o sarcină imposibilă şi, într-un fel, era motivul pentru care s-a simţit obligat să şi-o asume. „Iată, dulce Soutane, ce văd eu când privesc umbrele. Văd ceea ce ar trebui să fiu şi nu sunt, oricât de mult aş încerca.”

Un singur lucru bun: i-a adus la ciclism, de la bun început o probă de unul singur, unde nu va fi consemnat în echipa clasată a doua – în cel mai rău caz putea să piardă. Ceea ce a făcut din belşug, la început. Dar încet, cu mari suferinţe a ajuns al doilea la linia de sosire, apoi primul.

Pe atunci terminaseră liceul, iar Terry şi cu el au pornit pe drumuri separate. Terry era bucăţică leită brigadierului velş ce fusese Malcom Haye odată şi pe care doreau să-l întruchipeze fiii săi. Ce te împinge, se întrebă Chris, pedalând prin soarele dens ca marmelada, să fii soldat? Patriotismul pur şi simplu sau, după cum bănuieşte că e cazul cu tatăl şi fratele, un fel de nelinişte arzătoare, personală, care are nevoie să fie domolită?

Nu a fost niciodată atins de acest soi special de nelinişte, această nevoie de a ucide, pe care a remarcat-o în alţi bărbaţi. Este un pacifist; iată de ce se află în Franţa. Sau, iarăşi, laşitatea l-a trimis aici, cu coada între picioare, fugind de haosul întunecat al războiului, de posibilitatea de a muri?

Adevărat, este un război în care Chris nu crede şi ce dacă? Este suficient? „Cum poţi să faci aşa ceva?” i-a spus Malcolm Haye când l-a întâlnit pe Chris la aeroport. „Încă nu-mi vine a crede că mergi în Franţa, în loc să te duci în Vietnam. Chris, este de datoria ta să lupţi în acest război, să ajuţi la stăvilirea năvălirii. Comuniştilor peste Asia de Sud-Est, la păstrarea capitalismului şi liberei iniţiative, politica fundamentală care face măreţia Americii.” Nu există un prozelit mai fervent decât omul care, ca Malcolm Haye, a adoptat o religie. A lui se întâmpla să fie America.

America, îşi spune Chris, indiferent dacă ţara mea are sau nu dreptate? Îşi folosise pacifismul pentru a da bir cu fugiţii? Chris şi-ar fi dorit să fie singur.

— Nu vrei să fiu mândru de tine?„ l-a întrebat Malcolm Haye chiar înainte de a trece prin poarta de plecare. „N-o să vrei niciodată să înveţi cum să fii bărbat?”

Tatăl Soutanei, un bărbat distins, la vreo patruzeci de ani, este mult mai filosof. Seamănă ciudat de mult cu Charles de Gaulle. Unicul element de adăugat la tablou este chipiul pe cap. Părerile lui politice, destul de bizare, sunt radicale. Este un adversar înverşunat al războiului. Îi este groază de ceea ce ţara lui a făcut în Indochina, Vietnam şi Cambodgia. „Ceea ce am început noi cu lăcomie”, zicea, „Statele Unite par să vrea să sfârşească”.

Bizar, pentru că Soutane nu pare să fie atinsă de problemele politicii ori ale filosofiei. Îi explică, în timp ce îi frecţionează energic:

— Am avut mulţi prieteni de la cea mai fragedă vârstă. Erau, am eu acum impresia, radicali, revoluţionari, cu toţii Marat, mai degrabă decât Robespierre, mai degrabă instigatori decât reformatori. Erau prea ocupaţi cu mânia ca să se gândească la reforme.

— Ca tatăl tău?

— Este, poate, dificil să-l placi pe tata. Însă este în acelaşi timp uşor de admirat.

Mâinile ei talentate înlătură cârceii şi durerile din muşchii lui munciţi din greu.

— Tata crede că schimbarea este singura cale legitimă către progres, continuă ea. Pentru el, schimbarea începe prin eliberarea de trecut.

— Istoria, spune monsieur Vosges, tatăl Soutanei, este asemeni cătuşelor. Să luăm, de exemplu, Cambodgia. Noi, francezii, am făcut din ea un protector colonial. În timp ce extrăgeam din ea resursele naturale valoroase, am subminat toată industria autohtonă, conducând economia ţării către o inevitabilă spirală descendentă. Artizanii au fost împinşi în ghearele sărăciei, n-am creat noi industrii care să ia locul celor vechi. Totodată, am încurajat excesele conducătorilor, moralitatea şi corupţia, pentru promovarea propriei noastre bogăţii şi puteri. În cătuşele franceze, Cambodgia a regresat.

Singura modalitate de a schimba această stare deplorabilă este ruperea cătuşelor, întoarcerea de la o istorie care nu conţine nimic valoros pentru khmeri, care sunt pregătiţi să intre în lumea modernă.

Pe scurt, este limpede că singura cale de a face ca lucrurile şi meargă bine în Cambodgia este să fie eliberată de trecut. Pentru a începe din nou, trebuie să faci tabula rasa.

Monsieur Vosges deveni din ce în ce mai înflăcărat, înroşindu-se pe când vorbea pe un ton vehement despre răul teribil pe care ţara sa l-a făcut Cambodgiei. De parcă, îşi zice Chris, îşi vede misiunea ca un fel de jihad şi este înarmat nu numai cu o ideologie justă, ci şi cu sfinţenia Fiinţei Supreme.

Într-o seară, la o petrecere în vila de vară a familiei Vosges, o proprietate luxoasă din stuc alb şi teracotă numită Mon Repos, Chris este prezentat unui khmer dolofan la vreo patruzeci de ani, Saloth Sar. Este, din câte-i spune monsieur Vosges lui Chris, conducătorul luptătorilor pentru libertate din Cambodgia, Khmerii roşii. De asemenea, mai era şi fost student de-al domnului Vosges.

— Acela de care sunt cel mai mândru, adaugă monsieur Vosges.

Saloth Sar strânge mâna lui Chris şi schimbă câteva glume în franceză; khmerul glumeşte, spunând cât de mult l-au ajutat radicalii francezi, mai mult chiar decât Marx. Când râde, pare jovial, cu un aer de unchi. Dar mai târziu, Chris aude un comentariu de-al său către un grup de bărbaţi în haine închise la culoare, fără îndoială comunişti francezi influenţi: „Cambodgia este deja un tărâm al sângelui şi al lacrimilor amare”. Chris observă că ochii lui Saloth Sar se întunecă într-un mod straniu, neliniştitor.

Chris se alătură grupului, pe când Saloth Sar conţinut”.

— Eu cred că generalul Lon Noi, primul ministru al lui Sihanouk, a făcut o înţelegere cu americanii, mai precis cu CIA. Americanii sunt cunoscuţi ca ignorând istoria, ignorând fluxul real al politicii interne. Sunt orbi la curentele ideologice…

Arc un mod de a vorbi în public care impune atenţie. Simpla lui prezenţă atrage privirile. Dar când discută, devine de-a dreptul charismatic. Chris îşi aminteşte în mod straniu un film despre Adolf Hitler pe care-l văzuse la un jurnal ce actualităţi cu ani în urmă. Fireşte, se gândeşte, nu încape mei o comparaţie între cei doi, Hitler şi Saloth Sar. Şi totuşi: abilitatea lor de a incita şi a atrage mulţimea pare absolut similară.

— Credinţa mea este că americanii văd în Lon Noi un Chiang-Kai-shek al lor, marele cavaler alb împotriva flagelului comunist din Cambodgia. Dacă presupunem aşa ceva, atunci trebuie să presupunem că, într-un an, Lon Noi va stăpâni Cambodgia. Poporul va schimba un despot cu un altul. Va rămâne un tărâm al sângelui şi al lacrimilor amare.

— Ar fi într-adevăr teribil pentru Cambodgia, interveni unui dintre comuniştii francezi. Trebuie să facem tot ce ne sta în puteri ca să luptăm împotriva lui.

Saloth Sar zâmbeşte şi Chris zăreşte iarăşi acea întunecare stranie, neliniştitoare în Ochii lui.

— Dimpotrivă, prietene. Nu vom face absolut nimic împotriva lui Lon Noi.

Aş fi nedrept dacă aş spune că nu s-ar schimba nimic în ţara mea. Urmărind ascensiunea lui Lon Noi, vom fi cu un pas mai aproape de revoluţia adevărată. Politica lui dură va întărât: şi mai mult populaţia. Îndârjirea lor se va dubla, apoi se va împătri. Şi, la ţară, în munţi şi plantaţiile de orez, Khmerii roşii vor câştiga mai multă forţă Oamenii şi armele ni se vor alătura, aşa cum râurile se varsă în mare.

Suntem inevitabili ca musonul. Victoria noastră este şi ea inevitabilă. De ce să nu le permitem americanilor să ne ajute fără voie, aşa cum l-au ajutat fără voie pe Mao, sprijinindu-l pe generalisimul Chiang Kai-shek?

Ceva mai târziu. Chris îi vede pe Saloth Sar şi pe monsieur Vosges stând într-un colţ întunecat. Deasupra lor se află balconul deschis de la etajul doi. Curios, Chris urcă scările. Când este chiar deasupra. Lor, se opreşte.

— Ca de obicei, spune Saloth Sar, americanii sunt pe cale să se autodistrugă.

— Te referi la bombardamentele din Cambodgia? Întrebă monsieur Vosges.

— Exact. Aceste acte ilegale de război sunt făcute în mod făţiş pentru a-i nimici pe vietnamezii comunişti şi pe cei din nord, însă peste două mii de civili cambodgieni au fost ucişi de aceste bombardamente americane. Amândoi ştiau că americanii au planuri în Cambodgia. Dar ei nu înţeleg ţara mea, nu pot. Acum, cu ajutorul meu, sentimentele anti-americane sunt în creştere în Cambodgia.

Focul charismatic transfigurează chipul lui Saloth Sar.

— Teribila încălcare a frontierelor de către imperialiştii americani este pârghia de care am nevoie pentru a ralia mai mulţi oameni la cauza Khmerilor roşii. Este în propriul nostru beneficiu să păstrăm viu mitul că suntem o adunătură de lepădături care se ascunde chiar şi de poporul lor. Acum, când americanii au adus războiul în Cambodgia, poporul vede ce mult a greşit ignorând Khmerii roşii. Acum vin la noi ca turmele. În câteva luni, armata mea o va depăşi numeric pe cea a lui Lon Noi.

Monsieur Vosges este pe punctul să-i dea o replică, dar în acei moment, se apropie de ei o femeie încărcată de bijuterii; angajând o conversaţie cu cei doi bărbaţi. Curând după aceea, Saloth Sar se eclipsează.

Dincolo de uşile franţuzeşti, grădina de violete şi plante agăţătoare este iluminată cu lumânări. În spatele zidurilor acoperite cu viţă, luminile scapără în vale, luna sclipeşte peste Mediterana, îndepărtată ca o fotografie, apropiată ca şi mirosul discret al sării marine.

Celeste, mama Soutanei, îmbrăcată într-una din cele mai bune rochii de la Dior, împinge un alt pahar de şampanie în mâna Lui Chris. Cu pielea ei de culoarea aramei, trăsăturile ei aproape polineziene, tipice pentru khmeri, statura sa impunătoare, este extraordinar de frumoasă, dar poate mai puţin exotică decât fiica sa care poartă pe figura ei atât trăsăturile Estului, cât şi pe cele ale Vestului.

Celeste are o personalitate asemănătoare calmului dinaintea furtunii, delicioasă pe dinafară, cu scăpări de fulgere pe dinăuntru. Are aerul, dacă este posibil, de a fi mai rafinată decât soţul ei, monsieur Vosges.

Şi ea pare avidă să-l aibă în pat pe Chris.

— Nu crezi că Soutane se va supăra? O întrebă Chris.

— Supărarea depinde, spune Celeste, de intensitatea. Stimulării.

Se aplecă şi depune un sărut prelung pe obrazul lui.

— Ai încredere în mine, adăugă ea. Va fi bine pentru fiica mea. Am încercat să o „trezesc” încă de când i-am cumpărat primul sutien.

Chris gândeşte: „Ce m-aş fi făcut cu o asemenea mamă?”

— Şi soţul tău?

— În ceea ce îl priveşte, sunt liberă. A învăţat peste ani ca singura cale de a mă ţine este de a nu mă reţine deloc.

Zâmbeşte încurajator, dar nicidecum ingenuu.

— Aşa că, vezi, nu ai de ce să-ţi fie teamă. Dimpotrivă.

— Mai întâi va trebui să-mi explici ceva, spune el, fixând deliberat cu privirea decolteul ei provocator. Cum le place lui Marx şi lui Dior să împartă acelaşi spaţiu?

Celeste râde:

— Ei, ei, răspunde, strângându-i braţul musculos, ai creier pe deasupra. Acum chiar trebuie să te am.

— La curiosite est un vilain defaut. Curiozitatea este un defect urât. Aveţi un răspuns, madame?

Îl mângâie pe încheietura mâinii, pe partea interioară, unde aglomerarea de vene albastre o intrigă.

— Ai perfectă dreptate. Marx n-ar fi înţeles niciodată importanţa lui Dior. Sunt o radicală. Dar nu sunt moartă. În plus, chiar şi pentru un radical, banii sunt utili la ceva.

Precaut, Chris îi desprinde mâna de pe braţul lui. De parcă ar îi fost tentaculul unei caracatiţe.

— O iubesc pe fata dumneavoastră, madame.

Când Celeste râde din nou, se simte o duritate.

— Mai ai atât de multe de învăţat despre viaţă, mun coureur cycliste, spune ea, oferindu-i un zâmbet de nedefinit. Eşti încă tânăr. Crezi că poţi ţine pasiunea în căuşul palmei. N-ai aflat încă faptul că pasiunea este ca nisipul. Dispare indiferent cât de strâns încearcă cineva să-l apuce.

— Greşiţi.

— Oare?

Celeste îl fixează cu o căutătură enervată. Apoi îi surâde atât de radios, încât este seducătoare.



— Ei, presupun că eşti suficient de tânăr ca sa faci din nebunie o virtute.

Stă atât de aproape de el, încât atunci când îi ia mâna şi i-o apasă peste sâni, nimeni nu-l poate vedea.

Chris încearcă să se retragă, dar Celeste, neaşteptat de puternică, îl prinde repede de încheietură.

— Nu, nu. Ar fi trebuit să ştii ce simte o femeie adevărată.

Este fierbinte, pulsând sub degetele lui. Este clar că nu mai are nimic pe sub rochia Dior. Îşi mişcă mâna.

— Mângâie, mângâie.

Degetul mijlociu dispare într-o nouă crăpătură a hainei, genele Celestei se zbat.

— Nu ţi-ai dorit niciodată să fii parte din ceva? Şopteşte ea. Ceva mai presus de tine. Dragostea eternă pe care crezi că o simţi pentru fiica mea nu este nimic comparată cu ideea de a participa la schimbarea socială. Prefacere! Răsturnarea baricadelor! Este datoria noastră lăsată de Dumnezeu de a-i elibera pe cei mai puţin norocoşi decât noi.

Chipul ei ars o expresie batjocoritoare.

— Chiar vrei să-ţi trăieşti viaţa aşa cum a ales ea să şi-o trăiască, temându-se să se dedice vreunei cauze? Cât de ieftină lipsită de valoare este viaţa în asemenea circumstanţe!

În căldura şi fumul petrecerii, Chris are brusc senzaţia că îşi pierde minţile. Abia mai poate respira. Apoi, simţind degetele Celestei în jurul bărbăţiei sale înfierbântate, se. Desprinde de lângă ea.

Oare femeia râde, pe când ei se îndepărtează împleticindu-se, îmbătată de propriile-i cuvinte şi de modul cum se ocupase de propăşirea sufletului lui?

— De fapt, mama nu vrea decât să descopere câtă vreme îi ia ca să corupă bărbaţii, îi spune Soutane mai târziu, în timp ce dansează împreună pe muzica unei formaţii sud-americane.

— Urăşte atât de mult bărbaţii? Se interesează Chris, întrebându-se dacă ar trebui să-i povestească Soutanei cum a încercat mama ei să-l seducă.

— Oh, absolut, răspunde Soutane, iar samba ei creează agitaţie prin încăpere. Dar numai dacă sunt vestici. Îi învinuieşte pentru cele petrecute în ţara ei, Cambodgia.

El se gândeşte acum cât este Celeste de devotata unei cauze şi cât de puţin vrea Soutane să se implice. Ca şi el, are propria ei lume.

— Are motive să urască.

— Dar nu şi pentru ceea ce face, cred. Mamei mele i se pare nevrednic orice rezistă politizării. Celeste crede în destin şi extremism ca într-o religie.

Picăturile de sudoare răsar pe umerii ei goi, asemănătoare unor mici bijuterii. O braziliancă tânără, cu părul negru, cântă: „Vom fi împreună pentru totdeauna, iubitule, pe nisipul alb al plajei, în oceanul albastru, scumpul meu iubit.”

— Ţi-e foame? Vrei sa mănânci? Întrebă Soutane.

Petele verzi din ochii ei s-au mărit în lumina slabă.

Sunt aproape de uşile în stil francez, iar ea îl trage în grădina iluminată de lumânări şi lună, lumină caldă, lumină rece, aruncând peste ei umbre vărgate, ca ale tigrilor.

El o conduce în jos, pe nişte trepte vechi din piatră, acoperite în parte de muşchi şi licheni, trece pe lângă pilaştrii înalţi, decoloraţi şt cariaţi, o gravă aducere-aminte a modului cum acţionează timpul.

După un gard viu, sub un lotus încărcat de fructe, se rostogolesc pe jos. Mirosul levănţicii şi al pământului. Poate auzi cum pulsează căldura în ea, când o sărută între sâni.

Îi ridică rochia mulată pe corp şi o trage neîndemânatic până când o dezgoleşte complet în partea de jos. Rochia rămâne în jurul şoldurilor şi nu se vede decât marginea feminităţii ei. El începe să-i sărute locul tăinuit între coapse, iar ea se deschide la mângâierea lui, deja pregătită.

— Mon coeur, şopteşte Soutane, plimbându-şi degetele prin părul lui.

Îşi eliberează sânii şi îi trage mâinile în sus, peste ei. Vârfurile lor sunt întărite şi fata geme la atingerea lui.

Coapsele ei de marmură se desfac din ce în ce mai mult, le ridică mai sus. Până când, arcuindu-se spasmodic, îl prinde ca-ntr-o menghine dulce, erotică.

Îl sărută şi murmură fără suflare:

— Mon ange, mon bel unge, îngerul meu, îngerul meu frumos, descheindu-i pantalonii, învăluindu-l cu buzele şi limba, cu cerul gurii. Îl aşează între sâni.

Chris, privind-o cu ochii pe jumătate închişi de plăcere cum se apleacă deasupra lui, vede cum o acoperă lumina lunii, făcând să strălucească pielea, între profunzimile întunericului misterios.

Când îl întoarce spre gura ei, plăcerea îl copleşeşte, îşi aruncă pe spate capul, închizând ochii şi gemând.

O aude şoptind, oglindindu-i starea de excitare:

— Da. Oh, da!

Apoi pătrunde complet în ea.

Mai târziu, rămân culcaţi împreună, privind cum lumina lichidă a lunii se cerne printre frunzele de deasupra capetelor lor. Sunetele petrecerii ajung la ci când şi când, aduse de o boare de vânt, încă o samba senzuală, o scurtă izbucnire de râs, clinchetul paharelor ciocnite.

Şi sărutându-se uşor, languros, aud vocea Celestei atât de aproape, încât nu poate veni decât de la o distanţă de câţiva paşi.

— Sunt fericită să-ţi ofer tot ce ai nevoie, spune ea.

Şi, în replică, Saloth Sar rosteşte:

— Sunt încântat să spun că obţin întotdeauna ceea ce am nevoie în casa Vosges.

Chris se rostogoleşte. Mama Soutanei trebuie să se afle de cealaltă parte a tufei. Soutane este lângă el şi părul ei, cu un aspect sălbatic după ce a făcut dragoste, îi gâdilă urechea.

— Am pus mâna pe Kalaşnikov-uri, continuă Celeste. Sunt absolut cele mai utile acum. Mai bune chiar decât armamentul american.

Saloth Sar râde:

— Asta, draga mea Celeste, este ceea ce-mi place mai mult la tine Priceperea în domenii care ar trebui, după toate probabilităţile, să-ţi depăşească cunoştinţele.

— În afara domeniului femeilor, vrei să zici.

— Poate că da.

— Aşa lucrează această familie. Soţul meu se ocupă de teorie. Eu sunt cu practica.

— Cum ar fi procurarea de Kalaşnikov-uri.

— Sunt bună la aşa ceva. Până şi cantitatea neaşteptat de mare pe care-ai comandat-o nu mă tulbură, spune Celeste fără prea multă vanitate… Sunt bună la multe lucruri. De exemplu, cred că ar fi bine să-ţi schimbăm numele.

— Numele meu? De ce?

— Pentru a face din tine o personalitate memorabilă. Mai uşor de recunoscut. Ştii, numele sunt importante. În special numele conducătorilor.

— Te-ai gândit la ceva?

— Cred că ar trebui să-ţi spui Pol Pot.

— Pol Pot? Întrebă Saloth Sar, părând a rămâne cu gura căscată. Nu e un nume khmer. Nu înseamnă nimic.

— Cu atât mai bine. Tu o să-i dai înţelesul.

Saloth Sar, sau Pol Pot râde:

— Aha! Secretul familiei a ieşit în fine la iveală. Tu eşti cea care domină.

— Deloc. Mulţi oameni l-au subapreciat pe soţul meu. Niciunul dintre ei nu mai este acum la putere.

— Fireşte. Dintre voi doi, contactele tale sunt de-a dreptul extraordinare. Nu ştiu ce s-ar fi făcut Khmerii mei roşii fără ajutorul tău.

— Astă-seară am strâns ceva bani pentru tine. Eşti extrem de convingător.

— Situaţia grea a Khmerilor roşii mă face aşa.

— Şi ceilalţi cambodgieni?

— Ei sunt ca oile. Poate chiar mai rău, pentru că au fost deja corupţi de imperialişti. Intelectualii şi preoţii lucrează cu, toţii împotriva binelui poporului, împotriva ideilor Khmerilor roşii. Este o problemă gravă, care are nevoie de o rezolvare.


Yüklə 1,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   27




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin