Ernst Junger

Din 1936 nu se mai auzise nimic despre ei.

Am urcat printr-o pădure deasă cu esenţe diferite, stejari tineri, plopi tremurători şi fagi. Din când în când traversam zone cu tufişuri ale căror ramuri erau de un roşu deschis şi verde strălucitor, de asemenea mici insule mlăştinoase cu măciuliile înalte ale papurei de care atârna vata cafenie. Pe drum ni s-a alăturat un subofiţer cu o secure în mână, care căuta un brad de Crăciun.

După un urcuş de două ore am atins creasta, în spatele căreia se întindea un brâu de cazemate.

Santinelele se aflau puţin mai sus pentru a putea să vadă depresiunea din cealaltă parte. Ne-ani îndepărtat de linia lor, trasată extrem de lax. Pe flancul drept se căsca un gol mare, apoi a apărut un batalion de turcmeni. Aici subofiţerul s-a strecurat înainte cu securea lui şi după o oră s-a întors cu un brad frumos ale cărui ace erau pe partea de dedesubt împodobite cu linii de ceară, deschise la culoare.

Am poposit la comandantul companiei care ne-a condus şi la un punct situat mai sus, pe care ruşii izbutiseră cu două săptămâni în urmă să-l forţeze. Efectivul fusese masacrat. Morminte cu cruci încununau înălţimea; erau plantate cu spânji. De-acolo se zărea vârful, o culme golaşă, cu buncăre ascunse într-un hăţiş din apropiere. Tocmai exploda o serie de grenade în apropierea lui. Au speriat un vultur puternic care trasa cercuri liniştite deasupra crestelor.

Apoi coborâre, în timp ce Hausler relata despre împuşcarea unor partizani. L-am auzit pe translator râzând în spatele nostru şi l-am privit mai atent. Mi s-a părut că recunosc la el deja pergamen-tozitatea pielii, fixitatea privirii pe care le percep, cred, la aceia care aspiră la asemenea vărsări de sânge. Obişnuinţa automată de a ucide produce fizionomie aceleaşi devastări ca sexualitatea practicată automat.

La ceai, la generalul Vogel, care m-a trimis cu o escortă înapoi la Kurinski, căci nu mai departe de ieri, după lăsarea întunericului, două ştafete motorizate au fost împuşcate într-o ambuscadă şi jefuite până la cămaşă.

Navaghinski, 19 decembrie 1942

La prânz, pornit spre punctul de comandă al diviziei a 97-a. Comandantul ei, generalul Rupp, mă aştepta la podul de pe Pşiş, aruncat în aer. Am traversat fluviul galben mâlos cu o barcă pneumatică. Pentru a ajunge la cartierul statului major a trebuit să trecem un munte abrupt, deoarece tunelul care îl străpungea explodase, devenind impracticabil.

Am înaintat prin subarboret dens, apoi printre stânci, pe unde limba-cerbului îşi defăşurase frunzele lungi, suculente. Ne-am întâlnit, pe cărarea îngustă, cu sute de purtători ruşi şi asiatici, încărcaţi cu provizii, materiale şi muniţie. Pe panta care cobora, zăcea cu faţa în jos un mort cu păr negru, lung; era acoperit cu clisă din cap până-n picioarele jefuite de cizme. Abia se distingea de mâl. Generalul s-a aplecat asupra lui, apoi şi-a continuat drumul fără un cuvânt. Nici eu nu văzusem vreodată un mort în legătură cu care orice observaţie, indiferent de ce natură, să fi fost atât de nepotrivită ca aici. Rămăşiţe de naufragiu pe marea lipsei de iubire.

În vale am dat din nou de Pşiş. Şi aici podul înalt de cale ferată fusese aruncat în aer. Lemne mânate de apele mari se tot blocaseră în dreptul lui, până ce construcţia puternică se deplasase la vale. De schelăriile ei atârnau copaci, maşini, che-soane, iar de ramurile unui stejar, un cal mort agăţat de căpăstru, care în apropierea acestei mase titanice arăta ca o pisică înecată.

Statul major e adăpostit în casa cantonierului. Stăteam lângă general, care era amabil, sfios, puţin melancolic. Am avut sentimentul că, în ciuda unor curiozităţi, era iubit de ofiţerii săi. Ca Cicikov din Suflete moarte Nota: Celebrul roman al lui Nikolai Gogol (1809-1852) Încheiat nota, care umbla de la un moşier la altul, aşa şi eu colind pe aici de la un general la altul şi observ transformarea fiecăruia dintre ei în muncitor. Speranţa că din această pătură s-ar putea ivi apariţii sullanice sau doar napoleoniene trebuie abandonată. Ei sunt specialişti în domeniul tehnicii de comandă şi, la fel ca oricare ins, înlocuibili şi substituibili.

Noaptea în cazemata ofiţerului de ordonanţă. Rosturile dintre grinzile groase de stejar sunt astupate cu muşchi. Trei cadre de pat, o masă cu hărţi şi o masă de lucru. Două telefoane sună la intervale scurte. De afară se aude zgomot de tărbăceală: oameni şi animale îşi croiesc drum prin mâl. Lângă sobă se ghemuieşte un prizonier rus, un „Ivan”, şi pune lemne când focul se stinge.

Navaghinski, 20 decembrie 1942

Urcuş cu maiorul Weihrauter spre un punct de observaţie situat sus, deasupra văii. În aburul umed străbăteam galerii de fagi puternici pe care se stabiliseră ciuperci negre de lemn. Printre ei se înălţau stejari şi peri sălbateci cu trunchiurile crăpate, de un cenuşiu deschis. Drumul era marcat de semne tăiate în piatră; din clisa lui grasă paşii scoteau la suprafaţă tuberculii plaţi ai violetelor de munte.

Ajunşi la ţintă, o colibă ascunsă sub crengi tăiate, am aprins un focşor şi am orientat binoclurile către zona de pădure. Spre văile ei se îndreptau ceţuri dense şi leneşe, care împiedicau, ce-i drept, vederea, în schimb făceau compoziţia mai plastică, precum o hartă în relief. Orizontul era închis de cursurile înalte ale cumpenei apelor. Şi acum se trăgea spre poziţia de la piciorul Indiuk-ului, care se ridica la dreapta noastră cu hornul său dublu şi cu creasta abruptă. La stânga de Semaşo, cea mai înaltă culme, din al cărei pisc se poate vedea Marea Neagră. Fusese ocupată de nemţi, dar apoi abandonată din cauză că aprovizionarea era prea anevoioasă. Căile de acces către astfel de piscuri sunt repede presărate de cadavrele animalelor de povară şi ale purtătorilor.

Binoclul a surprins pe o suprafaţă golaşă, acoperită de zăpadă, un mic grup de ruşi, care părea să se furişeze fără nici un plan, umblând încolo-şi-ncoace ca furnicile. Pentru prima oară, împotrivindu-mă acestei impresii, vedeam oamenii ca printr-un telescop orientat spre lună.

Gând: „în cursul primului război mondial am fi pus să se tragă asupra lor.”

Navaghinski, 21 decembrie 1942

Plecat devreme cu „Taurul-Nawe” de-a lungul văii Pşiş-ului. La liziera superioară a munţilor, copacii erau plini de promoroacă; văzute de la mare distanţă, ramurile lor se detaşau de arborii mai întunecaţi din văi ca şi cum ar fi fost pudrate cu pulbere de argint. Ce straniu că o mică fluctuaţie intervenită în starea obişnuită, o diferenţă de câteva grade e suficientă pentru asemenea vrajă. E aici ceva ce dă speranţă în viaţă, dar şi în moarte.

Am poposit la căpitanul Mergener, comandantul unui grup de luptă. Postul său s-a dovedit a fi o casă albă, aşezată solitar, ca o locuinţă silvică, într-un luminiş acoperit de mâl. În mijlocul acestei paragini acoperite de dărâmăturile războiului se remarca un număr de morminte îngrijite, care tocmai erau împodobite de Crăciun cu ilice şi vase. Curtea era înconjurată de cratere adânci, dar locatarii nu plecaseră; deosebirea dintre cămările calde şi mlaştina inospitalieră e mult prea mare.

Grupul de luptă al comandantului de douăzeci şi şase de ani era alcătuit dintr-un batalion de pionieri, un escadron de ciclişti şi alte câteva unităţi. După o ceaşcă de cafea am urcat la batalionul de pionieri. Aici am găsit condiţii ceva mai bune decât în celelalte sectoare. Astfel, în faţa posturilor santinelelor, pe panta abruptă, se întindea între copaci o reţea discretă de sârmă ghimpată, în faţa ei era pus un lanţ întreit de mine.

Punerea minelor, mai ales noaptea, e o operaţie foarte primejdioasă. Pentru a fi regăsite, ele sunt îngropate după un anumit şablon. Trebuie să fie bine ascunse, căci s-a întâmplat ca ruşii să le scoată şi să le îngroape în faţa propriilor lor poziţii.

Aici se folosesc în special mine săritoare anti-infanterie, care la atingere sar la înălţimea unui stat de om şi apoi se sfarmă. Declanşarea se produce fie prin tragere, atunci când piciorul se încurcă într-o sârmă, fie prin contact, în vederea căruia sunt calculate trei capete de sârmă care ies din pământ ca nişte antene. Bariera e trecută în revistă cu mare prudenţă, mai ales pe întuneric; totuşi se întâmplă mereu câte ceva.

Astfel, de curând, un sublocotenent, împreună cu un subofiţer şi un fruntaş, a controlat minele în acest loc. N-au scăpat din vedere sârma de extensie, dar n-au băgat de seamă că ea îngheţase pe un bulgăre de pământ, care a declanşat-o când fruntaşul a călcat pe el. Subofiţerul a strigat deodată: „Fumegă ceva”, s-a aruncat în lături şi a scăpat, în vreme ce însoţitorii săi au fost sfârtecaţi de explozie, înainte ca mina să explodeze, se aude câteva secunde un zgomot şuierat, atunci mai e timp să te arunci la pământ. Aprinderea e provocată uneori de iepuri sau vulpi. Cu câteva săptămâni în urmă, un cerb puternic, care rătăcise multă vreme în călduri pe vale, printre poziţii, fusese aruncat acolo în aer.

Căpitanul Abt, cu care discutam despre aceste lucruri, călcase recent peste o mină şi sărise în lături. Nu a fost atins: „. Căci asta nu fusese pusă conform indicaţiilor mele”, după cum adăugase. Adausul ar fi făcut plăcere unui bătrân prusac.

Poziţia era deci mai bună, dar efectivul, complet epuizat. Câte trei oameni ocupă o galerie, la care se alătură un mic post de luptă. Unul dintre ei stă de pază, apoi se adaugă corvoada, aducerea mesei, lucrul la fortificaţii, punerea minelor. Curăţarea armelor şi tăierea lemnelor. Iar asta de la sfârşitul lui octombrie, fără să fi fost înlocuiţi, într-o poziţie asupra căreia s-a tras puternic şi a cărei amenajare a fost precedată de lupte lungi şi grele.

Faptul că se trăsese mult se vedea bine în pădure. In ea se căscau numeroase cratere, de asemenea recente, ale căror adâncuri păreau proaspăt unse şi pe ale căror margini se prelingea pământul. Un abur înecăcios emana încă din ele. Vârfurile copacilor erau, şi ele, retezate. Deoarece ruşii nu fac economie la grenade, întotdeauna e prinsă o santinelă sau alta. Vizită la căpitanul Sperling, comandantul batalionului, în adăpostul său subteran, căptuşit cu drugi de stejar. Tavanul era sprijinit de trunchiuri mai mari de copac. Două priciuri grosolane, pe pereţi poliţe, pe ele cutii de conserve, vase de bucătărie, puşti, pături, binocluri. Comandantul, obosit, neras ca cineva care a făcut o noapte albă, şi nu doar una. În pădurea în care picura apa, alergase pe întuneric de la un copac la altul, aşteptând un atac, în vreme ce catiuşele împroşcau pământul şi doborau cu zgomot coroanele copacilor. Nota: katiuşka – mortier reactiv, denumit oficial mortier de gardă. Folosit de ruşi pentru prima dată în 1941, la Leningrad, putea lansa, în funcţie de tip, până la 48 de proiectile cu reacţie, în succesiune rapidă Încheiat nota.

Un mort, un rănit. Şi aşa, noapte de noapte. Pe deasupra, propria artilerie îşi aşezase trăgătorii de elită în spatele poziţiei sale de pe coastă: „Aici nu poate fi vorba să nu funcţionezi. O să aibă de-a face cu mine, dacă glonţul explodează în copaci.”

Deci vechiul, clasicul dialog dintre artilerie şi infanterie.

„Oamenii nu mai înjură. Devin apatici. Asta mă îngrijorează.”

Vorbeşte despre tavanul său de grinzi care face faţă minelor, dar care nu va rezista la grenade grele.

Pierderi: „S-a mai întâmplat ca în câte-o zi să nu fie niciuna.” Boli: reumatism, icter, inflamaţii renale cu tumefierea membrelor; oamenii mor pe drum spre punctele sanitare.

Toate aceste discuţii le-am auzit deja în primul război mondial, dar între timp suferinţa a devenit mai surdă, mai ineluctabilă, şi mai degrabă regula decât excepţia. Suntem aici într-una din cele mai mari mori de măcinat oase din câte s-au cunoscut de la Sevastopol Nota: E vorba de asediul Sevastopolului, între septembrie 1854 şi august 1855, în cadrul Războiului Crimeii (1853-1856), dus de turci, englezi şi francezi împotriva ruşilor Încheiat nota, şi de la războiul ruso-japonez încoace Nota: Din 1904-1905 Încheiat nota.

Ca să apară aşa ceva trebuie ca tehnica, lumea automatelor, să întâlnească forţa pământului şi capacitatea de suferinţă a acesteia. Prin comparaţie, Verdun, Somme şi Flandra sunt episodice; şi este imposibil ca această lume de imagini să se desfăşoare în alte elemente, de pildă ca bătălie pe mare sau în aer. Din perspectiva istoriei de idei, al doilea război mondial este complet diferit de primul; este probabil cea mai mare confruntare legată de liberul arbitru care a existat de la războaiele perşilor şi până azi. Şi într-adevăr, liniile fronturilor sunt cu totul altfel trasate decât pe hărţi. Primul război mondial, germanul l-a pierdut împreună cu rusul şi se prea poate ca pe al doilea să-l piardă împreună cu francezul.

Coborâre spre ora douăsprezece. Spre a-i surprinde pe cei care aduc mâncarea, artileria a început să tragă asupra văgăunilor cu grenadele grele care îl îngrijorau pe Sperling în legătură cu adăpostul său. Într-adevăr, răsunau cu putere ca prăbuşirea unor masive muntoase care se lasă troznind.

Înapoi, prin valea Psiş-ului. La marginea fluviului o figură din mâl – un rus mort, care stătea lungit pe faţă, sprijinindu-şi capul, ca în somn, de braţul drept. Vedeam ceafa neagră, mâna neagră. Cadavrul era atât de umflat, încât hainele înnoroiate se întindeau perfect pe el, ca pielea pe o focă sau pe un peşte mare. Zăcea aici ca o pisică zvârlită de ape la mal, un scandal, în Urali, la Moscova sau în Siberia, femeia şi copiii îl vor aştepta încă multă vreme de acum încolo, în continuare, discuţie despre tema „asta”, prilej cu care m-a uimit din nou împietrirea generală, chiar a persoanelor cultivate. Nota: Felul în care a putut fi interpretat acest pasaj este pilduitor pentru critica nu doar obtuză, ci şi evident răuvoitoare, capabilă de falsificarea fără scrupule, până la contrasens, a unor propoziţii care, chiar şi decontextate, sunt lipsite de orice echivoc. Critică de care, din păcate, Junger a avut cu prisosinţă parte: „Pentru percepţia lui Jiinger nu uciderea brutală în război e un „scandal„, ci ea e iritată de faptul că un cadavru umflat ca o pisică înecată în râu nu e înlăturat comme il faut. Toate imaginile de groază, din această regiune a „vieţii la marginea fiinţei„ sunt […] în cele din urmă chiar legitimate” (W. Brandes) Încheiat nota.

Omul are sentimentul că e vârât într-o mare maşină, în care nu există decât participare pasivă.

Seara am citit formularea ciudată din comunicatul înaltului comandament, în care se vorbeşte de primejdia care ameninţă flancurile. Ea face desigur aluzie la ameninţarea Rostovului, căci fără îndoială acolo se situează ţinta strategică a atacurilor ruseşti. Avem astfel mereu perspectiva de a fi amestecaţi în catastrofe de masă, asemenea unui peşte dintr-un banc, pentru care plasa e strânsă de la mare distanţă. Dar depinde de noi dacă va fi să suferim şi moartea în masă, moartea guvernată de spaimă.

Kurinski, 22 decembrie 1942

De dimineaţa, înapoi spre Kurinski. Am trecut din nou pe lângă podul de cale ferată, luat de apă, pe care calul mort încă mai atârna, minuscul, de unul dintre copacii ce împodobeau edificiul ca nişte buchete de flori.

Pe podul de lemn, pe care rulau chesoanele, tocmai se rupsese la mijloc o scândură, în aşa fel încât un cal de tracţiune, prăbuşindu-se prin spărtură, se balansa în hamuri, cu capul în jos, peste valurile înspumate. Mai întâi pentru câteva clipe, apoi cu pauze tot mai scurte, nimerea cu nările în apă, în vreme ce sus, se vedeau conducătorii trebăluind agitaţi şi perplecşi. Apoi un subofiţer, cu o armă albă, a sărit de pe mal pe pod şi, tăind curelele, animalul a căzut în apă şi s-a salvat înotând. Un suflu de nelinişte, de iregularitate dădea locului târcoale – atmosfera trecătorilor înguste.

Din nou peste înălţimea de deasupra tunelului. Omar, un azerbaidjan cumsecade, care se îngrijise de mine în aceste zile, mă urma, ducându-mi lucrurile, încă mai zăcea acolo, în noroi, purtătorul mort, deşi zilnic trec pe lângă el multe sute de oameni. Expunerea cadavrelor ţine desigur de sistem – am în vedere nu acela al oamenilor, ci al demonului care bântuie în astfel de locuri. Acesta ţine frâiele.

Ceva mai sus am văzut alţi doi morţi, dintre care unul era dezbrăcat până la pantaloni. Zăcea în albia unui torent, din care ieşea coşul pieptului puternic, învineţit de ger. îşi ţinea braţul drept, ca şi cum ar fi dormit, sub ceafa pe care lucea o rană sângerândă. Celuilalt cadavru se încercase, după toate probabilităţile, să i se fure şi cămaşa, dar fără succes. Dar era atât de ridicată, încât lăsa descoperită o mică împuşcătură palidă, în dreptul inimii. Pe lângă ei treceau grăbiţi vânătorii de munte cu rucsaci grei şi şiruri de purtători, încărcaţi cu bârne, role de sârmă, hrană, muniţie. Toţi, neraşi de multă vreme, cu cruste de noroi pe ei, exalând miasma oamenilor care au stat săptămâni de zile departe de apă şi săpun. Privirea lor abia dacă alunecă peste morţi, dar tresar atunci când în vale porneşte să tragă un mortier greu ca o izbitură venită dintr-o imensă căldare. Printre ei, animale de povară, tăvălite prin mâl ca nişte şobolani mari cu blana lipită.

Pe podul de peste Pşiş. La mare înălţime, pe o scândură îngustă, suspendat deasupra fluviului, agăţat cu ambele mâini de un cablu, cuprind plastic peisajul într-una din acele clipe care duc mai departe decât orice fel de studiu. Valurile mici din adânc au ceva încremenit, de o imobilitate atemporală, ca solzii de pe un trup de şarpe, tiviţi în culoare deschisă. Stau suspendat lângă unul din pilonii puternici ai podului, turn fisurat cu ferestre romanice, care a rămas întreg. Asemenea oamenilor care se iţesc la Bosch din găoace goale de ouă şi din stranii maşini, un ofiţer se uită printr-una din crăpăturile turnului şi strigă numere către servanţii unui tun de calibru greu. Se văd tunarii jos, adunându-se în jurul unui monstru cenuşiu, apoi retrăgându-se şi astupându-şi urechile, în timp ce o flacără roşie brăzdează aerul. După care, se iveşte imediat dintre ziduri capul care strigă numere. Răniţi cu pansamente luminiscente sunt transportaţi cu pluta pe fluviu şi apoi duşi pe tărgi în ambulanţele sosite în număr mare. Crucile Roşii sunt camuflate. Asemenea furnicilor, coloane lungi de sute şi mii de purtători cară în faţă grinzi şi sârmă, în acelaşi timp, melodiile unor cântece de Crăciun umplu cu o voce supraumană căldarea uriaşă: megafonul unei companii de propagandă cântă „Stille Nacht, heilige Nacht”. Şi necontenit loviturile grele de mortiere care fac să răsune masivul.

Kurinski, 23 decembrie 1942

Seara, prima poştă pe care a adus-o de Marteau din Maikop. Un pacheţel cu cozonacul de Crăciun, pâinea de sărbătoare preparată de Perpetua cu alunele din grădina preotului. Pe deasupra scrisori de la ea, de la mama, de la Carl Schmitt. Acesta scrie despre nihilism pe care, trecând prin cele patru elemente, îl atribuie focului. Nihilismul ar fi impulsul de a se lăsa ars în crematorii. Din cenuşă ia naştere pasărea Phonix, adică o împărăţie a aerului.

Carl Schmitt se numără printre puţinii care încearcă să evalueze procesul nu prin categorii de scurtă respiraţie ca cele naţionale, sociale şi economice. Orbirea creşte o dată cu clarificarea; omul se mişcă printr-un labirint de lumină. El nu mai cunoaşte puterea întunericului. Cine oare poate să vadă grandoarea care, spre a se delecta, are nevoie de spectacole ca acela la care am asistat ieri pe podul meu suspendat: grandoarea care tronează cu măreţie solemnă în mijlocul lor. Faptul că undeva se extrage o plăcere adâncă din aceste iaduri e evident.

Lectură: Vârcolacul de Lons pe care nu l-am mai citit din copilărie. Nota: Hermann Lons (1866-1914) – jurnalist, naturalist şi romancier german, foarte citit în prima jumătate a secolului XX. A fost cu deosebire popular în zona lui de baştină, care este şi aceea a lui Jiinger: Saxonia de jos Încheiat nota.

Am dat peste el aici în biblioteca unui buncăr, în ciuda manierei grosolane şi xilografice, descrierea e străbătută de o revărsare de legende vechi, de vechi nomoi. Totuşi sunt stânjenit căci acţiunea se petrece foarte aproape de Kirchhorst, de fapt în împrejurimile lui.

Apoi continuat cu Iezechiel. In viziunea cu a cărei descriere începe cartea se ascunde o privire de ansamblu asupra construcţiei universului. Ea depăşeşte cele mai cutezătoare gânduri, cele mai grandioase opere de artă. Pătrundem în cercul concepţiilor nemijlocite, străbătut în extaz. Aici se revelează strălucirea irizată a lumii şi a supralumilor ei – într-un model palpabil.

Kurinski, 24 decembrie 1942

Noaptea, vise; vorbeam îndelung cu Friedrich Georg, pe care îl introduceam la Paris, şi cu alţii. Unul, un saxon mic: „Oamenii posedă toate aptitudinile necesare unei vieţi fericite; dar nu le utilizează.”

După micul dejun, plimbare prin valea Pşiş-ului, în vederea unei scurte Vânători Subtile. Astfel de lucruri servesc şi la menţinerea demnităţii, ca simbol al lumii mele, al lumii liberului arbitru.

După-amiază, sărbătoarea de ajunul Crăciunului; ne-am gândit cu acest prilej la Armata a 6-a. Dacă avea să cedeze încercuirii, atunci întreg frontul sudic s-ar clătina, şi asta ar corespunde exact cu ceea ce Speidel îmi prevestise în primăvară că ar fi urmarea probabilă a unei ofensive în Caucaz. El era de părere că aceasta ar duce la deschiderea unei umbrele, adică la constituirea unor fronturi mari cu căi de acces înguste.

Seara ne-am adunat în spaţiul mic, amenajat din ordinul căpitanului Dix în fosta cameră de baie a locuinţei, în jurul mesei fumătorilor sunt aşezate scaune de piele dintr-un omnibuz; roata din lemn, de un chintal, a unui tun rusesc atârnă de tavan în chip de lustră. Din zidurile sobei puternice răsună uneori târâitul unui greier, duios şi visător. S-a oferit friptură de gâscă, la ea şampanie dulce de Marea Neagră.

M-am retras repede pentru ca, în coliba mea de cazac, să mă consacru studierii corespondenţei bogate pe care mi-a adus-o de sărbători de Marteau. Lucrul cel mai important pe care îl cuprindea erau patru scrisori de la Perpetua. Friedrich Georg îmi relatează o călătorie la Freiburg şi discuţiile cu profesorii de-acolo care „din chiliile lor alemanice observă cursul vremii”. Grunert scrie despre eremurus şi despre crini şi anunţă trimiterea unor specii de allium care înfloresc frumos, în scrisoarea sa e şi o notă marginală despre Magistru şi o întâlnire cu el într-o tavernă londoneză, puţin înainte de izbucnirea războiului. Claus Valentiner scrie despre cercul de prieteni din Paris. Două scrisori de la necunoscuţi trimit la autori, şi anume una la Şir Thomas Browne, care a trăit între 1605 şi 1681, iar cealaltă la Rugăciunile unui necredincios ale lui Justus Marckord. Din fotocopia unui testament aflu că un alt necunoscut, care îmi scria uneori şi care acum a căzut, m-a instituit legatarul operei sale manuscrise. Curioasă este şi informaţia transmisă de un oarecare dr. Blum din Monchen-Gladbach despre un pasaj pe care l-a citit în Grădini şi drumuri. Relatând despre Domremy, pomenesc de mormântul unui locotenent Reiner, căzut acolo în 26 iunie 1940. Aflu acum că acest tânăr ofiţer a fost un geniu al grădinăritului, un afectuos cultivator de fructe alese şi flori, dintre care prefera crinul roşu. Depă-şindu-i pe grădinarii olandezi, el obţinea frecvent câte opt flori pe o tulpină, de la albul cel mai pur până la roşul cel mai închis, de asemenea ţinea un jurnal despre toate florile sale. Blum e de părere că nu întâmplător ridicasem un monument acestui om rar, lucru cu care sunt de acord. Apoi scrisori de la Speidel, Ştapel, Holl, Gruninger, Freyhold care îmi anunţă trimiterea unui somon de pe coasta finlandeză. Nota: Probabil Wilhelm Ştapel (1882-1954) – scriitor german. In perioada interbelică conduce publicaţia Deutsches Volkstum, organ al mişcării „Revoluţia conservatoare”. Ca adversar al Republicii de la Weimar, salută accederea lui Hitler la putere, dar intră repede în conflict cu ideologii partidului nazist, în 1938 i se suspendă revista. După război publică lucrări originale şi traduceri Încheiat nota.

Curios cum jocul firelor vieţii continuă să se desfăşoare în mijlocul distrugerii. Dacă poşta n-ar mai merge, ar trebui să-l încredinţăm eterului.