Eric Van Lustbader

— Mă aflu aici, rosti omul, pentru că nu am unde să mă duc în altă parte. Nu mă pot încrede în nimeni altcineva. Pot să am încredere într-un preot, nu-i aşa? Încrederea este un lucru sacru pentru un preot. Aşa mi se pare că-mi amintesc de copilărie.

Mărturisirea omului intrase într-un ritm anume. Acum aproape nu mai existau pauze între fraze şi nici chiar între idei.

— Chiar şi aici mi-e teamă, adăugă el. Îmi aduc aminte că aveam o senzaţie de calm în biserică. De calm şi pace. Acum nu-mi mai amintesc nici cum erau acele senzaţii. Însă cineva le mai ştie, există cineva pe care l-ai mai putea încă ajuta.

Părintele Guarda ajunsese atât de îngrijorat de aparenta instabilitate a celuilalt, încât întrerupse divagaţia lui:

— Stai aici, îl sfătuise. O să te ajut.

Imediat, auzise un foşnet scurt de cealaltă parte a paravanului şi, realizând că vorbele sale îl speriaseră pe necunoscut, îşi scoase capul prin deschizătura de comunicare a confesionalului. Omul dispăruse deja. O bucăţică de hârtie rămăsese pe scaunul din lemn. Părintele Guarda o ridică. Era mototolită şi umedă, ca şi cum bărbatul ar fi strâns-o în mână o vreme. Pe ea se aflau scrise un nume şi o adresă.

Părintele Guarda se gândise dis-de-dimineaţă cum l-ar fi putut ajuta mai bine pe necunoscut. Iată de ce îşi terminase predica doar cu câteva momente înainte de ora programată pentru a intra în biserică.

Pe când continua să privească pe fereastra casei parohiale, preotul auzi o tuse discretă. Unul dintre asistenţii săi, părintele Donnelly, îl chema la slujbă.

— Voi fi acolo imediat, răspunse părintele Guarda.

Şi, cufundat încă în misterul ce înconjura confesiunea din ziua precedentă, se îndepărtă de şirul de ulmi şi bujori. Pe cine venise să izbăvească acel om la Biserica Sfintei Treimi, dacă nu pe el însuşi? Părintele Guarda ar fi vrut să afle. Scoase din buzunar bucăţica de hârtie. Privi din nou numele înscris acolo. Apoi scrise în josul ei, cu un stilou de pe birou, cuvântul „Mântuit?”. Exagerase deliberat semnul întrebării. Puse la loc în buzunar hârtia, fiindcă nu dorea să uite că trebuie, să-şi urmeze cercetările pe această cale. Îşi aminti vorbele omului, întipărite cu litere de foc în mintea sa: „Există cineva pe care l-ai mai putea încă ajuta”.

Locul de parcare, care acum se golise de oameni, era plin doar de lucruri – aurul unor pământuri noi, New Canaan.

Şi acesta este tot pământul Domnului, se gândi părintele Guarda, luându-şi predica de pe birou şi ieşind pe uşa care conducea direct la altar…

— Kyrie eleison, Christe eleison, Kyrie eleison.

Preotul intonă imnul împreună cu părintele Donnelly şi întreaga congregaţie. Îndeplini riturile de penitenţă şi se pregăti, în timp ce părintele Donnelly citea din Scripturi, paragraful 26 din Levitic, binecuvântările ascultării şi pedepsele neascultării.

Când părintele Donnelly încheie, părintele Guarda se urcă în amvon. Deschise Biblia la locul însemnat din vreme. Citi din Prima Epistolă a lui Ioan: „Copiii mei, vă scria aceste rânduri ca să nu cădeţi în păcat; dar dacă vreunul dintre voi păcătuieşte, avem un apărător în faţa Domnului, pe Iisus Cristos cel drept.”

Părintele Guarda continuă să citească partea din Evanghelie pe care o selectase, dându-şi seama abia atunci că o alesese cu gândul la necunoscut.

Când sfârşi, puse Biblia la o parte şi îşi aranja hârtiile în faţă. În mod ciudat, nu-şi mai amintea ceea ce citea.

— Starea la care aspirăm cu toţii trece prin metamorfoze subtile de-a lungul anilor, începu părintele Guarda.

Stătea cu braţele întinse, sprijinindu-se de marginile din stejar lustruit ale pupitrului. În spate se afla imaginea lui Cristos, în faţă stăteau enoriaşii, cu figurile ridicate înspre el.

— Ceea ce dorim să fim la vârsta adolescenţei nu seamănă deloc cu ceea ce s-ar putea să ne dorim cu zece ani mai târziu. Şi iarăşi, ceea ce ne-ar face fericiţi la douăzeci de ani s-ar putea dovedi superficial şi neinteresant peste încă zece ani.

Predicatorul aruncă o privire peste auditoriul său.

— De ce este aşa? Este valabil pentru toate fiinţele omeneşti? Este la fel pentru bărbaţi şi pentru femei? Pare un lucru universal: de parcă toate creaturile înzestrate cu gândire continuă să crească şi după ce trupurile şi chiar minţile le-au ajuns la maturitate.

Părintele Guarda se mândrea cu faptul că ştia fiecare chip care participa la slujbă, peste care putea pune un nume şi, dacă era capabil, o adresă şi alte câteva informaţii pertinente.

— Poate că aici se află miezul definiţiei contradictorii a libertăţii. Aici, în ţara libertăţii, conceptul de libertate este discutat pe larg, dezbătut şi cercetat. Şi mai este păstrat cu grijă, ca un „drept inalienabil”, conform părinţilor fondatori ai Declaraţiei de Independenţă.

Preotului îi plăcea să se uite la chipurile enoriaşilor în timp ce predica, în schimb, când citea din texte, nu privea pe nimeni.

— Putem să spunem că înţelegem sensul libertăţii şi, prin urmare, valoarea sa?

Presupunea că procedează astfel fiindcă voia să vadă efectul pe care-l aveau cuvintele sale asupra oamenilor, pe când efectul cuvintelor Domnului era în întregime problema lor.

— Ceea ce avem, de fapt, nevoie să cunoaştem sunt dimensiunile libertăţii. În lexiconul gândirii omeneşti nu există, poate, suficienţi termeni pentru a enumera definiţiile libertăţii şi totuşi trebuie să fim în stare să ajungem la anumiţi parametri. Însă libertatea poate – şi adeseori aşa se întâmplă – să existe în afara oricăror parametri. În acest sens, libertatea este sinonimă cu haosul.

În acel moment văzu cu ochii minţii, ridicându-se în faţa sa ca o negură stranie din mlaştină, imaginea bărbatului din confesional. Viziunea era ceţoasă şi întunecată, dar durerea şi disperarea care o desfigurau erau evidente ca nişte stigmate. Părintele Guarda n-ar fi putut spune de unde-şi dădea seama că figura din mintea sa era a omului din confesional, de vreme ce nu avea idee cum arăta necunoscutul, însă era în continuare convins că aşa era. Pentru moment rămase atât de uluit de propriile gânduri, încât îşi întrerupse lectura. Se simţi brusc înfricoşat, aşa cum nu i se mai întâmplase de când fusese în Vietnam. Se scutură, pentru a-şi limpezi gândurile şi apoi, concentrându-se la ceea ce avea de făcut, continuă:

— Haosul înseamnă moarte, rosti, gândindu-se în sinea lui la război. Înseamnă moartea spiritului, moartea naturii, moartea ordinii naturale a lucrurilor. Înseamnă moartea lui Dumnezeu.

Fără libertate, nu mai există posibilitatea alegerii, este adevărat. Dar având numai libertate, alegerea devine iluzorie. Într-o lume a cărei unică limită este libertatea nu există peisaj, adăpost, nici un orizont în funcţie de care să se judece progresul sau regresul. În fapt, nu există trecut şi, drept consecinţă, nici viitor. Nu mai rămâne decât prezentul, imuabil, osificat.

Pe când predica, preotul simţi crescând în el spaima. Ca şi cum ar fi fost ghidat de o apariţie: spiritul necunoscutului, însă de aici ar fi rezultat că omul murise!

— Calcifierea vieţii este unicul şi adevăratul Rău, urmă el cu tenacitate. Aceasta nu era înainte ca Satan să fie aruncat afară din Paradis. Este singura creaţie a lui Satan. Din osificarea vieţii s-au format aşa-numitele şapte păcate capitale. Dar Satan nu a creat aceste păcate „mai uşoare”; el îşi îndeplinise deja opera. Dumnezeu a creat cele şapte păcate capitale, pentru a-l ţine pe Satan la locul său şi pentru a se asigura că Satan nu va înţelege niciodată cu ce putere a fost investit prin crearea Haosului.

De aici nu ne pândeşte nici un pericol, pentru că Satan este Răul. Aşadar, este osificat, imuabil. În timp ce Dumnezeu este în continuă mişcare. Dumnezeu este asemenea lunii când se joacă peste apele oceanului. Dansează, cântă, mângâie, strigă, iluminează, se măreşte şi se micşorează fără încetare. Dumnezeu este unul şi zece mii. Dumnezeu este zece mii şi zece milioane. Dumnezeu este totul, totul, în afară de Rău. Dumnezeu a îngăduit mândria lui Satan, pentru că a văzut nevoia de a alege.

Când, în Eden, şarpele i-a ispitit pe Adam şi Eva, a făcut-o ademenindu-i cu cunoaşterea, cântecul de sirenă al alegerii: să ştie ceea ce ştie Dumnezeu. Şi iată ce au fost ei ispitiţi să afle. Însă alegerea lor a fost cea a mândriei: să se aşeze mai presus de Dumnezeu. Forţa şarpelui constă în a fi capabil să ascundă păcatul mândriei sub învelişul libertăţii.

Ceea ce ne conduce la Satan.

Atunci părintele Guarda îl zări. Trecându-şi privirile peste congregaţie, văzu printre figurile cunoscute una ce nu-i era familiară. Era un chip lung, uscat, cu aspect întunecat; chipul unei fiare de pradă.

— Trebuie să ne temem de Satan? Să-l urâm? Să vedem.

Străinul îl fixa cu o intensitate bizară.

— Satan este isteţ, însă nu este inteligent. Dacă ar fi fost inteligent, ar fi ghicit natura puterii incipiente pe care i-a lăsat-o Dumnezeu. N-a făcut-o.

Dumnezeu ştia asta, fireşte. Altminteri, cum i-ar fi încredinţat lui Satan descoperirea Răului? Isteţimea lui Satan stă în iscusinţa lui de a-şi consacra întreaga atenţie detaliilor. De fapt, Satan are o viziune ca într-un tunel; orizontul lui este excepţional de strâmt. Acest orizont este o condiţie esenţială pentru a produce tortura. Iar tortura este, la urma urmei, ceea ce-l defineşte pe Satan.

Satan, după cum Dumnezeu ştie prea bine, este un maestru al iluziei. Şi prima lui amăgire – cea mai atrăgătoare minciună a sa – este libertatea. Libertatea de orice tiranie a Domnului, de tirania Paradisului, a Bisericii şi, în cele din urmă, a credinţei.

Pentru că, după cum vă daţi seama, credinţa este ultima dimensiune. Credinţa defineşte lumea: graniţele, limitele ei, orizonturile. Credinţa pune totul în perspectivă. Credinţa îi arată omului locul în univers: îl deosebeşte de munţi, de copaci, de cer, de pământ, de celelalte creaţii ale omului. Credinţa este cea care îl exaltă şi îl umileşte pe om.

Satan a spus: „Ascultă-mă şi îmbrăţişează libertatea. Libertatea se află la îndemâna ta”. Ceea ce nu a spus, deliberat, este că, îmbrăţişând libertatea, trebuie să renunţe la credinţă. Aceasta este minciuna lui. Libertatea lui Satan este nelimitată. De aici, osificarea. Este antiteza mişcării. Exclude schimbarea, iar noi în schimbare ne găsim ţelurile.

Trebuie să înţelegem că noţiunea de libertate a lui Satan nu este altceva decât moartea lui Dumnezeu. Este dezlănţuirea Haosului.

La sfârşitul predicii, părintele Guarda s-a întors, pentru a coborî de la amvon. Dar, cu privirea omului întunecat aţintită asupra lui, a ezitat aproape s-o facă.

— Cred într-unul Dumnezeu.

A pornit cântecul împreună cu congregaţia, în timp ce părintele Donnelly pregătea colecta. Trecea printre şirurile de bănci şi părintele Guarda a fost atent în mod special când a ajuns la omul întunecat la chip. A deschis larg ochii când a văzut că necunoscutul strecoară o bancnotă de o mie de dolari printre cele de unu, cinci şi zece.

Preotul turnă vin şi apă. În vasul de argint, pentru Euharistie. Scoase ostia şi, pe când proceda astfel, văzu câţiva enoriaşi aşezându-se pentru a forma un rând. Omul cu figură întunecată se alătură lor.

Părintele Guarda puse ostia în palmele întinse ale enoriaşului, binecuvântându-l.

— Trupul lui Cristos.

— Amen.

Apoi urmă la rând necunoscutul. Rămase în faţa părintelui Guarda şi, în loc să întindă mâna, deschise gura larg. Avea ceva ciudat în figură?

Părintele Guarda era obligat să se aplece, pentru a pune ostia pe limba bărbatului. Atunci simţi o aromă dulceagă pe care nu o putea identifica prea bine. Emana din gura deschisă a omului.

— Trupul lui Cristos.

Preotul se uită şi fu atras de nuanţa din ochii bărbatului din faţa sa. Îşi sondă rapid memoria: era într-o zi sufocantă de august, pe când se ocupa cu stingătoarele de incendiu de pe Tenth Avenue şi se afla într-o tabără în aer liber, pentru două săptămâni. Tânărul Dominic Guarda dăduse peste un şarpe cu clopoţei, de-a lungul unei poteci edenice prin pădure. Reptila l-a fixat fără curiozitate, însă cu un soi de înfometare mioapă, pe care doar mai târziu, când băiatul a devenit bărbat, a fost în stare să o identifice ca fiind expresia plenară a Răului: neprietenoasă, monolitică, elementară. Acum, părintele Guarda întâlnise din nou aceeaşi privire.

— Amen.

Bărbatul se îndepărtă şi, înfiorat, părintele Guarda se întrebă dacă totul fusese numai rodul imaginaţiei sale.

Preotul avea obiceiul să se odihnească o vreme în sacristie, după ce el şi asistenţii săi îşi scoteau veşmintele şi aranjau accesoriile sfinte pentru slujbă. Sacristia Bisericii Sfintei Treimi era deosebit de frumoasă şi spaţioasă. Era plină de relicve religioase semnificative, pe care părintele Guarda se delecta să le cunoască pe îndelete, cu dragoste. În plus, slujba era mai sacră pentru el, poate, decât pentru mulţi alţii şi avea nevoie să-şi petreacă un timp singur, pentru a compensa sentimentele adânci care se năşteau înlăuntrul lui.

În sacristie era întotdeauna întuneric. În zidul exterior din piatră nu fusese construită decât o singură fereastră care era mascată pe dinafară de un gard viu stufos, înalt de aproape patru metri şi jumătate. O bancă din lemn de stejar lustruit, asemănătoare cu băncile din biserică, era aşezată în faţa ferestrei. Acolo se aşeza întotdeauna părintele Guarda după terminarea slujbei. Banca era intenţionat lipsită de confort. Odihna şi confortul nu erau sinonime în vocabularul Bisericii, astfel încât, dacă era permisă odihna, pentru limpezirea minţii şi a spiritului, nu era în schimb permis confortul în acest timp.

Părintele Guarda şedea pe o bancă, contemplând tufa verde de gard viu. Prin tufă se zbătea o pitulice care căuta ceva.

Pe când se uita la pasăre, părintele Guarda văzu iarăşi capul triunghiular al şarpelui cu clopoţei. Îi putea observa solzii uleioşi mişcându-se prin lumina filtrată a soarelui, limba căutătoare, bifurcată, obscenă, ochii negri, fără profunzime. Peste această imagine neplăcută era suprapusă gura deschisă a necunoscutului cu figura întunecată, limba care anticipa sosirea ostiei, ochii negri şi lipsiţi de profunzime.

Părintele Guarda tresări uşor, aplecându-se înainte pe bancă. Pitulicea era ocupată să tragă ceva – poate o insectă – din umbra tufei. Preotul privi cu un fel de fascinaţie neajutorată cum vânătorul îşi înghite prada.

Când realizase că în cameră se mai afla şi altcineva? Nu-şi dădea seama, atât de adânc se cufundase în gândurile sale.

— Părinte Donnelly?

Asistentul se întorcea adesea în sacristie pentru vreun obiect pierdut printre faldurile veşmintelor.

— Da, părinte.

Nu era glasul părintelui Donnelly; preotul Guarda întoarse capul:

— Cine este? Întrebă înspre colţul întunecat al sacristiei. Cine este acolo?

— Părintele Donnelly a fost chemat pe neaşteptate.

Vocea venea direct din spatele său şi preotul încercă să se răsucească. Însă ceva îl apucă ferm şi îl opri.

— Cine eşti? Rosti părintele Guarda. Ce vrei? Bani? N-am decât puţini. Aur? Unde-ai putea vinde aceste relicve?

— Sunt aici ca să te chem acasă, răspunse vocea, atât de aproape, încât fratele Guarda putea să simtă aceeaşi aromă dulceagă pe care-o mirosise când îi oferea ostia bărbatului cu faţa întunecată. Avu senzaţia că este apucat şi mai strâns. Nu se sperie; în tinereţe, părintele Guarda fusese chemat de multe ori să doboare vreun zurbagiu. Se descurcase atât de bine, încât pentru o perioadă scurtă şi-a pus problema unei cariere pe ringul de box, până când tatăl său i-a scos ideea din cap. În schimb, tânărul Dominic Guarda se înrolase în armată şi-şi petrecuse stagiul în Asia de Sud-Est, înainte de a se dedica slujirii Domnului, rănit în inimă şi suflet.

Chiar şi acum, părintele Guarda continua să aibă grijă de sănătatea trupului, făcând exerciţii disciplinate zilnice. Pe sub veşmântul ecleziastic se afla un trup puternic, musculos.

— Sunt acasă, replică el.

Îşi impuse să-şi relaxeze trupul. Acest bărbat nu era cu nimic diferit de oricare alt golan pe care-l întâlnise pe Tenth Avenue.

— Nu încă, spuse vocea chiar în urechea sa.

Abia atunci, simţind cum creşte presiunea pe joncţiunea nervilor gâtului, părintele Guarda înţelese adevărata dimensiune a pericolului care plana deasupra lui.

Îşi ridică umerii şi braţele apoi, în timp ce necunoscutul încerca să-şi menţină strânsoarea, părintele Guarda îşi smuci torsul în jos şi se eliberă.

Se răsuci şi lovi orbeşte în faţa bărbatului. Resimţi impactul, ca şi cum ar fi atins pometele, sfâşiat printr-o mişcare de smulgere. Auzi un sunet de material rupt, îşi privi mâna şi rămase stupefiat, înlemnind. O bucată zdrenţuită de latex de culoarea pielii i se prinsese de vârfurile degetelor; era acoperită cu fond de ten.

Părintele Guarda privi bărbatul cu pielea întunecată. Acum înţelegea ce era bizar în figura pe care o văzuse atât de aproape în timpul Euharistiei: nu avea pori. În acel moment, faţada se crăpase; pe obrazul stâng al bărbatului se întrezărea adevărata piele. Omul purta o mască, imitând pielea.

— Cine eşti? Întrebă din nou părintele Guarda. Te cunosc?

— Nu contează, răspunse omul. Eu te cunosc pe tine.

De ce îi era atât de familiară această voce?

Sunetul evantaiului din oţel care se deschidea răsună cu o claritate teribilă în sacristia strâmtă. Avea o puritate care pătrunse până în adâncul sufletului părintelui Guarda, făcându-l să se înfioreze.

Abia atunci părintele Guarda înţelese, cu un fel de luciditate stranie, că nu avea de înfruntat un golan sau un luptător de stradă. Ridică mâna dreaptă şi făcu semnul crucii:

— Te binecuvântez. Dumnezeu să te ierte.

A fost nevoit să rostească aceste cuvinte de două ori, fiindcă avea gura extrem de uscată.

Bărbatul cu două feţe făcu un pas spre el, iar părintele Guarda se retrase. Omul înaintă, părintele se dădu înapoi până când ajunse cu spatele sprijinit de cerceveaua ferestrei.

Bărbatul cu două feţe mişca evantaiul de oţel prin aer cu o asemenea viteză şi dexteritate, încât acesta producea un vâjâit nu cu mult deosebit de scheunatul unei fiare.

Părintele Guarda nu mai era atent la armă. În schimb, privea în ochii bărbatului cu două feţe.

— Te cunosc, spuse el. Da. De multă vreme.

— Şi de foarte departe, adăugă bărbatul cu două feţe, aproape visător. Da.

Apoi evantaiul de oţel porni să zboare prin aer ca un liliac uriaş. Marginea crenelată se incrustă în gâtul părintelui Guarda cu o asemenea forţă, încât îi trânti capul şi partea de sus a torsului de fereastra din spate.

Sticla se sparse, sângele ţâşni, iar bărbatul cu două feţe se îndepărtă cu câţiva paşi. Când se întoarse pentru a-şi recupera evantaiul de oţel, observă că prin verdeaţa gardului viu zăcea şi capul părintelui Guarda.

Se aplecă, pentru a lua bucata de latex din mâna părintelui, însă acesta o apucase cu multă putere şi fu nevoit să-i rupă două degete până să intre în posesia ei. Chiar şi atunci a trebuit s-o rupă.

Apoi, folosind marginea evantaiului închis pentru a sparge cioburile de sticlă care ieşeau în afară, bărbatul cu două feţe se căţără cu agilitate pe fereastră.

Scormoni prin tufiş şi, apucând capul tăiat al părintelui Guarda, depuse un ultim sărut pe buzele învineţite. Dispăru într-o clipă, iar pitulicea, care se întorsese, după explozia geamului spart, mângâie blând cu aripa obrazul părintelui Guarda, în timp ce cobora pe pământ.

PARTEA 1

ORAŞELE DE AUR ALE DEŞERTULUI.

PRIMĂVARA. ÎN PREZENT.

NEW YORK/PARIS/NISA/NEW CANAANA/VENCE.

Christopher Haye îşi dorise dintotdeauna să ajungă scriitor. Însă gândul era departe de preocupările sale în acea după-amiază cenuşie şi ploioasă de aprilie. Era în plină activitate, într-o sală de tribunal înăbuşitoare şi plină de lume, în clădirea Curţii Penale de pe Centre Street, aşezată în labirintul de case dărăpănate din mahalaua Manhattan-ului.

Plasat lângă chipul palid al unui bărbat care-i era client, aşteptând ca juriul să delibereze verdictul, Chris Haye încerca să-şi scoată din minte cât de mult ura meseria de avocat. Îi era deosebit de greu să o facă, mai ales fiindcă cheltuise o groază de bani şi muncă pentru a ajunge la Princeton şi apoi pentru a absolvi Facultatea de Drept de la Harvard. Munca din greu nu reprezenta nimic nou pentru Chris Haye; era un „articol” de care dispunea din belşug şi în care era bogat. Tot aşa cum familia sa era bogată într-un sens mai convenţional. Tatăl său era proprietarul unui conglomerat industrial ale cărui sucursale invadaseră literalmente globul pământesc. De fapt, tatăl lui Chris era la Beijing, împreună cu cea de-a treia nevastă, negociind un acord reciproc pentru vreuna din companiile sale din Oriental îndepărtat.

Munca tenace a lui Chris de la şcoală nu fusese în zadar. Talentul său atrăsese atenţia unei firme prestigioase de avocatură de pe Park Avenue, care era încă suficient de mică încât să aibă nevoie de minţi tinere.

Max Steiner, principalul asociat al firmei care-l recrutase pe Chris, era un bărbat mic de statură, distins, având cam şaizeci de ani. Părul cenuşiu începea să se rărească exact în locul unde un călugăr avea tonsura. Nasul mare reuşea totuşi să-l facă să arate interesant, mai degrabă decât hidos, iar ochilor cafenii, larg deschişi şi circumspecţi nu le scăpa nimic. Erau circumspecţi, îi spusese lui Chris, pentru că era evreu şi lumea îi ura pe evrei.

— Înţelegi, îi explicase lui Chris în prima zi de lucru, oricât aş crede eu că eşti strălucitor, domnule Haye, va trebui mai întâi să-ţi dovedeşti utilitatea pentru firma noastră. Drept urmare, primele dumitale cazuri ar putea părea, la prima vedere, prea simple.

— Ceea ce vreţi de fapt să-mi spuneţi este că oferiţi tuturor novicilor pe cele mai plicticoase, replicase Chris. Poate chiar pe cele mai nesemnificative.

Steiner zâmbise:

— Bunicul meu avea obiceiul să zică: „Nu contează dacă scuipi peste un cerşetor sau peste un milionar, contează numai dacă eşti prins asupra faptului”.

Modul său de a vorbi, lent, accentuat, divagând adesea, era dezarmant.

Chris nu se intimidase:

— Şi dacă v-aş răspunde că eu nu scuip?

— Suntem oameni cu toţii. Suntem cu toţii la fel.

— Numai că unii dintre noi nu sunt prinşi asupra faptului.

Steiner se lăsase pe spătarul scaunului, împreunându-şi mâinile după ceafă. Deşi era bine îmbrăcat, hainele sale erau întotdeauna şifonate, ceea ce-i conferea în mare măsură un aspect prietenos şi indulgent. Când Chris l-a văzut pentru prima oară pe Max în acţiune, la tribunal, a rămas uluit de maniera în care acesta se repezise direct în punctul nevralgic, cu o rapiditate şi precizie de chirurg.

— Mi se pare că aveţi nişte obiective precise în minte, domnule Haye. De ce nu mi le-aţi împărtăşi şi mie?

— Corect, replicase Chris. Nu am venit aici să iau ce a rămas de la ceilalţi. Am venit pentru a-mi construi o reputaţie. Presupun că „Steiner, Medowell and Fine” nu este diferită de alte firme de avocatură foarte ocupate, unde în fiecare zi sunt refuzate cazuri din care s-ar putea scoate bani. Multe dintre ele sunt date la o parte pur şi simplu pentru că sunt atât de lipsite de speranţă la prima vedere, încât nimeni de la firmă nu doreşte să le ia. Cinstit, domnule, nu mi se pare că e bine.

Chris îşi pledase cauza, pentru ca fiecare fiinţă umană să aibă dreptul la o cât mai bună apărare, cu elocinţa cu care-şi pledase cazurile ipotetice la Facultatea de Drept.

— Domnule Haye, sper că ştii ce faci.

— Cred că da, domnule. Am reflectat îndelung asupra acestei probleme.

— Trebuie să-ţi mărturisesc cu toată sinceritatea că există oameni care nu împărtăşesc interpretarea dumitale egalitară a legilor.

Chris ştia că Steiner se referea la ceilalţi asociaţi principali.

— Nu poate exista justiţie fără egalitate, domnule.

Steiner mormăi:

— Vom mai vedea.

Timp de cinci ani, Chris a muncit din greu prin labirintul subteran al New York-ului, cunoscut ca „Circuitul iadului”. A început cu un caz mărunt, dar nu lipsit de importanţă, pe care firma nu l-ar fi acceptat altminteri. Spre surprinderea, implicit şi invidia, multora, l-a câştigat. În curând a preluat cazuri din ce în ce mai mari şi complexe.