Eric Van Lustbader



Yüklə 1,41 Mb.
səhifə24/27
tarix04.01.2019
ölçüsü1,41 Mb.
#90482
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   27

— Poftim?

— Te simţi bine? Rosti Soutane, strângându-l de cot. Ai o privire la fel de inexpresivă ca a pisicii negre de-acolo.

— Mă pierdusem în.

Se opri brusc. Se trezise uitându-se ţintă la o vitrină drapată în catifea neagră. În centrul ei se afla o femeie arlechin în roşu şi alb. Avea capul aplecat într-o parte, braţele ridicate, iar picioarele, încălţate în cizme înalte, păreau să se mişte, încât atitudinea ei dădea senzaţia de zbor. În spate, diavolul, cu braţele larg deschise era pe punctul de a o acoperi cu capa lui întunecată.

— Chris?

— Aşteaptă puţin.

Scrută lacrima dintr-un strass încrustată în masca în formă de romb. Şi în spatele măştii. Ce căutau mustăţile alea, ce era cu blana aia neagră? Erau urechi triunghiulare de pisică! Motanul încălţat! Pussy!

— Ce este aici?

— O galerie de artă, răspunse Soutane. Sunt cunoscuţi pentru marionetele lor. Nu-i aşa că sunt splendide?

Chris râse, privind la Pisica în cizme din vitrină:

— Sunt gata să pun pariu că una dintre ele este cu mult mai mult.

Înăuntru, la capătul scărilor, un domn – marionetă în costum medieval îi privea de la înălţimea pălăriei sale, superb executată. Chris tocmai se pregătea să coboare scările, când Soutane îl apucă de braţ.

— Mă întorc afară pentru un minut.

Chris observă îngrijorarea pe chipul ei.

— Ce s-a întâmplat?

— Vreau să mă asigur de ceva. Oricât ar părea de improbabil, s-ar putea să fi fost urmăriţi până aici.

— Vin cu tine.

— Este exact ceea ce nu o să faci, replică ea iute. Te rog. Ştiu eu ce spun. În plus. Dacă La Porte a la Nuit se află aici, vă trebui. S-o protejezi.

Apoi râse:

Nu-ţi face probleme. Pot să-mi port singură de grijă.

— Ce vrei să zici?

Nu mă tem de nimeni, explică ca pe un ton serios, apoi. Îi adresă un zâmbet fugar. Nu te uita atât de dezaprobator. Este la fel de tradiţionalist cum era Terry.

Lui Chris nu-i plăcea, însă ceea ce-i spusese avea sens. Terry şi-a luat precauţii extraordinare pentru a ascunde Poarta către Noapte.

— E-n regulă, rosti el. Dar cel puţin hai să stabilim un punct de întâlnire.

— De ce nu la biserică? Pare un loc adecvat, nu crezi?

Ajuns jos, în galeria puternic luminată, constată că toate marionetele erau personaje umane cu capete de animale.

Existau un papagal vesel, o bufniţă macabră, un porc cu privire lacomă. Dar unica pisică era arlechinul din vitrină.

Pe pereţi erau atârnate picturi ale câtorva artişti contemporani. Erau lucrate în ulei, cu forme complicate, culori bogate, amintind de covoarele persane. Subiectele erau spectaculoase, magnetice, voluptoase.

Un bărbat între două vârste îl întâmpină pe Chris la căpătui scărilor. Nu se mai afla nimeni altcineva în galerie.

— Aş dori unele informaţii în legătură cu arlechinul din vitrină, rosti Chris.

— Ah, arlechinul şi diavolul sunt cele două marionete care n-au fost făcute de mine ori de partenerul meu, răspunse proprietarul. Mă tem că nu vă pot spune prea multe. Artistul mi-a zis că aceste piese nu sunt de vânzare. Sunt aici numai pentru a fi expuse.

Gesticulă, zâmbind:

— Poate v-ar interesa papagalul sau bufniţa mea?

— Pe mine mă interesează arlechinul. Există vreo modalitate de a intra în legătură cu artistul?

— Ei bine, în mod normal noi nu încurajăm.

— Vă rog, îl întrerupse Chris, este important.

Bărbatul îl studie pe Chris un moment, de parcă l-ar fi cântărit sau i-ar fi estimat valoarea netă. Apoi aprobă cu un gest al capului şi dispăru în dosul unei draperii din catifea neagră, din colţul galeriei unde se afla biroul.

Chris rămase singur în galerie, cu excepţia superbelor marionete îmbrăcate în costume medievale. Bufniţa, înţeleaptă şi ameninţătoare, era mută, în schimb papagalul părea pe cale de a divulga secrete tenebroase şi ironice.

Auzind foşnetul draperiei din catifea, Chris se întoarse, aşteptându-se să-l vadă pe proprietar. Dar se trezi în faţa unui bărbat zvelt şi palici, cu o privire cu aspect vag, în spatele unor ochelari cu rame negre şi groase.

— Cu ce pot să vă ajut, monsieur?

— Dumneavoastră aţi făcut Motanul încălţat?

— Oui. Monsieur. Je suis monsieur Asprey. L'artiste c'est moi32. Însă arlechinul nu este de vânzare. Dacă doriţi unul, va dura.

— Îl vreau pe acesta, insistă Chris.

— Pardon, monsieur, dar v-aţi spus.

— Sunt Chris Haye, fratele lui Terry Haye. Aţi făcut Motanul încălţat pentru el, nu-i aşa?

Transformarea de pe chipul bărbatului era remarcabilă. Ochii deschişi la culoare, atât de inexpresivi înainte, deveniseră pătrunzători.

— Aveţi poate, să-mi arătaţi ceva.

Chris scoase cartea poştală:

— P. S., rosti el.

— Ah, bon, răspunse monsieur Asprey, aprobând cu o mişcare a capului. Nota de plată. Acum putem să-i dăm dai nul.

— Ike-ird-tees-am…

— Merde33, nu poţi face mai mult de atât?

— Regret, răspunse tehnicianul ocupat în spatele unui banc cu ecrane şi comutatoare. În cameră se află probabil un motor magnetic de un anume tip. Când îl îndreaptă într-o anumită direcţie – în cazul de faţă, cred că spre uşă – canalul audio de cinci sute de hertzi se pierde.

— Dă-i drumul odată! Spuse Milhaud, stând pe marginea scaunului lui.

Mai avea puţin şi auzea porţiunea din conversaţia înregistrată pe bandă dintre domnul LoGrazie şi interlocutorul său necunoscut, iar Milhaud simţea agitaţia nerăbdării în stomac.

— Gata, rosti tehnicianul, apăsând pe buton.

Prin căşti Milhaud auzi vocea bărbatului necunoscut spunând:

— Să nu implicăm şi o a treia parte. Uită-te la câte pierderi ne-a pricinuit Terry Haye. Ne-am dat deja seama că nu e-n regulă, din punctul de vedere al securităţii.

— În acest caz, mă tem că e necesar, rosti domnul LoGrazie, prin hâşâitul în valuri al benzii şi zgomotului de fond generat de mulţimea de filtre folosite de tehnician pentru amplificarea vocilor.

Sunetele cacofonice deveniră pătrunzătoare şi atât de puternice, încât Milhaud tresări, iar tehnicianul se grăbi să regleze butoanele.

— Crezi că putem să intrăm în ramura asta de afaceri numai dacă ne dorim? Avem nevoie de Milhaud. Doar Milhaud are forţa şi organizaţia care să se potrivească pe acest teritoriu. Îl cunoaşte cu mult mai bine decât am putea spera noi vreodată. Şi acum, dacă Terry Haye a fost lichidat, Milhaud ne-a curăţat terenul. În sensul ăsta şi-a dovedit deja valoarea pentru noi. Crede-mă, este singura cale raţională de abordare a problemei…

— Mi-am făcut un obicei din a nu crede pe nimeni, replică vocea. Iată de ce tocmai mă întorc din Shan. Când Bătrânul a decis că trebuie să mă întorc, ca să zic aşa, la turmă, mi-a explicat foarte limpede că ar fi bine să intru până la capăt în afacere. De fapt, teoria mea este că ăsta e motivul principal pentru care m-a convins să mă întorc. Eraţi pe cale de a fi strânşi cu uşa în mod magnific de Terry Haye. Pur şi simplu. Bătrânul s-a săturat.

— Dar fără Milhaud, nu o să avem niciodată acces la amiralul Jumbo, interveni domnul LoGrazie. Milhaud mi-a spus răspicat că, dat fiind că are Pădurea cu Săbii, poate.

— Franck, ascultă-mă. Am fost deja în Burma. L-am văzut pe amiralul Jumbo. Rezultatul a fost că am intrat în afacere. Chiar acum. Tigrul Alb îşi arată rezultatele.

Milhaud fierbea de furie. Ce-şi închipuiau că fac, îl înlătură aşa? Nemernicii ăia de mafioţi americani au impresia că sunt vreun alt amator, ca Terry Haye? Dacă e aşa, o să aibă o surpriză. Şi mai mult. Ce-i absurditatea asta despre înţelegerea făcută cu amiralul Jumbo? Milhaud cunoştea prea bine situaţia pentru a crede că un individ oarecare din Mafia era în stare să meargă pur şi simplu la amiralul Jumbo şi să-şi ia produsele de la o sursă pe care Milhaud a pus-o în funcţiune după ani de trudă.

Mintea îi vuia. Erau prea multe întrebări fără răspuns în momentul de faţă. Se reculese şi făcu semn tehnicianului să pornească din nou maşina.

— Cerule! Rosti domnul LoGrazie în căşti, sunt adevărate poveştile despre line. Trebuie să fii un soi de magician.

— Aşa mi se zicea. Dar lasă aplauzele pentru mai târziu. Îmi spuneai că Milhaud are Prey Dauw. Îl vreau; este recompensa mea pentru că am dat drumul Operaţiunii Tigrul.

— Ia-l de aici.

Rolele magnetofonului încetară să se mai rotească.

Tehnicianul arboră un zâmbet larg:

— C'est assez clair pour vous34?

— Suficient de clar ca să aud fiecare cuvânt, răspunse Milhaud ieşind din starea lui tic stupefacţie.

Cine era necunoscutul? Era înnebunit sa afle.

Apoi Milhaud simţi cu i se răsuceşte stomacul. Ceva, depozitat ca o pietricică în memoria sa, se eliberă şi se ridică la suprafaţă. Un magician. „Aşa mi se zicea”, a spus necunoscutul.

Milhaud cunoscuse pe cineva numit Magicianul, demult, în Indochina. Nu putea fi acelaşi om. Nu, gândi el. Este absolut imposibil. Scoase dintr-un sertar fotografiile, studie din nou figura de stea de cinema – necunoscutul de pe bandă.

Magicianul. Imposibil, îşi spuse iarăşi şi iarăşi, până când deveni o litanie. E imposibil. Nu-l cunosc pe acest bărbat. Nu poate fi Magicianul. Un întreg catehism se dezintegra în faţa terorii crescânde a lui Milhaud.

Pentru că, deja, simţea că i se ridica părul pe cap.

Când Soutane se despărţi de Chris, ieşi în stradă şi, fără sa arunce vreo privire împrejur, coti la stânga. Se îndreptă spre străzile pietruite în pantă, coti la dreapta şi încă o dată la dreapta. Fără să ştie, urma drumul parcurs de Terry către Biserica Sfintei Fecioare de Benva.

Son et lumuiere35, gândi Soutane cufundându-se tot mai adânc în miezul oraşului Tourrette. „Sunetul şi lumina sunt aliaţii mei aici.” Străzile erau atât de strâmte, încât orice sunet căpăta ecou printre pereţii din piatră ai clădirilor, iar lumina cădea oblic pe ziduri conturând umbre foarte bine definite. Folosindu-şi ambii aliaţi, putea să-şi prindă urmăritorul.

Îi zărise reflexia pe când se uita în vitrina unui magazin. Stând într-un anumit unghi, sticla plană servea drept oglindă, arătându-i porţiunea de stradă din spate. Apoi, din nou, în magazinul de jucării, o umbră a trecut prea lent, apoi s-a întors, pentru a nu se îndepărta de ca.

Cine o urmărea? Nu iezuitul cu care se confruntase în toaleta de la Le Salari. O persoană mai importantă? Iezuitul îşi mărturisise păcatele, ori a rămas mut? Soutane bănui că al doilea răspuns era corect, din moment ce iezuitul nu-i dăduse impresia a avea un caracter deosebit de puternic.

Urmăritorul ei era un asiatic, poate un vietnamez şi asta o îngrijora. După cum i-a spus lui Chris, luptase şi înainte împotriva inamicilor lui Mun. Trădându-şi în asemenea măsură natura intimă l-a făcut, poate, pe Mun, să devină nepăsător şi acest lucru o anihilase pe Soutane.

Omorând-o pe iubita lui Mun. Soutane se trezise intrând într-o spirală descendentă, din care nu mai avea cum să iasă, a dezgustului faţă de sine, care culminase cu încercarea ci de sinucidere. Nu conta că acţionase pentru a răzbuna atacul împotriva lui Mun. Acţionase împotriva firii ei. Şi astfel, ca pentru un om nebun, războiul – şi consecinţele sale – a pătruns în viaţa ci, întorcând-o pe dos.

Terry a salvat-o de ea însăşi. În mod sigur ar fi murit până acum, fără el. Cât l-a putut iubi! Pentru că o preocupa mai mult decât propria-i persoană, a fost capabilă să iasă din starea ei de autodistrugere. Şi, reuşind să-şi izoleze propria fiinţă, putea să evite să mai pătrundă vreodată prin acea poartă zăvorâtă.

Acum, în mintea sa văzu iarăşi citadela ego-ului rânjind, acolo unde ea a stat, punând lama ascuţită a cuţitului pe venele albastre de la încheieturi şi ştiu că în Tourrette se afla karma ei. Poate că moartea lui Terry hotărâse asta, după cum îi hotărâse cursul vieţii. Soarta ei se îngemăna cu a lui, ca şi cum Terry ar mai fi fost încă în viaţă.

Ecourile care se grăbeau în urma ci o îndemnară să iuţească pasul. Aici, în lumina albăstruie, era răcoare şi se apropie, acoperindu-şi pieptul cu braţele.

Se afla în apropierea Bisericii Sfintei Fecioare de Benva. Imaginile fioroase de pe faţada de piatră ale suferinţei şi mântuirii sfâşiau aerul ca nişte animale fantastice al căror exces de emoţii umane mimau grotescul fizic.

Undeva, un ceas bătea ora. Soutane, ascultând, se alipi de piatra rece. Auzi zgomot de paşi, de cealaltă parte, îndepărtându-se de ea. Nu avea nici un rost sa stea în stradă, totuşi mai zăbovi, deoarece nu ar fi vrut să existe nici un dubiu în mintea urmăritorului referitor la locul unde mergea.

Se întoarse şi pătrunse prin porţile din lemn de stejar, împodobite cu ţinte. Înăuntru, simţi vântul strecurându-se prin părui de la ceafă, de parcă ar fi atins-o răsuflarea Domnului.

Era întunecos, obscuritatea nefiind întreruptă decât de razele. Prăfuite de lumină care intrau prin vitralii şi se aşterneau ca nişte văluri pe podeaua de piatră.

Văzu cristelniţa din piatră tocită de vreme şi, în faţă, naosul. Lumânările licăreau dinaintea unui altar micuţ, aşezai într-o nişă boltită, în stânga ei. Cineva îngenunchease acolo, cu capul plecat, rugându-se. Mai încolo zări în lumina estompată rândurile de bănci din lemn, care conduceau ia magnificul altar principal.

Aerul era dens de tămâie şi rugăciuni. Soutane trecu re lângă statuia din marmură a Sfintei Fecioare de Benva, ocrotitoare a călătorilor şi în continuare, pe lângă reprezentări ale Fecioarei şi ale lui Cristos pe Cruce. Atâta suferinţă, gândi, ea.

Atâta sânge! Păcatele omenirii păreau atârnate aici, ca rufele la uscat.

Auzi o incantaţie în latină, un cântec, un preot, o sfântă taină, n-ar fi fost capabilă să spună care şi nici nu ştia daca. De fapt, exista vreuna.

În acest timp observase împrejurimile. Revăzu în minte toate posibilităţile, întrebându-se doar în treacăt unde fusese ucis Terry, pentru ca sângele lui să se scurgă pe podeaua rece de granit, amestecându-se cu cel al lui Cristos.

Întorcându-se, grăbită să se înapoieze în naos, ajunse iarăşi la statuia Sfintei Fecioare din Benva. Penitentul din calea sa era tot un preot. Soutane se strecură în spatele figurii din marmură.

Îşi simţi şira spinării străbătută de un fior când zidul umed din piatră i se lipi de cămaşă. Muşchii i se contractară. Strângându-se în spaţiul gol. Îşi apăsă obrazul de marmura rece cu vinişoare, încât să nu-i fie obturată vederea spre intrare.

Observă că intră asiaticul. Acum, cercetându-i faţa, era sigură că era vorba despre un vietnamez. Nu exista nici o scânteiere de suflet omenesc acolo. Ca şi cum ar fi fost deja mort.

Soutane se cutremură şi realiză că era un semn rău. Frica ei îi va conferi urmăritorului un alt fel de putere, una pe care n-o putea anihila şi începu să se întărească mental pentru lupta ce urma.

Vietnamezul rămase în centrul unei raze de lumină, aruncând o umbră alungită peste pietre, aşternându-se la picioarele Sfintei Fecioare din Benva ca o maree neagră.

Nu se întoarse încolo şi încoace. Cum ar fi făcut alţii, ca şi cum ar fi căutat. Dimpotrivă, stătea nemişcat. Numai capul i se mişca, asemeni unei bufniţe la miezul nopţii, pândindu-şi prada.

Avea buzele de culoarea sângelui uscat şi erau uşor întredeschise, de parcă ar fi încercat să-i identifice prezenţa după gustul acrului. Ochii lui, de culoarea ebonitei, alergau în toate direcţiile prin biserică, iar Soutane îşi închipui că ar fi putut străpunge marmura în spatele căreia era ascunsă.

„Ajunge!” gândi ea „îţi provoci singură frica”. Însă simţea că îi era frică de acel bărbat şi că o silea să-şi elibereze ceea ce zăcea în sufletul ei. Începu să-l urască pentru ceea ce o obliga să facă. Treptat, ura îi înlocui frica, până ce, în cele din urmă, reuşi să fie pregătită.

Energia i se concentrase în partea de jos a pântecelui, mintea îi intrase în acel punct special a fi sau a nu fi, unde nu pătrundeau niciodată gândurile despre victorie sau înfrângere.

În timp ce Dante tot mai stătea în raza de lumină, Soutane părăsi nişa în care se aflase în siguranţă. Făcu un salt în întuneric şi, când ateriză, nu produse nici un zgomot.

Chiar aşa, Dante deveni conştient de prezenţa ei. Capul i se roti, iar ochii lui o prinseră, ca ghearele unei păsări.

— De ce ma urmăreşti? Întrebă ea.

— La Porte a la Nuit ne-a fost vândută nouă, rosti el, într-o şoaptă abia perceptibilă. Acum am venit să o revendic.

— Unde sunt banii? Ai plătit-o?

— Am fost înşelaţi. Ni s-a oferit un duplicat fără nici o valoare.

— Tu l-ai ucis, afirmă Soutane; cercetându-i figura, avu un sentiment de convingere mai puternic decât oricând. L-ai ucis pe Terry. De ce?

— Nu am fost prezent la tranzacţie, răspunse el, într-o încercare zadarnică de a-i abate atenţia.

Şi nu pentru că nu-şi amintea avertismentul lui Milhaud în legătură cu Soutane, ci, mai degrabă, fiindcă nu reuşea să creadă că ar fi fost atât de periculoasă.

— Nu am cum să-ţi spun ce s-a întâmplat, continuă el.

— Soutane ridică din umeri, iar el, îngrijorat, încercă să citească ceva în privirea ei.

— Nu contează, rosti ea cu o voce stranie, detaşată.

„Ascultă-mi, Doamne, plângerea.

Apără-mă de duşmanii cei groaznici.

Ascunde-mă de urzelile tainice ale celui rău.”

Un psalm al lui David, cântat în limba franceză, îi învălui în sunet, în timp ce se celebra slujba de seară.

— A murit.

„. De uneltirile vrăjmaşilor noştri”

Cu mâinile goale, umplute cu Vid. Se apropie, spunând:

— Asta contează acum. Nu La Porte a la Nuit, nu tranzacţia voastră. Viaţa unui om.

— Nu ştiu nimic despre asta, replică el, pregătindu-se. Sunt nevinovat.

„. Care-şi ascut limbile ca săbiile şi aruncă vorbe amare ca săgeţile.”

Folosi metoda atemi, lovituri iuţi, dure şi precise cu muchia palmei şi cu vârfurile degetelor. Ţinti coastele, inima şi ficatul. Dar vietnamezul era atent şi fulgeră imediat, parând-o chiar şi după ce ea mări viteza de atac.

Soutane îşi apucă încheietura mâinii drepte cu mâna stângă, ca şi cum ar fi pornit un atemi şi declanşă un aikido irimi, răsucindu-se către stânga şi, uzând de propria-i inerţie pentru a-şi întoarce braţul în spate, îl lovi cu podul palmei stângi în bărbie.

Dante fu aruncat în spate şi îşi pierdu aproape cunoştinţa din cauza durerii. Dar inspirase din adâncurile stomacului, ceea ce îi salvă. Apoi îşi concentră această sursă de energie, lovi puternic cu piciorul, atingând-o pe Soutane în partea de sus a coapsei.

Era un nerv median, iar Soutanei îi amorţi pe dată piciorul drept. Se împletici şi îşi slăbi strânsoarea, căutând să-şi recapete echilibrul.

Dante o lovi cu tăişul palmei în umăr iar Soutane căzu pe coate şi genunchi. Reuşi să-l vadă cum porneşte iarăşi, se strădui să se dea la o parte, dar nu izbuti. O izbi cu piciorul în coaste, iar ea gemu fără suflare.

Ajunsă pe culmile disperării, Soutane îşi înfipse unghiile prin stofa pantalonului inamicului, doar pentru a-l ţine, pentru a-l împiedica să se folosească de picior, înţelegând, deşi vag, că încă o lovitură ar terminat-o.

Scrâşni din dinţi când o altă izbitură îi provocă o durere care-i radia prin umăr şi spate. Dar nu lăsă piciorul, apucându-l şi mai strâns, concentrându-şi energia, restrângându-şi ţinta până la un punct infinitezimal şi nimici acum durerea şi frica, în lupta pentru supravieţuire.

Căută şi găsi nervul median din piciorul lui Dante şi, cu degetul mare, pătrunse prin came până deasupra încheieturii genunchiului.

Piciorul cedă şi el căzu înspre ea, simţindu-i greutatea ca un soi de căldură deasupra ei, ca o umbră uriaşă coborând.

Soutane icni şi se rostogoli. Când vietnamezul atinse podeaua de piatră, ea îl pocni cu cotul în stern, îi auzi geamătul înăbuşit de durere, îi simţi degetele mari de la mână pe faţă, în apropierea orbitelor, căutând să-i pătrundă în ochi.

Nu mai avea timp, trebuia să-şi schimbe strategia, să-şi folosească forţele degetelor în punctul aflat exact dedesubtul sternului.

„Dar Dumnezeu îi va săgeta.”

Îşi înfipse degetele, auzi cum se sfâşie materialul cămăşii, ti auzi ţipătul slab, ca al unui copil şi simţi valul de aer greţos dinlăuntrul lui Dante.

Soutane avea mâna plină de sânge; ochii lui Dante îi strigau obscenităţi, mâna lui care o apucase de obraz era dură ca granitul, apoi înţepeni, căzu.

„Căci pe limba lor pieri-vor.”

Ochii lui fixau sticloşi înfăţişarea binevoitoare a Sfintei Fecioare de Benva.

„Atunci toţi se vor teme; vor grăi ce scris-a Dumnezeu şi vor cântări ce a făcut.”

Se aflau într-o casă, la o distanţă de trei străzi de unde plecaseră. Chris încercase să-i vorbească domnului Asprey în galeria de artă, însă acesta îl îndemnă la precauţie, înălţând un deget. Îl aduse aici, într-o casă cu două etaje, tavane joase, pereţi de piatră şi podele acoperite cu gresie. Jos, unde erau şi ci, se afla o bucătărie, o cameră de zi mică, dotată cu un cămin gigantic şi, în spate, o baie.

Dar, în cea mai mare măsură, spaţiul era ocupat de studioul domnului Asprey: un şevalet de pictor pe care era o pânză neîncepută, un scăunel cu o paletă şi o cutie din lemn plină cu tuburi de vopsea acrilică în ulei. Dedesubt, pe jos. Cutii metalice cu terebentină.

Cea mai mare parte a încăperii era ocupată de o masă de lucru, deasupra căreia atârnau o mulţime de marionete pe cale de a fi executate. Pe jumătate ascunse în umbră, scrutau fiinţele omeneşti de sub ele cu ochi ciudaţi, indiferenţi.

— V-am aşteptat.

Atârnat într-un colţ al mesei de lucru exista şi un diavol. Geamănul celui care ameninţa Motanul încălţat din vitrina galeriei de artă. Era incomplet, cu oasele scheletului parte pe dinafară, parte pe dinăuntru. Într-un sens, acest lucru reuşea să-l facă şi mai ameninţător.

— Monsieur Haye mi-a spus că, dacă va muri, veţi veni.

Monsieur Asprey trase de nişte sfori, iar diavolul înclină capul parţial lucrat, de parcă ar fi aprobat.

În căminul din piatră se aflau resturile unui foc. Chris le cercetă cu privirea, ca şi cum ar fi putut, asemeni romanilor, care trăiseră demult pe aceste ţinuturi, să ghicească viitorul în forma lor.

— Dacă v-a spus că voi veni, răspunse Chris, atunci v-a mai spus că voi întreba despre un pumnal. Un pumnal foarte deosebii.

— Corect, replică monsieur Asprey, luând Motanul încălţat din vitrina galeriei de artă.

Se uita la el, ca la copilul său:

— Este prima mea creaţie, aşadar cea mai iubită.

Cu ajutorul unei lame de ras practică o incizie verticală rapidă prin spatele arlechinului. Dinăuntru scoase. Un obiect…

— Iată ceea ce monsieur Haye a dorit să păstrez în siguranţă pentru dumneavoastră, rosti el, întinzându-i lui Chris pumnalul. La Porte a la Nuit.

Chris îl luă şi îl examina în lumină. Simţi că era neobişnuit de greu, de parcă ar li fost făurit dintr-un metal necunoscut.

— Ştiţi despre ce este vorba?

— Ştiu că a fost făcut de un maestru în meserie, spuse monsieur Asprey. Ştiu că este foarte valoros.

Chris aprobă:

— Pentru unii.

Pe pervazul de afară păşea încet o pisică neagră. Pentru o clipă îl privi, lingându-şi blana de pe labele dinainte, apoi plecă. Dinspre fereastra deschisă, Chris putea auzi chemarea la slujba de seară, răsunând prin oraşul fortificat, înălţându-se de la Biserica. Sfintei Fecioare de Benva. În curând va începe Magnifica:

— Lama este făcută din jad imperial, explică monsieur Asprey. N-am văzut niciodată o piesă de asemenea mărime. Nu sunt în stare nici măcar să mă apuc să calculez valoarea.

Continuă, indicând cu mâna:

— Şi iată rubinul. Priviţi-l mai îndeaproape în lumina zilei şi veţi remarca faptul că are acea culoare cunoscută sub denumirea de sânge de porumbel. Ceea ce înseamnă că este din Burma. Are o greutate de şase carate. Aveţi cunoştinţe în domeniul pietrelor preţioase? O gemă de o asemenea mărime este excepţional de rară.

— Se pare că ştiţi multe despre această piesă.


Yüklə 1,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   27




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin