Eschbach Andreas

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.8 Mb.
səhifə1/36
tarix09.01.2019
ölçüsü1.8 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   36

ANDREAS ESCHBACH

PREMIUL NOBEL

Este specific societăţii suedeze ca toţi oamenii să se tutuiască. Formula „dumneavoastră” este utilizată doar faţă de membrii familiei regale.

Ştiam acest lucru, dar am considerat greşit ca într-un roman scris în limba germană, a cărui acţiune se petrece în Suedia, să preiau în mod automat acest detaliu de etichetă. Dacă aş face acest lucru, ceea ce pentru un suedez apare ca normal, va irita cititorul german, şi în acest fel s-ar naşte o impresie eronată. Pentru că, chiar dacă pentru un suedez este normal să se adreseze persoanelor străine cu prenumele şi cu „tu”, există totuşi grade diferite de apropiere faţă de alte persoane – grade care în limba suedeză nu îşi găsesc loc în adresare, dar care în limba germană se exprimă. De aceea am utilizat formulele de adresare obişnuite la noi.

CAPITOLUL 1

Se spune că secretul cel mai bine protejat în Suedia, ar fi meniul de la banchetul ocazionat de acordarea premiului Nobel.

În fiecare an, acesta este alcătuit de către Forening Arets Kock – societatea care desemnează şi bucătarul suedez al anului – printr-o procedură amănunţită, ce durează luni de zile. După numeroase teste şi discuţii, în luna octombrie are loc, în cele din urmă, o ma; să-test pe parcursul mai multor ore, când Sunt probate patru propuneri de meniu. Această comisie este cea care ia decizia definitivă, pe care o ţine sub tăcere. Unicul lucru care se ştie sigur este că la desert se serveşte îngheţată. Totuşi, până în seara de 10 decembrie nimeni – cu excepţia restrânsului cerc al iniţiaţilor – nu ştie ce sortiment de îngheţată se va servi.

Meniul de la festivitatea din anul anterior poate fi comandat, dacă se doreşte, pe parcursul întregului an la localul primăriei şi, la un preţ de circa 130 de euro de persoană, nici măcar nu este exagerat de scump pentru Suedia. Pentru ceva mai mult decât de cinci ori acest preţ se asigură un serviciu de masă identic cu cel de la banchet, la care, făcând abstracţie de albul porţelanului* domină auriul şi verdele intens. Tacâmurile – şase piese – sunt parţial aurite, cuţitul pentru peşte este decorat cu un ochi jucăuş verde, şi din set mai fac parte patru pahare cu picior aurit.

Dar nici o sumă de pe lumea aceasta nu poate apropia pe cineva de esenţial: banchetul adevărat, cea mai exclusivistă masă imaginabilă. Doar geniul ori norocul – cel mai bine ambele – pot ajuta cuiva să fie de faţă atunci când, în concepţia unei instituţii devenite mit pe parcursul celor mai mult de o sută de ani de existenţă, sunt onorate cele mai mari realizări intelectuale şi ştiinţifice ale omenirii.

În seara serilor, după acordarea premiilor din sala de concerte de la Hotorget, accesul la Stadshuset, impresionanta primărie construită în 1923 pe Mălarsee, este iluminat cu făclii. Maşinile cu premianţii trag în faţa intrării, ca şi mulţi alţi invitaţi, dar nu puţini sosesc şi pe jos. Strălucirea regală domină peisajul. Saluturile includ sărutări de mâini, se fac plecăciuni şi reverenţe şi chiar republicanii înrăiţi sunt impresionaţi de străvechiul ceremonial al curţii. În timp ce premianţii şi alţi oaspeţi de onoare sunt salutaţi în galeria prinţilor de către membrii familiei regale, care au intrat în primărie printr-o intrare laterală specială, ceilalţi oaspeţi aşteaptă în foaier, până când la ora 18.30 pot lua loc la mesele din Sala Albastră, care în realitate nu este albastră. Pereţii înalţi, întrerupţi de ferestre cu vitralii, construiţi din cărămidă în tonuri roşii calde, ce par că se sprijină aparent uşor de stâlpii unei colonade ce îi înconjoară, ne dezvăluie că arhitectul lui Stadshuset a fost influenţat de arhitectura veneţiană; dacă încăperea nu ar fi avut acoperiş, ar fi fost o minunată piazza. Planul prevedea ca toate cărămizile realizate manual să fie acoperite cu ţigle lăcuite albastre, dar arhitectul a renunţat la această idee în timpul construcţiei.

La ora 19.00 se deschide marea uşă de culoare închisă din capătul galeriei din granit. De aici se fac cincizeci de paşi pe lângă o balustradă, până la scara din marmură care coboară spre sală. Se aude fanfara, cântă orga de sub acoperiş, cu zece mii de tuburi şi 138 de registre, una dintre cele mai mari din Scandinavia, iar regele Suediei păşeşte în faţă conducând o laureată, în cazul în care printre premianţi se află o femeie, iar dacă nu există o are alături în mod tradiţional pe soţia laureatului pentru fizică. Ei alcătuiesc vârful acestei procesiuni a majestăţilor care coboară treptele către muritorii de rând, către rude şi prieteni ai laureaţilor şi către tineretul reprezentat în fiecare an de aproximativ 250 de studenţi ai tuturor universităţilor suedeze. Prin tragere la sorţi, aceştia au obţinut privilegiul de a plăti aproximativ o sută de euro pentru un tichet, pe baza căruia se vor mulţumi cu cele mai proaste locuri de sub arcade. Poartă costume ori veşminte elegante, şepci albe şi eşarfe galben-albastre, culorile Suediei.

Familia regală, laureaţii premiului Nobel şi ceilalţi oaspeţi de vază se aşază la masa de onoare aflată în centru, de-a curmezişul faţă de celelalte, ceva mai lată şi mai generos aranjată decât restul. Aici stau cam 90 de oaspeţi – alături de membrii familiei regale se află laureaţii, reprezentanţi ai guvernului şi ai fundaţiei Nobel – bucurându-se de un loc de 70 de centimetri lăţime, în timp ce la celelalte mese spaţiul este de doar 60 de centimetri, căci altminteri nu ar avea loc cei 1 300 – 1 400 de oaspeţi. Este cel mai select banchet din lume, dar cu siguranţă nu şi cel mai comod.

Deoarece Salonul Albastru nu este simetric, ci se îngustează într-o parte, mesele nu se pot pune paralel, cum ar trebui, şi pentru că nici minunata scară nu coboară exact în mijlocul încăperii, repartizarea meselor şi a scaunelor este un puzzle complicat. O reprezentantă a fundaţiei Nobel nu s-a ocupat în ultimele săptămâni decât cu stabilirea locului fiecăruia, lucru care nu se limitează nici pe departe la aşezarea câte unei femei lângă fiecare bărbat. Fiecare invitat îşi poate exprima preferinţa asupra locului, completând un formular special, bunăoară în ceea ce priveşte apropierea de rege, de regină sau de colegi, şi toate aceste dorinţe sunt luate în consideraţie.

Mesele sunt împodobite splendid. Decorarea meselor are o tradiţie de secole în Suedia – compartimentul corespunzător de la cel de al doilea etaj al Nordiska Museet trece drept unul dintre locurile cele mai interesante din Stockholm – şi pentru că televiziunea suedeză informează pe larg despre banchet, aranjamentele meselor vor reprezenta un subiect de discuţii publice în următoarele săptămâni, multe familii găsind astfel o sursă de inspiraţie pentru Crăciun.

Acum este dezvăluit şi secretul meniului. Acesta se află scris cu litere simple pe cartonaşele ce stau la dispoziţie pentru fiecare loc, ornate doar cu profilul aurit al lui Alfred Nobel. Totuşi, doar puţini dintre participanţii la banchet pricep ceea ce citesc, deoarece cu toate că în mod elegant s-a renunţat la toate accentele, meniul este în limba franceză, şi anume în acea franceză a bucătăriei selecte devenită o formă de literatură în sine, o literatură a cărţilor de bucate ce încearcă să fie poezie şi care îi nedumereşte chiar şi pe francezii neaoşi.

Cei mai mulţi se mulţumesc să afle că şampania ce li se va turna de către cei 210 chelneri este un Dom Perignon Vintage – 1992, şi în rest preferă să se lase surprinşi. Alţii, mai ambiţioşi, mai umblaţi prin lume şi cu mai multe cunoştinţe de limbă franceză, descifrează că antreul este compus dintr-un tortuleţ de brânză de capră cu garnitură de sfeclă roşie, scoici St. Jacques şi langustine în sos vinaigrette cu trufe. Ca fel principal urmează fileul de cerb în sos de scorţişoară cu legume de toamnă la grătar şi un sos Chutney de merişor, cu garnitură de cartofi. Desertul, denumit Glace Nobel, ca şi cum ar fi vorba despre o marcă de renume, se compune anul acesta dintr-un delice de pere cu cremă de ciocolată şi vanilie în stil bavarez, însoţit de şerbet de pere şi şampanie.

Din motive necunoscute, bucătăria se află la etajul şase. Mâncarea este trimisă jos cu un masiv ascensor pentru mărfuri, pusă pe farfurii în Sala Aurită şi transportată necontenit de către o armată de oameni în jachete albe, pe marea scară, în Sala Albastră, cu o viteză medie de aproximativ zece kilometri pe oră, pe durata celor patru ore cât durează banchetul.

140 de chelneri se ocupă de mâncăruri, 50 – de vin, 10 reprezintă rezerva solicitată totuşi permanent, iar alţi 10 se ocupă de îndeplinirea dorinţelor speciale. Vegetarienii şi cei alergici primesc o mâncare pregătită doar pentru ei. Organizatorii s-au informat în prealabil, şi nimic nu este imposibil, fie că e vorba despre meniu fără carne, fără gluten sau cuşer.

Înaintea desertului este un intermezzo muzical de douăzeci de minute, timp în care scările devin scenă şi sunt iluminate în albastru, pentru a da totuşi un sens denumirii sălii. Pe măsură ce aplauzele se sting, în sală se aşterne întunericul. Fiecare ştie ce urmează: se serveşte Glace Nobel.

O procesiune formată din chelneri care păşesc ceremonios coboară scara cu îngheţata luminată de lumânări cu artificii. Cu iuţeala vântului se împart cupele şi chelnerii dispar în întuneric pentru ca imediat apoi să reapară în mod misterios în procesiune. Este o ceremonie care ar stârni râsul dacă nu ar fi atât de emoţionant de frumoasă.

Spre sfârşitul banchetului, vine din nou rândul laureaţilor. Ei trec pe rând pe la un mic pupitru aflat într-o nişă de lângă scară, la unsprezece trepte peste nivelul sălii, şi rostesc un discurs de mulţumire, de cele mai multe ori modest, care însă nu are voie să depăşească trei minute. Este una dintre cele mai binecuvântate îngrădiri stabilite de protocol, pentru că după această zi, după această cină cu şampanie şi vin tare, nimeni nu ar mai fi în stare să urmărească cuvântări lungi în limbi străine sau rostite într-o engleză cu un puternic accent străin.

În cele din urmă banchetul ia sfârşit. Pentru că o lege nescrisă cere ca nimeni să nu părăsească sala înaintea regelui, el este acela care dă acest semnal. Regele Cari Gustav al XVI-lea nu se ridică de pe scaun când doreşte, ci exact în momentul prevăzut de protocolul întocmit cu atâta grijă. În Sala Aurită trebuie să fi dispărut bufetul şi orchestra să fie gata să acţioneze la încheierea banchetului. Imediat ce familia regală, laureaţii premiului Nobel, profesorii, studenţii şi toţi ceilalţi oaspeţi se ridică şi urcă treptele, răsună muzica de dans şi de această dată, ca în fiecare an, începând cu un vals vienez.

La ora unu se încheie şi dansul din Sala Aurită. Familia regală, care s-a mai întreţinut în Galeria Prinţilor încă o dată cu laureaţii, se retrage şi invitaţii se fac nevăzuţi în noaptea de iarnă. Dar cu asta nu se termină totul. Nu există laureat care să nu fie invitat la cel puţin una dintre petrecerile organizate de frăţiile studenţeşti din Stockholm. Şoferii confortabilelor limuzine Volvo, aflate la dispoziţia laureaţilor pe perioada în care se află în capitala Suediei, cunosc drumul, dar oricum fiecare laureat este escortat de un întreg convoi de studenţi, tineri cu ochi strălucitori, pentru care ei sunt nişte idoli, ca nişte staruri pop ale lumii ştiinţifice.

La aceste petreceri participă şi membri ai comitetului Nobel. Aceştia emană o voioşie proprie. Destinderea pare la ei mai evidentă decât la toţi ceilalţi. Poate pentru că sunt conştienţi că lor li se permite o pauză doar în această noapte. Chiar din dimineaţa următoare, ei îşi reiau munca fără de sfârşit: trebuie să găsească laureaţii anului viitor.

Dar, de această dată, ceva nu a mai funţionat aşa cum ar fi trebuit.

CAPITOLUL 2 cunoaşte doar învingători. Nu se conferă nici măcar locul doi ori trei, ca să nu mai vorbim de următoarele locuri. Opinia publică nu află niciodată cine a fost nominalizat şi cum a decurs votarea – află doar cine a câştigat. Toate deciziile sunt irevocabile şi nu pot fi contestate.

Sarcina alegerii laureaţilor revine comitetului Nobel, existând câte un comitet pentru fiecare categorie de premiu. Alfred Nobel a stabilit fără echivoc instituţiile competente în testamentul lui – interesant, fără măcar să le întrebe înainte. După moartea lui Nobel, pe 10 decembrie 1896, au mai trecut câţiva ani până când instituţiile respective să fie dispuse şi în stare să preia sarcinile gândite pentru ele, aşa că s-a acordat pentru prima dată abia în anul 1901, şi anume germanului Wilhelm Conrad Roentgen pentru descoperirea razelor numite de el „X”, olandezului Jacobus van't Hoff pentru descoperirea legilor presiunii osmotice, germanului Emil Adolph von Behring pentru lucrările privind seroterapia şi poetului francez Sully Prudhomme. Primul premiu Nobel pentru pace i-a revenit jumătate francezului Frederic Passy şi jumătate elveţianului Jean Henri Dunant, întemeietorii Crucii Roşii.

De atunci premiile pentru fizică şi chimie sunt acordate de Academia Regală de Ştiinţe din Suedia, de alegerea laureatului în medicină ori psihologie se ocupă Institutul Karolinska din Stockholm, laureatul premiului Nobel pentru literatură este ales de Academia Suedeză şi, în fine, pentru pace este decis de un comitet ales de Storting, parlamentul norvegian. În anul 1968, Banca Imperială suedeză a fondat, în amintirea lui Alfred Nobel, un premiu pentru ştiinţe economice, care este contestat şi a cărui desfiinţare este cerută permanent, pentru că el nu este un premiu Nobel „veritabil”.

Regulile cu privire la cine are voie să nominalizeze candidatul diferă în funcţie de premiu. Două reguli sunt însă general valabile: mai întâi, nimeni nu se poate propune pe sine însuşi. În al doilea rând, atât membrii comitetului, cât şi laureaţii anteriori ai premiului Nobel pot face propuneri. În acest scop fiecare comitet Nobel îşi creează o reţea mondială de contacte cu instituţiile importante în domeniu. Acest cerc cuprinde mai multe mii de persoane, cărora li se trimite anual câte o circulară, cu rugămintea de a nominaliza candidaţi pentru. Toate nominalizările de luat în consideraţie pentru premiile anului în curs trebuie să ajungă neapărat la respectivul comitet Nobel înainte de 1 februarie.

După 1 februarie, comitetele Nobel încep să evalueze nominalizările. Între timp au fost înfiinţate anumite institute Nobel, pentru că astăzi un comitet format din cinci persoane nu poate efectua nici măcar trierea celei mai importante literaturi de specialitate, ca să nu mai vorbim de evaluarea lucrărilor celor propuşi.

Trebuie însă precizat că comitetul Nobel doar pregăteşte decizia, nu o ia el. Adunarea Nobel este aceea care acordă în final premiul, iar sarcina comitetului este ca până la începutul lunii octombrie, când se întruneşte adunarea, să prezinte o listă cu propuneri care va fi votată. În practică, aceste recomandări reprezintă aproape nominalizarea, dar adunarea nu are obligaţia de a le respecta, ci teoretic poate alege pe altcineva, care să nu fi fost propus de comitet. Astfel, Adunarea Nobel din 1979, compusă din aproximativ 50 de profesori de la Institutul Karolinska, a respins propunerea comitetului, despre care se ştie doar că era orientată către cercetarea fundamentală din bio-medicină, şi în locul acestei propuneri a acordat descoperitorului tomografiei computerizate.

Imediat după votare se face celebra anunţare telefonică a respectivului ori a respectivilor, şi în conferinţa de presă care urmează se face cunoscut numele viitorului laureat al premiului Nobel. Aşa cum a dispus Alfred Nobel, un premiu poate fi împărţit la cel mult trei laureaţi. Cu excepţia premiului Nobel pentru pace, care poate fi acordat şi unor instituţii ori unor grupuri, premiile Nobel pot fi acordate numai persoanelor individuale, care în momentul votării trebuiau să fie în viaţă. Doar cel care moare înainte de acordarea premiului din decembrie, dar după ce se face alegerea sa şi după ce se face cunoscut numele lui în octombrie, primeşte postum. Ultimul astfel de caz s-a petrecut în 1996, când William Spencer, laureat al premiului Nobel pentru ştiinţe economice, a murit din cauza unei boli de inimă la scurt timp după ce a fost făcută cunoscută alegerea lui.

Având astăzi valoarea de aproximativ un milion de euro, în bani este unul dintre cele mai generoase premii din lume. Şi aşa a fost totdeauna. Şi anume în primii anii de acordare a premiului Nobel, înaintea inflaţiilor şi a războaielor mondiale, acesta a fost ceva mai redus nominal, dar el corespundea totuşi salariului unui profesor universitar pe douăzeci şi cinci de ani, reprezentând o valoare mai mare decât a celui de acum. Intenţia lui Nobel era – drept dovadă este şi repartizarea premiului pe persoane individuale, revoluţionară pentru acele vremuri – de a promova cercetători şi artişti tineri, foarte promiţători, şi de a-i face independenţi de constrângerile materiale.

Dar practic, este vorba în majoritatea cazurilor despre bărbaţi în vârstă, distinşi pentru descoperiri sau opere realizate cu mult în urmă. De decenii media de vârstă a laureaţilor Nobel este de 62 de ani, iar procentajul femeilor premiate este de 4%. Dar în ciuda tuturor criticilor şi ostilităţilor manifestate, este ca şi până acum – poate chiar mai mult decât înainte – cea mai dorită distincţie din lume. Este o instituţie. Nu trebuie să se explice, să se justifice, nu răspunde în faţa nimănui. Există o mulţime de premii, pentru o mulţime de prestaţii, unele chiar mai generoase, dar toate pălesc în faţa premiului Nobel.

Multe decizii ale comitetelor Nobel au fost criticate, nu puţine s-au dovedit a fi alegeri nefericite, dar întotdeauna au fost decizii independente. Din câte se ştie, asupra deciziilor de acordare a premiilor nu s-au exercitat vreodată influenţe oficiale sau diplomatice. Instituţiile Nobel se mândresc că rămân neinfluenţabile de lobby-uri ale diverselor cercuri interesate.

Tuturor le este clar că, dacă cineva ar reuşi să cumpere un premiu Nobel, asta ar însemna sfârşitul acestei instituţii.

Mai exact: dacă s-ar ajunge la aşa ceva – şi dacă s-ar afla.

În anul în care ceva nu a funcţionat cum trebuia, s-a întâmplat ca la începutul lui octombrie un McDonnell-Douglas 87 al companiei SAS, care se pregătea de decolare pe aeroportul milanez Linate, să se izbească de un Cessna-Business-Jet rătăcit pe linia de decolare din cauza cetii dese din acea dimineaţă. Avionul de pasageri a acroşat un hangar pentru bagaje, s-a frânt în două cu rezervoarele pline pentru un zbor la Copenhaga şi s-a aprins într-o clipă. Niciunul dintre cei 104 pasageri, dintre care 56 erau cetăţeni italieni, şi nici cei şase membri ai echipajului sau cele patru persoane aflate la bordul avionului Cessna nu a supravieţuit.

Cercetările au arătat că sistemul de radar la sol al aeroportului era scos din funcţiune pentru lucrări de întreţinere. Comunicarea dintre turn şi Cessna, contrar prevederilor internaţionale care cereau să fie efectuată în limba engleză, se desfăşurase parţial în limba italiariă şi, în plus, turnul de control nu aşteptase confirmarea recepţionării indicaţiilor de către pilotul aparatului Cessna. O mulţime de greşeli ce ar fi putut fi evitate, dar care împreună au dus la un tragic accident.

În discuţiile despre măsurile deficitare de siguranţă de pe aeroportul din Milano şi despre brambureala din supravegherea zborului, nu s-a făcut niciodată cunoscut că printre victimele suedeze se aflau şi trei profesori de la Institutul Karolinska din Stockholm. Cu alte cuvinte, trei membri ai comitetului care peste doar câteva zile urma să decidă asupra acordării premiului Nobel pentru medicină.

CAPITOLUL 3

Cei mai mulţi medici nu se simt la locul lor în biserici, mai ales când motivul prezenţei lor acolo este o slujbă funerară. Misiunea medicinei este îmbunătăţirea vieţii sau cel puţin prelungirea ei, şi atunci când cineva se dedică acestei lupte, nu-i place să constate că în ciuda tuturor eforturilor, victoriilor şi realizărilor, la capătul vieţii se află totuşi inevitabil moartea, dintotdeauna şi fară nădejde de schimbare.

În acest caz moartea era prematură, neaşteptată şi intervenise cu teribilă repeziciune, ea lovise în plus trei distinşi cercetători în domeniul medicinei – o infamie suplimentară. Deoarece autorităţile italiene nu erau încă dispuse să predea cadavrele celor trei profesori – se vorbea că nici măcar nu fuseseră scoşi întregi dintre rămăşiţele avionului – pe altar se aflau doar fotografii înrămate decent în crom, cu bandă neagră, copii în format mare, alb-negru, ale portretelor oficiale ale tuturor angajaţilor de frunte, pe care departamentul de presă al Institutului Karolinska le avea pregătite pentru publicaţii. Arătau demn toţi trei. Văduvele lor stăteau în primul rând, una dintre ele, înlăcrimată, celelalte două aflate încă sub şoc.

Băncile din spatele lor erau rezervate pentru profesorii institutului, iar după ei se înghesuiau asistenţii, doctoranzii, laboranţii, secretarele, angajaţii admihistrativi şi în cele din urmă numeroşi studenţi, în măsura în care mai era loc în biserică.

În mijlocul celui de-al patrulea rând de bănci stătea profesorul Hans-Olof Andersson, un farmacolog care lucra de nouăsprezece ani în institut. Mai târziu va mărturisi că nu reţinuse nimic din cele spuse de preot. În loc de asta îşi privise mereu ceasul pe furiş, întrebându-se dacă nu cumva era stricat; era imposibil ca timpul să se scurgă atât de încet.

În timp ce preotul continua să vorbească despre cât de minunaţi oameni fuseseră cei trei decedaţi, şi toţi îl ascultau cu o mină serioasă, gândurile lui Hans-Olof Andersson zburau la ceea ce avea să se întâmple. Va trebui să le strângă mâinile văduvelor, să le asigure de toată compasiunea sa – momente de care îi era groază. Dar nu exista altă cale. Cei trei decedaţi îi fuseseră colegi, se cunoşteau de la festivităţi, recepţii şi din alte ocazii. Mai mult, una dintre femei se ocupase pe cât de înduioşător, pe atât de neaşteptat de fiica lui, Kristina, atunci când în urmă cu patru ani Inga, soţia lui Hans-Olof, murise într-un accident de circulaţie.

Era dator. Şi nu avea idee cum se va achita acum, când era posibil şi necesar să o facă. Nu ştia nici măcar ce trebuia să spună. Totul se petrecuse brusc. Totul se întâmpla brusc.

Hans-Olof a declarat mai târziu că pentru cei dispăruţi simţise un fel de supărare. De fapt ce căutaseră cei trei în Italia? Membrii Adunării Nobel aveau la începutul lunii octombrie cu adevărat mult de lucru la Stockholm, şi în orice caz chestiuni mai serioase!

A mai spus şi că, parcă dând curs unui impuls interior, se întorsese exact în momentul în care cineva îl privea insistent. Acel cineva era Bosse Nordin, care la trei rânduri în spatele lui stătea sub un vitraliu, adâncit într-o discuţie purtată în şoaptă cu un bărbat pe care Hans-Olof nu îl cunoştea. Hans-Olof avusese impresia că cei doi îl priveau, dar îşi întorseseră privirile când se uitase la ei.

Bosse era ceea ce s-ar putea numi cel mai bun prieten din institut al lui Hans-Olof, în măsura în care în atmosfera campusului, caracterizată în mare măsură de concurenţă, o astfel de noţiune îşi mai găsea locul. Hans-Olof ar fi fost gata să recunoască oricând că senzaţia de apropiere se datora probabil faptului că birourile lor se aflau vizavi pe cele două laturi ale străzii Von Euler şi se puteau vedea prin ferestre atunci când vorbeau la telefon. Rareori discutau chestiuni profesionale – Bosse era fiziolog celular, Hans-Olof era farmacolog; între cele două domenii existau tangenţe, nu însă şi în direcţiile de cercetare ale celor doi. Ei se întreţineau mai curând pe tema unor activităţi recreative, bârfa în institut şi alte teme asemănătoare. Cu vocea celuilalt în ureche, cu silueta încadrată de plantele de cameră şi în spatele geamului semi-oglindă, aşa stăteau deseori unul în faţa celuilalt, când unul din ei voia să se lămurească cu privire la aprecierea unui student, când Bosse plasa o glumă deochiată sau un pont de la bursă sau când Hans-Olof avea nevoie de un sfat cu privire la educaţie: Bosse avea patru fete, dintre care două erau deja măritate, şi trecuse prin tot ce putea să treacă un tată de fete.

Hans-Olof se gândi la cine ar putea fi acel bărbat. În biroul lui Bosse nu îl mai văzuse, ar fi remarcat sigur ochii ca de peşte, mult distanţaţi ai acestuia. Bosse îl asculta cu atenţie, cu o-figură inexpresivă, dădea doar din când în când din cap sau mai punea câte o scurtă întrebare. Probabil că era vorba despre una dintre afacerile secretoase ale lui Bosse. Hans-Olof nu ştia ceva sigur, dar Bosse pesemne că avea unele ocupaţii secundare la stilul de viaţă pe care îl afişa. O casă în cea mai bună zonă din Vaxholm, întotdeauna cel mai nou model de Volvo, concedii în Thailanda sau Malaezia – Hans-Olof ştia că salariul de profesor universitar nu îţi permitea asta şi nici nu credea că Bosse finanţa toate acestea din speculaţii de bursă. Căci prea multe dintre ponturile date de el se dovediseră a fi baloane de săpun.



Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   36
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə