Eric Van Lustbader

— Ce anume face ca Muy Puan să fie o scriere atât de periculoasă? Întrebă Chris.

Îmbrăcaţi, porniră pe deasupra cascadei, îndreptându-se către Tourrette-sur-Loup.

— Budiştii theravedini cred în treizeci şi unu de planuri distincte ale existenţei. Muy Puan afirmă cu sunt o mie de planuri numai ale infernului, pline de diavoli, demoni şi falşi bodhisattva.

— Şi?

— Mai vorbeşte şi despre Pădurea de Săbii. Cu ajutorul ei am putea deschide cele o mie de planuri ale infernului şi am pătrunde şi noi acolo, făcând să se scurgă pe pământ demonii reţinuţi în infern.

— Dar toate astea, după cum ai spus. Sunt mituri.

Soutane înclină aprobator capul:

— Aşa am crezut şi eu. Până când s-a dovedit existenţa talismanului Prey Dauw.

Chris surâse de convingerea cu care-i povestea această legendă.

— Vrei să spui că tu crezi că acum cineva ar putea folosi sabia pentru a da drumul pe pământ milioanelor de demoni budişti?

Pe Soutane nu o tulbură tonul lui:

— Dimpotrivă. Cred că asta s-a întâmplat deja.

— Nu poţi vorbi serios. N-ai cum să crezi în toată aiureala asta cosmologică.

Aş vrea să mă înţelegi. Cred în existenţa acestor rele: diavoli, demoni şi falşi bodhisattva. Comerţul cu opiu există. Produce sute de milioane de dolari pentru cei care controlează creşterea, rafinarea şi distribuirea macului. Le mai conferă şi o putere inimaginabilă. Combină astea cu suferinţele teribile ale celor care-l consumă şi vei avea toţi diavolii, demonii şi falşii bodhisattva din cele o mie de infernuri din Muy Puan.

Dar alţii cred în aceste rele în sens literal, în special cei care controlează comerţul cu opiu al secţiunii din Burma a Triunghiului de Aur. Şi ci sunt cei care contează. Prey Dauw, dacă există – şi eu cred acum că da – îşi câştigă forţa prin credinţa acestor oameni în ea.

Trecură de cascada care mugea. În faţa lor se înălţa periferia oraşului: un restaurant rustic, un moulm şi un centru vechi de prelucrare a măslinelor. Găinile scurmau prin pământul uscat.

— Este esenţial ca tu să înţelegi acest aspect, continua Soutane. Shan nu seamănă cu nici un alt loc de pe lume. Te rog să mă crezi când îţi spun că în Shan orice este posibil pentru cel care deţine Prey Dauw.

— Ceea ce ne aduce iarăşi la Tern. Ce făcea el cu o treime din Pădurea de Săbii?

— Cum ţi-am mai zis.

— Nu voi crede că Terry a fost implicat în comerţul cu opiu. Este prea josnic, prea demn de dispreţ.

— Mă tem că această convingere nu va rezolva nimic. Ce altă explicaţie mai găseşti aici? Terry dorea cu disperare să ascundă un obiect cu o valoare enormă. Ţi-a scris cartea poştală. A făcut un efort să te vadă, după zece ani de tăcere. Trebuia să fie împins de la spate de ceva extrem de important. Şi anume, La Porte a la Nuit.

— Altceva mă deranjează, replică Chris. Dacă avea o nevoie atât de urgentă să intre în legătură cu mine, de ce n-a pus pur şi simplu mâna pe telefon să mă sune?

— Trecuse multă vreme, rosti Soutane înălţând din umeri, între voi doi existau o groază de resentimente. Era ceva grei de uitat, sau de înfruntat.

— Dar tu însăţi ai afirmat că se găsea într-o situaţie disperată.

Chris clătină din cap:

— Tot mă întreb, de ce, din toate mijloacele de comunicare, pe care le avea la dispoziţie, a folosit o cane poştală? E înceată, ineficientă şi se poate pierde la poştă.

O scoase din buzunar:

— În plus, n-avea nici măcar timbre.

— E adevărat, răspunse Soutane. N-am remarcat. E într-adevăr ciudat.

Chris întoarse pe toate feţele cartea poştală:

— Mă tot frământă ce este atât de special într-o carte poştală. Numai turiştii cumpără cărţi poştale.

În acel moment, ajunseră la o mică ridicătură de teren, iar oraşul Tourrette-sur-Loup se înălţă în faţa lor. În soarele după-amiezii, împrumuta aspectul unui loc mitic, ca Avalon ori Camelot.

Chris îşi întoarse privirea şi văzu oraşul de pe cartez poştală din mâna sa şi văzu aceeaşi privelişte miniaturizată, captată de aparatul de fotografiat. Simţi o emoţie puternică.

— Asta e! Strigă el. Ţinând în sus cartea poştală. Priveşte? Tourrette-sur-Loup!

Chris râse în faţa figurii ei uluite:

Nu pricepi? Terry nu a lăsat pentru mine doar o carte poştală, ci o carte poştală ilustrată. O fotografie a oraşului Tourrette.

O luă de mână şi începu să alerge pe coamă către oraş: Iată unde este ascunsă La Porte a la Nuit! În Tourrette-sur-Loup!

Monsieur Mabuse. Era înlănţuit. Odată a fost soldat luptând pe un tărâm necunoscut, înstrăinat de Veneţiei. Monsieur Mabuse, întorcându-se în Franţa, reintra în sclavie, după propria-i părere. Însă era un prizonierat făcut să-l elibereze. Nu ştia cum se va întâmpla de fapt. Dar drumul îi fusese dictat şi trebuie să-l urmeze până la capăt.

Era complet diferită de cealaltă detenţie pe care-a îndurat-o, când soarele părea atârnat de copaci, când pleoapele i se zbăteau deschise şi era silit să privească în lumină pân? Când miezul ei arzător i se imprimase pe vecie în creier.

Monsieur Mabuse se aşeză în maşina lui, la aeroportul din Nisa, urmărind traficul intens, marşul glorios al cromului şlefuit, strălucind în lumina după-amiezii aproape de sfârşit. Îşi imagină aceste şiruri mişcătoare deschizându-se ca nişte imense flori exotice la un impact cu viteză mare. Mintea sa evoca membrele înţepenite, palide şi lucioase, aşternute peste volanurile îmbrăcate în piele, capetele, cu sânge şi sticlă licărind prin păr, aruncate prin geamurile sfărâmate, fuste strâmte ridicate mult peste coapse reci, dezvelind umbre erotice pe suprafeţe mătăsoase, concave. Soarele, care acum scânteia şi dansa deasupra şirului de automobile, era întotdeauna cu el, fie în ploaie, când norii gri-verzui alunecau peste vârfurile copacilor, fie noaptea, într-un spaţiu închis, când întunericul absolut dădea senzaţia de a fi îngropat sub pământ.

Îngâmfaţii lui inamici l-au închis, după cum l-au privat de un loc unde să se culce şi să doarmă, de un loc unde să se odihnească. L-au înfometat, l-au bătut, au urinat pe el, l-au hrănit cu bălegar, dar nu l-au frânt.

S-a ascuns într-un loc la fel de vechi ca şi chihlimbarul, unde nici o privelişte, nici un sunet, nici o emoţie umană nu putea perturba tăcerea implacabilă a timpului. A învăţat să manipuleze timpul aşa cum alţii foloseau, poate, textele ori înţelepciunea pentru a-şi atinge cunoaşterea. Pentru că el a ajuns să vadă moartea mai puţin ca un sfârşii şi mai mult ca un început. Era, mai degrabă, aliatul său. Şi, în fond, moartea era îngemănată cu timpul.

Şi-a adus aminte de pe vremea când nu învăţase încă să manevreze timpul şi moartea.

— Sunyata spune că lumea este înconjurată de păcate, afirma cel care-l interoga într-un loc complet lipsit de lumina unde-l târau obligatoriu după ce soarele îi arsese ochii. Totuşi, textele spun că acolo unde este păcat, este şi înţelepciune.

Monsieur Mabuse îşi aducea aminte cum îl simţea pe cel care-l interoga învârtindu-se în jurul său ca un satelit în jurul pământului. Era ca şi cum ar fi încercat să-şi scarpine mâncărimea cu mâinile legate.

— Înţelepciunea voastră, continua cei care-l interoga, ori mai precis, înţelepciunea părinţilor voştri dicta stingerea întreitei flăcări a Dorinţei, Duşmăniei şi Iluziei. Şi totuşi, eu sunt Kama-Mara, Dragostea şi Moartea, magicianul Iluziei.

Kama-Mara, după cum ştia monsieur Mabuse, era ultimul vrăjmaş a lui Siddhartha, viitorul Buddha, trimis să-l ispitească pe când zăcea sub arborele Bo.

— Dacă vom stinge focurile care ne conduc, urma celălalt, ajungem în Nirvana. Dacă nu dorim, nu simţim nevoia. Dacă nu simţim nevoia, adevărata natură a universului se dezvăluie sub privirea noastră iluminată.

Cel care-l interoga îşi urma mişcarea în cerc. Aşa cum procedează tigrul cu prada sa:

— Dar tu încă vrei. Tu încă mai doreşti. Şi atât vreme cât vei rămâne aşa, ştiu că eu voi câştiga. Ştiu că o să-mi spui, fără nici o excepţie, tot ce ai în minte.

Monsieur Mabuse îl credea; nu avea nici un motiv să nu o facă. Dar în acel moment situat între somn şi trezie, când mintea doar clipeşte, iar sufletul respiră, domnului Mabuse i s-a arătat un şarpe încolăcit.

Capul său plat, uleios, se ridicase şi parcă îl privea. Limba sa bifurcată ieşi afară…

— Ce vrei? Rostise cu o voce neomenească Spune-mi care-ţi este dorinţa?

Şi monsieur Mabuse, ştiind că se află în faţa unui zeu sau a unei fiinţe asemănătoare zeilor, a răspuns.

— Ard din cauza urii, care este o rămăşiţă a păcatului. Simt în inimă un vânt rece. Vreau să-mi limpezesc sufletul.

Şarpele, înfăşurându-l în inelele sale, zise:

— Arată-mi-l şi ţi-l voi limpezi.

— Dar asta este îngrozitoarea mea ruşine. Am căutat şi n-am reuşit să-l găsesc.

Capul triunghiular se legănă în faţa lui; limba bifurcată îi atinse vârful nasului:

— Am îndeplinit ceea ce ţi-ai dorit.

Rămânând cu privirea la şirul sinuos din crom, monsieur Mabuse traversă linia concretă de pe mijlocul drumului şi, la un telefon public, introduse printr-o fantă o cartelă mică din plastic. Formă un număr, apoi codul său de intrare. Ascultă telefonul sunând, încărcându-se cu priveliştile şi sunetele Nişei.

Când auzi vocea familiară, vorbi în receptor. Dominic Guarda a murit, dar fratele lui, Seve, nu. Poliţia era prea aproape. Cât despre Christopher Haye, a intervenit o femeie Da, este încă în viaţă.

Apoi ascultă, ca întotdeauna, ordinele ce i se dădeau. La sfârşit închise şi repetă procedura, formând de această dată un alt număr. Îl salută pe Milhaud. Ascultă, cu ochii protejaţi de lentilele închise la culoare împotriva luminii înnebunitoare a soarelui.

— Tourrette? Rosti el. Sunteţi sigur?

Peste o clipă aprobă.

— Da. Înţeleg totul.

Traversă iar drumul, intră în maşină şi se îndreptă spre nord, către munţii care-l aşteptau.

Mun spuse:

— Am nevoie de o femeie.

— E uşor, răspunse Mogok.

— Nu o femeie oarecare, îi atrase atenţia Mun. Am nevoie de o femeie extraordinară.

— Şi ai impresia că-mi va fi mai greu?

— Nicidecum, replica Mun. Am încercat numai să fiu cât mai clar cu putinţă.

Mogok ruse, iar rubinul prins în dintele din faţă scânteie ca focul. Lui Mogok. Îi plăcea să râdă, nu numai pentru că ţinea de firea sa, ci şi fiindcă îşi dezvăluia astfel rubinul preţios. Realiză că de când generalul Kiu a ucis-o pe Ma Ling, nu a prea avut motive să râdă şi că ace! Fapt lăsase un gol în fiinţa sa. Îşi zise că era al naibii de bine să râzi din nou. Şi numai pentru asta îi era recunoscător lui Mun.

— Mă gândesc la cineva, rosti el. Tatăl ei îmi este dator. Acum câştigă o groază de bani cu amiralul Jumbo şi o să facă orice i-aş cerc.

Mun înclină aprobator din cap:

— Adu-o.

Când Mogok se întoarse, peste vreo douăzeci de minute, era însoţit de o fată tânără, care mergea în spatele lui. Avea poate paisprezece ani, deşi era posibil să fie încă şi mai tânără.

Cu atât mai bine, îşi spuse. Era de-a dreptul frumoasă, cu ochi închişi la culoare şi catifelaţi, gât delicat şi un păr fermecător, des.

— E bună, afirmă Mun, ascunzându-şi plăcerea în dosul unei măşti neutre.

Nu era prudent să-l lase pe Mogok să afle cât de încântat era. Atunci acesta i-ar fi cerut o plată lui Mun care, fiind crescut în Asia, se învăţase să nu plătească niciodată pentru ceva cu care poţi convinge pe cineva că-ţi este dator.

— Ce-ai de gând să faci? Se interesă Mogok, uitându-se la Mun cum se rotea în jurul fetei.

— Să aprind un foc şi să văd cine începe să ardă.

Apoi o puse pe fată să se aşeze, îi aduse ceai şi mâncare.

Fa mânca lacom, fără nici un artificiu, ca un mic animal. Gând Mun fu mulţumii, puse să se spele vasele. Apoi se aşeză lângă fală să-i spună secretele sale. Nu se afla aici în calitate de comerciant de mac, cum credea toată lumea, ci ca agent ai Chinei comuniste.

Recent, deveniseră îngrijoraţi de puterea şi cantitatea de arme adunate de generalul Kiu şi au decis să pornească un asalt nimicitor asupra celui de-al Zecelea Cvadrant, ca să cureţe acest teritoriu o dată pentru totdeauna de căpeteniile războinice. Mun era un soi de agent de avangardă, îi explică ei, care căuta punctele slabe din zona generalului Kiu.

Când termină, o puse pe fată să repete tot ce a spus. Ea nu pierduse nici măcar un cuvânt. Apoi o trimise în tabăra amiralului Jumbo, să răspândească sămânţa printre celelalte femei, ştiind că nu va dura mult până ce trădătorul, oricine ar fi, va auzi fărâme din chinuitorul secret al lui Mun. Zvonurile şi bârfa erau, la urma urmei, două dintre cele mai importante surse ale inteligenţei.

— Acum, rosti Mun, după ce fură iarăşi singuri, nu ne-a mai rămas decât să aşteptăm.

Mogok scoase o pipă din lut, pe care o umplu cu o substanţă neagră şi umedă. O aprinse, trase câteva fumuri adânci, apoi i-o trecu celuilalt. Fumul îi învălui, creând forme iluzorii în aer. O lungă perioadă cei doi bărbaţi fumară, cimentând prietenia într-un mod pe care numai asiaticii îl Puteau înţelege.

Alix plângea.

Am fost odată soldat şi cam am luptat pe ţărmuri, străine pentru tine.

Versurile unui cântec de demult răsunau în zdrobitoarea tăcere din mintea ei. Fără glas, fără mobilitate, mintea ei devenise o scenă imensă pe care amintirile apăreau ca trucurile unui iluzionist. Nu existau nici prezentul, nici viitorul, ei numai un trecut care ajunsese în mod dureros tactil, în absenţa oricărui simţ interior. Existenţa fusese redusă la impulsurile electrice ale creierului său.

Să fi fost motivul pentru care îşi retrăia mereu fuga de la părinţi, dragostea pentru bunicul ci. Festivalul Dovleacului din Circleville? Să fi fost motivul pentru care nu-şi mai dorea decât să se întoarcă la Circleville? De fapt, ce era atât de deosebit acolo? Doar o adunătură de case vechi, străzi prăfuite şi oameni neinteresanţi.

Am fost odată iubit, Şi te-am căutat în spatele ochitor Uit.

Dar ştia deja răspunsul. Nu pentru Circleville în sine, ci pentru ceea ce reprezenta oraşul în ochii ei: libertatea. Acasă, cu părinţii ei, se simţea închisă ca într-o capcană-n bolboroseala zgomotoasă a certurilor şi beţiile tatălui său.

Circleville era tot ce o făcuse fericită. Timpul zbura pe lângă ea, încât înainte să apuce să se învârtă puţin, era vremea să se întoarcă din nou acasă. Acasă, unde timpul apăsa ca o mantie de plumb peste umerii ei fragili, unde atmosfera era atât de îngheţată, încât avea dificultăţi să treacă de la o zi la alta. Ţinea minte că-şi ruga prietenii să o sune în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, înainte de a merge la culcare, ca să se asigure că există o lume normală, care îşi continua mersul afară. Afară: de parcă ea s-ar fi aflat la închisoare.

Acea pierdere a controlului asupra a tot ce o înconjura i-a făcut viaţa insuportabilă. Era o închisoare de tipul cel mai perfid. A fost ceea ce a împins-o departe de casă, ce a făcut-o să se mărite cu Dick. Dick, pe care şi-a dat seama acum că nu l-a iubit niciodată. Nu era în stare nici măcar să înţeleagă cum de a reuşit sa trăiască alături de el, poate exceptând faptul că, cel puţin pentru o vreme, a avut nevoie să-şi recreeze închisoarea copilăriei, pentru a evada complet din ea.

Şi în curând va veni altul să-ţi spună că n-am fost decât o minciuna.

Acum se întorsese, nechemat şi nedorit, iar Alix plângea pentru că voia să plece şi îi lipseau mijloacele să-şi comunice dorinţa. Era închisă în spital, înfăşurată în bandaje. Nu putea să se mişte ori să vorbească şi cu fiecare moment de trezire, groaza ei creştea. Nu numai pentru ca, deşi era înspăimântată că nu-i revenise încă vocea. Îşi făcea griji pentru Danny. Nu voia ca fiul ei să-şi petreacă atâta timp cu Dick. Danny era atât de încrezător şi deschis. Numai Dumnezeu ştia ce mizerii îi băga pe gât Dick. Nu dorea decât să-şi protejeze fiul şi zăcea acolo, neajutorată şi temându-se că nu va mai fi în stare să, vorbească şi atunci cariera ci de om al legii se va sfârşi. Cât de rapid te poate doborî viaţa. Doar cu câteva zile în urmă era sănătoasă, independentă, stăpână pe viaţa ei. Poate că nu fusese decât o iluzie, n-ar mai fi capabilă să-şi dea seama. Se simţea ca un călător, aşteptând un autobuz care nu va veni niciodată. Concepţia ci despre existenţă se distorsionase, imaginile şi incidentele căpătau proporţii exagerate, intimidante, ca şi cum ar fi examinat totul în oglinzile mincinoase din parcul de distracţii.

Timpul trecea, abia suflând. Era însoţitorul ei constant, aşa cum fusese în copilărie. Îşi bătea joc de ea ziua, prin lentoare, iar noaptea o făcea să se trezească tresărind, asudată. Amintirile erau singurul ei răgaz, dar în curând şi acestea vor deveni o sursă de tortură, aducându-i în minte ceea ce nu mai avea şi. Nu va mai avea niciodată.

— Oh, Doamne Dumnezeule! Unde era Christopher? Cât îşi dorea să fie aici, doar să-l ţină de mână şi să ştie că îl supraveghea pe Danny. Dar aici nu era Circleville, iar bunicul ei murise de mulţi ani. Acel tip de protecţie dispăruse pe vecie.

Însă faptul că ştia nu o împiedica să şi-o dorească din toate puterile.

Christopher, unde eşti? Te întorci curând acasă?

Şi uneori mă întreb'

Dacă măcar pentru o vreme îţi vei mai aminti ele mine

— Adevărul este că fratele meu nu a intenţionat niciodată să pună la poştă această ilustrată, îi spuse Chris Soutanei.

— Atunci ce.?

Soarele se retrăsese deja de pe străduţele strâmte din Tourrette-sur-Loup, lăsând faţadele din piatră ale caselor într-un fals crepuscul. Pietrele de pe jos erau întunecate ca noaptea.

— A fost un fel de asigurare pentru el, explică Chris şi un fel de testament pentru mine.

Soutane îl privi:

— Ce vrei să spui? Ştia că va muri?

Pe drumul de întoarcere acasă, vedeau copii, întrecându-se între ei, râzând şi ţipând, cu ghiozdanele săltând pe când fugeau pe strada întortocheată.

— Nu chiar, răspunse Chris. Dar, dat fiind pericolul în care era, cred că ştia că exista şi această posibilitate. Cartea poştală era o asigurare. Înţelegi şi-a dat seama că, în eventualitatea morţii sale, ea va ajunge până la mine. Fie mi-o dădeai tu – cum ai şi făcut – fie poliţia.

O mamă îşi chema din pragul uşii deschise fiica, iar mirosul tartei cu mere proaspăt scoase din cuptor plutea în aer.

După ce trecură de ea, putură să vadă, într-o revărsare de lumină, cascada spectaculoasă de unde veniseră.

— Când eram mai mari, eram amândoi înnebuniţi după jocuri enigmistice. Lui Terry îi plăcea un joc complicat, numit Labirintul. Îi plăcea mai ales să mă bată la el. Pe de altă parte, eu preferam jocuri mai intelectuale, gen criptograme. Obişnuiam să-i las mesaje în cod. Îşi spărgea capul încercând să le rezolve.

Cascada, acum parţial umbrită, căpătase un aspect trunchiat, aproape sinistru, ca şi cum faptul că nu se putea vedea limpede în profunzimile ei crea un pericol, cerea prudenţă.

— Atunci, rosti Soutane, cartea poştală este o enigmă.

Chris o aprobă:

— Într-un fel, da.

— Dar, dacă ai dreptate, unde anume în Tourrette-sur-Loup a ascuns Terry Poarta către Noapte? Nu văd nici un fel de indicaţie pe cartea poştală.

— Nici n-ai cum, replică Chris, examinând-o cu atenţie pe ambele părţi. Pentru că, din moment ce tu ai putea s-o găseşti, ar putea şi alţii, iar Terry n-a vrut să-şi asume acest risc.

Pe partea cu ilustrata nu erau semne, iar literele din mesaj de pe partea cealaltă nu aveau nimic suplimentar.

— Mai rămâne şi problema referitoare la ce urma să scrie în post-scriptum, remarcă Soutane.

Chris, privind post-scriptumul, surâse şi înclină din cap:

— Exact! Există pe aici vreun magazin de jucării?

— Da. Cred că este în direcţia asta.

Ea îi aruncă o privire năucită, conducându-l la stânga? Din nou la stânga. Când ajunseră, ca se uită în vitrinele magazinelor, însă Chris înţelese că nu din pricină că ar fi interesat-o câtuşi de puţin mărfurile etalate acolo. Dintr-o dată.

Strada începu să urce din noa. La stânga lor se alia un magazin cu îmbrăcăminte pentru copii şi jurării artizanale. Intrară.

— Bonjour.

Vânzătoare era o femeie corpolentă, cu o figură buhăită, la vreo cincizeci de ani. Le zâmbi din colţul unde era cocoţată

— Bonjour, madame, răspunse Chris.

Chris trecu în revistă mormanele de cămăşuţe, pantalonaşi, jachete, animale împăiate şi păpuşi din porţelan. Soutane, uitându-se din când în când peste umăr la uşa deschisă dinspre stradă, se interesă:

— Ce căutăm aici?

— Nu ştiu. Dar, indiferent ce este, nu se află aici.

Odată ieşiţi din magazin, în strada strâmtă, continuă:

— Cu ani în urmă, când cuvintele urâte erau interzise şi, totuşi, amuzante, am găsit o prescurtare pentru unul care-mi plăcea mie cel mai mult. Îl foloseam cu prietenii mei, iar Terry era singura persoană care ştia ce însemna. Obişnuiam să spun p.s. în loc de pussy31.

— Deci, iniţialele P. S. de pe cartea poştală nu aveau sensul de post-scriptum.

Porniră din nou la drum.

— Nu, răspunse Chris.

— Dar atunci, ce înseamnă?

Chris râse:

— Este un argou american.

Îi explică sensul cuvântului.

Nedumerirea Soutanei se accentuă:

— Tot nu pricep legătura dintre acest cuvânt şi locul unde Terry ar fi putut ascunde pumnalul.

— Indiferent de forma pe care o va lua, cunoscându-l pe Terry, sunt convins că este un soi de glumă.

Continuând această căutare pe urmele unui talisman în care nici măcar nu credea, Chris se trezi simţindu-se mai apropiat de Terry chiar decât în vremurile când fratele său era în viaţă. Senzaţia îl bucură şi-l întrista în acelaşi timp. Era bucuros că simţea totuşi aşa ceva, trist pentru că nu se întâmplase pe când Terry trăia.

Această asociaţie de idei izvora în parte din faptul că totul fusese anume pregătit pentru el, era convins. Terry lăsase afacerea pe mâinile lui, ca şi cum Chris ar fi fost singura persoană în care avea încredere că va continua ceea ce începuse el.

Dar ce era mai exact acest lucru? Chris deveni mai temător pe măsură ce se apropia mai mult de soluţia criptogramei lui Terry şi recuperarea Porţii către Noapte. Să fi avut dreptate Soutane, iar Terry să fi fost implicat în comerţul cu opiu? De ce? Pentru bani? Pe Terry nu l-au interesat niciodată prea mult banii, Chris ştia sigur, altminteri ar fi rămas pe lângă tatăl lor, intrând în afacerile de import-export al familiei, ce produceai milioane de dolari.

Ce altceva ar fi oferit comerţul cu opiu? După Soutane bani. Şi putere. Dar de ce o persoană interesată de putere ar fi mers de bună voie la război, Ar fi ucis, ştiind ca exista posibilitatea de a fi rănit sau chiar ucis el însuşi?

Şi Chris îşi reaminti ceea ce spusese Marcus Gable despre război: „Totul era o chestiune de putere. Cei care i-au înţeles esenţa, i-au priceput sensul şi au supravieţuit. Toţi ceilalţi au fost distruşi, într-un fel sau altul”

Terry supravieţuise războiului. Chiar mai mult prosperase. Oare Vietnamul să-i fi distrus moralitatea, cum s-a întâmplat cu Marcus Gable? Să fi înăbuşit, chiar distrus orice urmă de onoare la care-ar avea dreptul fiinţele omeneşti?

Acum, stând în centrul oraşului vechi, amintind de o epocă mai, simplă, dar nu mai puţin violentă, Chris simţi cum îi urcă pe şira spinării o spaimă teribilă, ameninţând să-l paralizeze. Nu era numai fratele său – pentru ceea ce ar fi putut deveni acesta – ci şi pentru el însuşi. Deoarece, urmând calea aceasta, trasată pentru el de fratele său mort, nu-şi supunea unui test propria moralitate? Ce va face, odată ajuns în posesia Porţii către Noapte? Indiferent ce-ar fi fost pe cale să descopere, Terry, el însuşi era obligat să.

Să ce?

Chris nu avea nici o idee, dar presimţea că găsirea Porţii către Noapte nu era un scop în sine. Unde-l va conduce? Avea sentimentul acut de a fi păşit într-o altă viaţă, spaima era alternată de un soi de senzaţie de anticipare, de parcă ar fi aşteptat toată viaţa acel moment precis.

— Chris.