Eric Van Lustbader

Chris se întrebă dacă va afla vreodată.

Îşi răsuci scaunul şi se uită pe fereastră. Vocea Soutanei îi mai răsună în minte mult timp după ce închisese telefonul. Peste Central Park se aşternuseră umbre vineţii, cufundând în întuneric frunzişul copacilor. Aşa cum era aşezat, înconjurat de miile de lumini ale oraşului, devenise într-o oarecare măsură o metaforă a viitorului lui Chris: necunoscut şi extrem de schimbător.

Ce-i cu şchiopătând ăsta, domniile avocat?

Este din cauza ploii. Nu-i. Nimic.

Nu era nimic. Era ceva. Sau, mai bine zis, cineva caic se întorcea la el cu foiţa unui bumerang.

Soutane.

Închise ochii şi se sili să-şi îndrepte mintea spre alte probleme. Avea nevoie de un gând neutru, înainte ca telefonul Să sune, se gândea la Alix Layne.

În faţa ochilor i se ivi imaginea unei nopţi, cu aproximativ o lună în urmă. Cina împreună cu Bram Stryker, un prieten ocazional, avocat specializat în divorţuri. Stryker avea o bine meritată reputaţie de rechin la procese. După fetele de la birou, mai avea şi reputaţia (mai mult sau mai puţin meritată) de a se culca cu clientele. Oricum, Stryker avea o minte ascuţită, iar lui Chris îi făcea plăcere să-i exploateze cunoştinţele.

La ieşirea de la restaurant, Stryker i-a spus că avea o obligaţie după cină, să meargă la o petrecere şi l-a invitat pe Chris să vină cu el.

Petrecerea era în casa lui Alix Layne. Locuia într-un apartament vast, întunecos, cu un dormitor, pe Ninety-third Street, în cartierul de vest. Chris nu-şi dădea seama cum putea li atât de înăbuşitor un apartament cu tavane atât de înalte. Poate că era doar din cauză că acolo se afla de trei ori numărul de persoane pe care l-ar fi găzduit în mod confortabil.

Oricum, Chris s-a simţit prost chiar de la început. Era o persoană din cartierul de est. Se întâmpla la fel ca pentru cei din Beverly Hills, care preferau câmpia sau dealurile. Erau două medii foarte distincte, care dădeau naştere unor personalităţi diferite.

Chris s-a pierdut aproape imediat de Stryker în fumui şi înghesuiala din casă. Volumul muzicii l-a silit să se refugieze în hol. A salutat rece o cunoştinţă de la o firmă rivală şi alte câteva persoane, apoi abia a fost în stare să-şi croiască drum până la bar. Cu un pahar în mână, a petrecut zece minute liniştite discutând probleme profesionale cu un judecător de la Curtea Superioară.

Între timp, se săturase. A plecat în căutarea lui Stryker, suind din capul locului că era o încercare prostească într-o asemenea casă de nebuni. A încercat la bucătărie, care era atât de plină, încât abia s-ar fi putut strecura.

S-a întors pe hol. În dormitor a găsit şi mai mult fum şi mai mult zgomot. Un al doilea casetofon urla. Cele două ritmuri disparate creau un frison similar celui pe care-l emitea îi asul în fiecare dimineaţă, la ora de vârf. O parte din invitaţi erau înghesuiţi pe pat. Ceilalţi deschiseseră larg fereastra şi dansau pe scara de incendiu. Stryker nu era printre ei.

Chris a renunţat şi a ajuns iarăşi pe hol. Trecând pe lângă toaletă, uşa s-a deschis suficient de larg ca să se vadă înăuntru. Era Stryker, care-o ţinea în braţe pe Alix Layne. Acel moment fusese, cel puţin în amintirea lui Chris, cufundat în tăcere.

Privindu-i cum se sărutau, a fost izbit de lipsa oricărei emoţii de pe chipul lui Stryker, cu excepţia unui soi de triumf, când Alix şi-a încolăcit piciorul în jurul coapsei lui, agăţându-se de el aproape cu disperare. Era ca şi cum Stryker şi-ar fi bătut joc de ea.

Chris fusese cuprins de o transpiraţie rece. Şi-ar fi dorit să zdrobească figura lui Stryker cu un pumn. Nu realizase până atunci că voluptatea, putea exista în afara pasiunii. Nu şi-ar fi închipuit niciodată că imaginea a două persoane sărutându-se putea fi atât de dizgraţioasă. Confruntându-se cu o asemenea realitate, s-a retras în tăcere.

Chris deschise ochii. „Tăcerea este probabil cea mai puternică armă a mea”, se gândi. Tăcuse pe parcursul întregii tirade ţinute de Alix pe scările tribunalului.

Stinse lampa de pe masă, îşi luă haina şi ieşi din birou. La acea oră era singur în clădire. Sunetul uşii căpătă o rezonanţă amplă în hol.

Afară, privi cum se scurg taxiurile pe străzile umede din cauza ploii. Ora de vârf trecuse, însă acum abia începea ora pentru tăcere. Îi trebuia un efort considerabil ca să încerce să oprească un taxi.

Nu ştia ce să facă sau unde să se ducă. Avea atâtea posibilităţi. Totuşi, pentru că mintea îi era plină cu frânturi de imagini şi emoţii din trecut, simplul gest de a alege i se părea prea greu. Rămăsese sub copertina din marmură şi granit a clădirii, contemplând jocul culorilor prin ploaie, până când amintirea pe care şi-o refulase străpunse noaptea: Chris la un oficiu de pompe funebre, peste drum de câmpul de aterizare al bazei Aeriene din Dover, uitându-se cum soldaţii descărcau stive de sicrie din aluminiu, aduse recent din încântătoarea periferie a Da Nang-ului. Chris se afla acolo pentru a aranja ultimul drum al unui prieten care, neavând rude în viaţă, îl desemnase ca beneficiar al asigurării sale de viaţă.

Chris Haye, la cei douăzeci şi doi de ani ai săi, s-a trezit tremurând în plină vară, îngheţat până-n măduva oaselor la ideea într-adevăr îngrozitoare că fratele său, Terry, eroul trupelor speciale, s-ar fi aflat într-unul din acele sicrie şi ei nu şi-ar fi luat niciodată rămas bun unul de la altul.

Monotonia încăpăţânată a ploii devenise deprimantă peste măsură.

Chris se scutură. Îşi ridică gulerul şi, aplecându-şi umerii în faţa ploii, porni pe jos spre centru.

Când ajunse acasă, dezbrăcă hainele ude şi rămase în chiloţi şi maieu. Se uită în oglinda mare din dormitor.

Fără îndoială, un privitor ar fi fost impresionat de curbele puternice ale muşchilor. Era un bărbat înalt, cu umerii largi şi şoldurile înguste ale unui atlet. Muşchii alungiţi şi întinşi aveau acel aspect – altul decât înfăţişarea noduroasă a culturistului, sau cea aproape uscăţivă, cu tendoane ieşite în relief, a alergătorului de cursă lungă – care nu se dobândea decât de la înot sau ciclism.

Totuşi, Chris văzu un tânăr ce fusese o maşină de exerciţii aerobice, cea mai bine cotată speranţă de a câştiga cursa Tour îl France, acea combinaţie teribilă de rezistenţă şi viteză, în care se aştepta de la ciclişti să menţină o viteză de peste patruzeci de kilometri la oră chiar şi pe crestele munţilor. Totul se petrecea în 1969, acelaşi an când Terry trebuia să se ferească din calea gloanţelor în Asia de Sud-Est.

Cursa din acel an fusese dedicată pentru la France profonde, localităţilor din interiorul ţării şi, până în prezent, aceea era Franţa pe care Chris şi-o amintea şi-o iubea din adâncul inimii. La France profonde, care-l urcase pe culmile ameţitoare ale gloriei şi apoi îl ameninţase cu pumnul, încât se întorsese acasă o persoană diferită. Tinereţea înfloritoare, forţa şi rezistenta fără limite, ceea ce italienii întâlniţi aici numeau risico, permanenta înfruntare a riscului şi, mai ales, trăirea într-un prezent fără vârstă, invulnerabil, se duseseră pentru totdeauna. Cu cât era acum mai bătrân? Lui Chris i-ar fi plăcut să ştie. Dacă asemenea lucruri s-ar fi numărat în ani, nu prea mult. Avea aceiaşi ochi albaştri şi păr negru ondulat; pe chip şi pe trup nu se depusese grăsimea şi făcuse puţine riduri.

— Asta-i sângele tău de celt, fiule! Obişnuia să-i spună tată său.

Şi, într-adevăr, tânărul Chris Haye se închipuia ca războinic celt, ridicând sabia împotriva unei hoarde de picţi ce năvăleau asupra turnurilor din piatră ce străjuiau Stonehenge.

„Dumnezeule”, gândi el, „asta parcă se întâmpla în urmă cu secole”. Dar trecuseră doar câteva clipe de când Soutane îi şoptea în ureche.

Deschise un sertar al biroului francez, cumpărat de la Antichităţi şi scoase un vraf de foi dactilografiate. Hârtiile erau prinse cu un elastic care se rupse în două la atingerea sa. Paginile erau pătate de vreme. În colţul din stânga-sus se afla o adnotare scrisă de mâna lui: Mougins, 1969.

Nu mai scosese manuscrisul la lumină de ani de zile şi, citindu-l acum, enervat de inepţia frazelor, înţelese motivul. Cu un gest, aruncă mormanul de hârtii nelegate înapoi în sertar şi îl trânti la loc.

Pătrunse în picioarele goale în cel de-al doilea dormitor, pe care-l folosea pentru exerciţii. De un perete era rezemat un rastel cu haltere, lângă o instalaţie de forţă. În faţa ferestrei se aflau o bicicletă medicală alături de o bandă rulantă pentru corciţii. Chris se urcă pe bicicletă şi porni. Se uită pe fereastră, de la înălţimea celor treizeci de etaje peste Third Avenue, însă nu avea ce vedea. În schimb, prin minte i se perindau imagini de la Thonon-les-Bains, Chamonix, Aubagne şi Digne. Şi pentru o vreme purtă încă o dată mult râvnitul tricou galben la care nu avea dreptul decât câştigătorul cursei Tour de France.

O oră mai târziu coborî de pe bicicletă şi alergă patruzeci de minute. Apoi începu să ridice haltere până ce simţi delicioasa senzaţie de oboseală şi sudoarea curgându-i pe trup. Însă nu se calmă şi nu reuşi nici cu duşul rece. Viziuni de la Mougins îi zburau în voie prin minte. În vara lui 1969, Tour de France nu fusese pentru el unicul eveniment.

Odată îmbrăcat, se plimba fără încetare prin apartament, ca şi cum ar fi fost o închisoare. În fiecare oglindă, în fiecare ciob de sticlă, vedea chipul Soutanei. Se înfăşură într-o manta uşoară de ploaie şi ieşi.

Abia la nord de Seventy-fifth Street realiză încotro se îndrepta. Se afla la distanţă de un bloc de casa lui Max Steiner.

Steiner trăia într-un bloc vechi şi dărăpănat pe Seventy-fifth Street, între Fifth Street şi Madison Avenue. Portarul sună, apoi îi indică un ascensor; era una dintre acele clădiri unde un ascensor era folosit de două apartamente la fiecare etaj.

Steiner ţinea uşa deschisă înainte ca musafirul său să ajungă pe hol. Rânjea, iar Chris fu recunoscător faptului că avea un aliat. Fuseseră Max şi Chris împotriva întregii lumi din momentul în care Chris a venit să lucreze pentru Steiner, Medowell and Fine; aşa va fi întotdeauna. Iată de ce venise acum aici, înţelese Chris.

— Sper că ai venit că ciocnim un pahar, rosti Steiner, zgâlţâind mâna lui Chris. Ai fost vedeta ştirilor de la ora şase, ticălosule.

Dată fiind dispoziţia lui Chris, entuziasmul lui Steiner era la fel de deprimant.

— Max, am putea sta de vorbă?

— Sigur, sigur.

Max îl conduse în vestibul. În spate se auzea zgomotul altor voci.

— Dar mai târziu, adăugă el. Intră. Dau o mică petrecere. Bill şi Marjorie Homer, Jack şi Betty Johnson, pe care-i cunoşti. Tocmai am terminat de mâncat. Ia-ţi un pahar şi stai puţin cu noi. În curând încep ştirile de la ora unsprezece. Poţi să te serveşti cu ce vrei de băut şi.

— Nu. Nu, mulţumesc.

„Oh, Doamne”, gândi Chris. „Era tot ce-mi doream acum, să-mi pun masca profesională şi să port conversaţii de convenienţă între Martini şi caviar”.

— Haide, Chris, insistă Max. Cum? Doar nu ai impresia că eşti un intrus aici? Ştii prea bine că nu. În plus, cunoşti pe toată lumea. Am aici chiar câţiva fani ai tăi, râse el. M-ar mânca de viu dacă i-aş da voie să plece unei celebrităţi de talia ta. O să rămâi la petrecere.

Chris îşi dădea seama că nu-l informase despre moartea lui Terry şi nici n-ar fi putut în momentul de faţă. Îşi închipuia expresia lui Max, dacă i-ar fi spus acum: „Bine, dar nu mi-ai zis niciodată că ai un frate”. N-ar fi suportat o asemenea reacţie. Trebuia să-i reziste lui Steiner.

— Nu, serios, replică el. Nu aveam decât un minut la dispoziţie. Am o întâlnire şi am întârziat deja.

Steiner îi aruncă o privire pătrunzătoare:

— Eşti sigur că nu poţi să stai şi să bei măcar un pahar cu noi?

Chris înclină capul aprobator. În disperare de cauză, se retrase în hol şi chemă liftul:

— Absolut sigur.

— Bine, e-n regulă.

Steiner se lumină la faţă:

— Vorbim mâine, da? Adăugă el.

— Desigur. O să te sun.

Apoi, din fericire, uşa liftului se deschise şi Chris pătrunse înăuntru.

— Hei, Chris, Alix Layne era gata să te jupoaie de viu, rosti Max. A cerut cazul tău la procuratură. Sunt al naibii de mândru de tine.

Chris încercă să-i mulţumească, însă cuvântul îi rămase în gât.

Afară, ploaia se oprise, dar lăsase oraşul înfierbântat şi plin de aburi ca într-o noapte de august. Chris prinse un taxi.

— Încotro, amice?

Chris îi spuse şoferului o adresă, apoi uită imediat ce vorbise. Adâncit în gânduri, se uită cum oraşul alunecă pe lângă el. Era plin de viaţă, încărcat până la refuz de mişcare, râsete, glume, paşi grăbiţi. Cuplurile hoinăreau pe bulevardele largi, îndrăgostiţii se confundau cu umbrele dintre clădiri. Ca o tapiserie, completă, dar fără el, realiză Chris tresărind.

Tocmai traversau Central Park, când Chris întrebă:

— Unde naiba mă duci?

— Pe Ninety-third Street, la vest de Columbus, răspunse şoferul. Crezi că e un drum mai bun până acolo? Ei bine, nu există altul.

„Ninety-third Street, la vest de Columbus”, repetă în gând Chris. Dumnezeule, dar era adresa lui Alix Layne. Începu:

— Bine, dar n-aveam cum.

Frânele taxiului scârţâiră şi maşina se întoarse.

— Amice, dacă vrei să mergi în altă parte, n-ai decât să-mi pui.

În spate se auziră claxoanele altor automobile, pentru că jenau traficul.

— Nu, răspunse neutru Chris. E foarte bine.

Însă nu era deloc bine. Fireşte că nu. Încă se mai întreba ce naiba căuta acolo în timp ce apăsa pe butonul de lângă plăcuţa din plastic purtând numele ei. Din grila murdară a microfonului emană un scrâşnet înfiorător. Ţipă ceva şi, peste o clipă, uşa de la intrare bâzâi.

Liftul mirosea a pizza şi fum de ţigară. Urcă până la etajul patru şi merse de-a lungul unui hol strâmt şi prost iluminat, care fusese vopsit de curând. Nu reuşiseră decât să facă umflăturile din tencuială să iasă şi mai mult în evidenţă.

Uşa din capătul culoarului se deschise. O putea vedea pe Alix Layne învăluită în luminile apartamentului său. Purta o pereche de blugi tăiaţi şi atât de vechi, încât deveniseră aproape albi, un tricou pe care scria: I'D RATHER BE RIDING MY BIKE şi nimic altceva. Mânca o felie de pizza.

Chris se opri în faţa ei:

— Sper că nu fumai.

— Poftim?

Se uita la el aşa cum fac oamenii când cel de-al treisprezecelea clovn plimbă roaba prin cerc. Nu-i venea să-şi creadă ochilor.

— Voiam să te întreb dacă eşti singură, continuă Chris.

Seve Guarda se uita la capul tăiat al fratelui său şi se întreba: „Pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat”? El şi Diana stăteau ghemuiţi în tufa de verdeaţă din spatele Bisericii Sfintei Treimi din New Canaan. Împreună cu ei se afla Harvey Blocker, detectivul delegat din partea poliţiei din oraş.

Blocker era un bărbat mătăhălos cu ochii injectaţi. Părul tăiat scurt avea o culoare între blond murdar şi gri. Avea un herpes în colţul gurii şi limba nu i se dezlipea nici o clipă din acel punct.

— N-am mai văzut niciodată aşa ceva, declară el. Capul este aici, în grădină, iar restul, în sacristie.

Mormăi, schimbându-şi greutatea de pe un picior pe celălalt.

— După cum vă puteţi da seama, a avut loc un fel de luptă, continuă el.

— N-a fost văzut nimeni care să intre în sacristie? Se interesă Seve. Simţea un nod în gât, care-l împiedica să vorbească.

Blocker clătină din cap:

— I-am interogat pe toţi. Părintele Donnelly ştia că fratele dumneavoastră s-a dus în sacristie, după slujbă. Dar era strict în cadru procedurilor regulamentare. Părintele Donnelly a zis că fratelui dumneavoastră îi plăcea să rămână o vreme singur, aşa că nu i s-a părut anormal.

Seve observase o dispunere ciudată a cărnii acolo unde se sfârşea gâtul decedatului. O privi cu atenţie, încercând să-i găsească o motivaţie logică.

— Dar peste o oră, adăugă Blocker, cum părintele Guarda nu se întorsese încă, părintele Donnelly a intrat în sacristie. Şi atunci l-a găsit pe fratele dumneavoastră şi ne-a chemat.

Blocker îi conduse pe lângă biserică şi printr-o intrare laterală care ducea în sacristie. Dominic zăcea culcat pe partea stângă. Seve gândi că era straniu şi puţin înspăimântător să vezi lin trup fără cap. „Acesta nu e fratele meu”, îşi spuse. „Nu poate fi Dom.”

— Ce aveţi de gând să faceţi, domnule detectiv?

Blocker îşi trecu peste nas masivul său deget arătător:

— Al naibii să fiu dacă ştiu. Cine-ar vrea să ia viaţa unui preot? Din câte-mi dau eu seama, nu are nici un sens.

— Poate un psihopat? Sugeră Diana.

Blocker înălţa din umeri:

— E posibil. Ce să mai crezi cu oamenii din ziua de astăzi?

— Mârâi, frecându-şi picioarele anchilozate; nu-i plăcuse să îngenuncheze în tufă ca să se uite mai de aproape la cap.

— Oricum, până acum am făcut tot ce ne-a stat în puteri. De fapt, domnule locotenent, să fiu sincer, mă îndoiesc că vom ajunge undeva în ancheta asta. Este peste competenţa noastră.

Seve îngenunchease, privind concentrat corpul decapitat, milimetru cu milimetru, aşa cum analizează un colecţionar un specimen. Orice i se va întâmpla în viaţă, Seve era convins că nu va dori să uite acest moment.

Blocker se adresă echipei procurorului:

— De-acum, e al dumneavoastră.

— Domnule detectiv, interveni Seve, aş putea rămâne o clipă singur cu fratele meu?

Blocker se trase de ureche:

— Sigur că da.

Aruncă o privire împrejur:

— Hai să ne cărăm puţin de-aici băieţi, ce ziceţi?

Odată singur. Seve scoase o trusă micuţă de la locul ei obişnuit din buzunar şi-i desfăcu fermoarul. Înăuntru se afla un set de instrumente metalice de mici dimensiuni, pe care le strânsese încetul cu încetul de-a lungul anilor – uneltele meseriei.

A ales o pensetă minusculă pe care, după un moment de căutare, a strecurat-o în buzunarul stâng al fratelui său. Acesta fusese ascuns privirilor persoanelor care stăteau în picioare, însă, când s-a aplecat, Seve a zărit o mică pată albă. O bucăţică de hârtie? O va avea, cu ajutorul pensetei.

Peste o clipă a luat-o şi a îndesat-o în buzunar. Era pe cale să pună la loc trusa, când a observat că două degete de la mâna dreaptă a lui Dom erau îndoite într-o poziţie nefirească. Folosi capătul pensetei ca să le mişte şi realiză că fuseseră zdrobite de o lovitură puternică.

Apoi mai băgă de seamă ceva. Se uită mai de aproape. Scoase din trusă o punguţă de plastic şi o pensulă ca acelea cu care aplică femeile fardurile. A vârât iute în punguţă câteva fărâme din resturile din degetele lui Dom. A pus totul în buzunar şi a ieşit din sacristie.

— Domnule detectiv, rosti el, vă sunt recunoscător pentru tot ce aţi făcut.

Întoarse deliberat spatele oamenilor procurorului, care trecuseră la treabă.

— Nu mi-am făcut decât datoria, răspunse Block. Ce să-mi mulţumiţi? Nu se mai poartă în ziua de astăzi. Vreau să spun. Să mulţumeşti unui caraliu.

— Mă întrebam dacă-mi veţi permite să discut cu câţiva dintre preoţi. Aş dori să strâng impresiile lor despre fratele meu, rosti Seve, privindu-l pe celălalt poliţist. Ştiţi.

— Sigur că da, replică Blocker. De ce nu?

Era deja cu gândul la cina mult întârziată. Îşi luă la revedere de la amândoi şi dispăru pe lângă biserică. Îl văzură cura se îndepărtează împreună cu restul echipajului de anchetă.

— Ce-i cu toate astea? Întrebă Diana.

— Când eşti în New Canaan, poartă-te ca în New Canaan, îi explică Seve. Atâta vreme cât, în final, capeţi ce-ai vrut. Este clar că Blocker nu-şi va face datoria până la capăt. Chiar crezi că-i pasă de Dom? Moartea fratelui meu l-a zgândărit serios, iată de ce m-a aşteptat să vin de la New York. Probabil că părintele Donnelly l-a informat că Dom avea un frate locotenent în trupele speciale ale poliţiei din New York.

— Ai înnebunit? Şefule, suntem în Connecticut. N-avem nici un drept.

— Dom îmi dă dreptul. Oricum, Blocker ştie că poate căpăta tot ajutorul pe care-l vrea ca să rezolve cazul. Numai că este prea plin de el ca să vină să-l ceară.

L-au găsit pe părintele Donnelly rugându-se în faţa imaginii lui Cristos din sanctuar. Au aşteptat răbdători sfârşitul rugăciunii.

— Oh! Rosti părintele Donnelly.

Se ridică şi tresări când se uită împrejur. Apoi privi legitimaţia pe care i-o arăta Seve.

— Nu ştiam că mai sunt ofiţeri de poliţie aici. Pe ceilalţi i-am trimis acasă.

— E-n regulă, îl asigură Seve, convins că părintele Donnelly, în starea sa de agitaţie, nu l-a recunoscut. Sunt fratele lui Dominic Guarda.

— Sfântă Fecioară! Şopti preotul. Mă bucur că ai venit.

Era un bărbat palid, cu o expresie naturală de tristeţe întipărită pe chip.

— Regret că ne întâlnim în asemenea circumstanţe, fiule. Suntem cu toţii întristaţi din cauza părintelui Guarda. Aici era foarte iubit şi admirat.

„Aparent, nu de către toată lumea”, gândi Seve. Preotului îi spuse:

— Ştiu. Ai avut o zi grea, părinte şi sper că nu te-ar deranja să-mi răspunzi la câteva întrebări.

Părintele Donnelly confirmă cu o mişcare a capului:

— V-aş fi prea recunoscător dacă ar sta în puterile mele să vă ajut cu ceva.

— Foarte bine, răspunse Seve. Sunt conştient că te vei repeta, pentru că detectivul Blocker ţi-a pus aceleaşi întrebări. Dar fii îngăduitor cu mine. Înţeleg că l-ai găsit pe fratele meu.

Preotul aprobă.

— Ce s-a întâmplat?

— Ei bine, părintele Guarda medita întotdeauna în sacristie, după slujbă. Însă peste o jumătate de oră revenea. Când n-a mai apărut după o oră, am devenit îngrijorat şi am intrat şi eu în sacristie.

— Şi?

În mod evident, părintele Donnelly trecea prin momente grele. În general, moartea este destul de dificil de descris, însă aceasta era de-a dreptul sfâşietoare.

— L-am văzut, aşa e, i-am văzut corpul.

— Cum era întins pe jos?

— Poftim?

— Vreau să spun, explică Seve, era pe spate, pe burtă?

— Pe partea stângă.

— Deci, conchise Seve, nu l-au deplasat pe Dom decât după sosirea lui.

— Şi ce-ai făcut?

— M-am dus la el, fireşte.

Seve îşi aduse aminte că Blocker i-a povestit că a chemat imediat poliţia.

— Era mort fără nici o îndoială.

Preotul îşi înăbuşi cu dificultate durerea.

— Continuă, rosti blând Seve, după o vreme.

Părintele Donnelly înclină capul, recunoscător pentru pauza acordată.

— M-am rugat pentru el. Rugăciunea lui Cristos: „Domnul pastorul nostru.” şi Ave Maria: „Roagă-te pentru noi acum şi-n ceasul morţii noastre”. Apoi m-am dus să-i informez şi pe ceilalţi, poliţia şi pe episcop.

— Şi n-ai mai făcut nimic altceva în sacristie?

— Nu.

— Hai să reluăm puţin. Spune-mi, te rog, unde aţi plecat, dumneata şi ceilalţi preoţi, imediat după slujbă?

— Ei bine, nu mai sunt alţi preoţi, domnule detectiv. Ştii, în zilele noastre mă tem că a ajuns o vocaţie pe cale de dispariţie. Aşa că Biserica trebuie să folosească laici ca să îndeplinească multe dintre sarcinile care ar reveni în mod normal unor ajutoare ale preotului, ca mine. Aici, la Sfânta Treime, avem doi astfel de laici, domnul Dillon şi domnul Reed. Oricum, ca să răspund la întrebare, eu discutam cu domnul Atkinson care ne-a sprijinit adesea în astfel de întreprinderi, Domnul Dillon era cu mine. De partea cealaltă a sanctuarului îl putem vedea pe domnul Reed.

— Şi cam cât timp ai discutat cu domnul Atkinson, Părinte?

— O, pe puţin douăzeci de minute. Aveam multe subiecte de dezbătut.

— Am înţeles, îl opri Seve, care-şi lua notiţe. Şi domnul Dillon a fost tot timpul cu dumneata?

— Da.

— Dar domnul Reed?

— A ieşit afară, răspunse preotul. În faţa bisericii. Unul dintre noi procedează întotdeauna astfel după terminarea slujbei. Era o idee de-a părintelui Guarda. Avea senzaţia ca unii dintre enoriaşi s-ar simţi mai bine dacă ar vorbi cu noi afară din biserică. Avea dreptate. Ca aproape în orice privinţă.

În ochii preotului apărură lacrimi.

Seve îşi coborî privirea asupra notiţelor, pentru un moment, fără însă să citească. Continuă: