Eschbach Andreas



Yüklə 1,8 Mb.
səhifə19/36
tarix09.01.2019
ölçüsü1,8 Mb.
#94619
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   36

— Ah, da? Am făcut eu pe prostul. Dar decernarea premiului are loc abia peste o săptămână.

— Evident, dar dacă obţii premiul, vrei să guşd asta. Laureaţii vin întotdeauna cu câteva zile mai devreme.

— Înţeleg. Am dat din cap rânjind idiot. Se ţin lanţ petrecerile. Şi eu aş proceda aşa. L-am privit încruntat: Dar de ce o bombă?

Ziaristul îşi ridică gulerul.

— Bună întrebare, nu? De jos, de la maşină îi făcea semne cu mâna celălalt reporter. Dacă aflu ceva, veţi citi cel mai târziu poimâine, în Dagbladet. Noapte bună!

Şi plecă grăbit.

Am plecat încet în urma lui, cu mâinile în buzunarul scurtei. Cu o mână ţineam pistolul din buzunarul interior lipit de piept, ca să nu i se vadă conturul prin material. Ca şi până acum, strada era înecată în lumina albastră intermitentă, enervantă, în lumina farurilor automobilelor şi a felinarelor galbene intermitente ale barajelor, iar când am trecut prin dreptul unei străzi laterale îmi atrase atenţia un alt semnal luminos. M-am uitat mai atent, şi am recunoscut maşina lui Hans-Olof!

— Slavă Domnului! Se auzi din întuneric vocea lui plângăreaţă, atunci când m-am apropiat de maşină mirat la culme. Credeam deja că totul s-a terminat.

În noapte am văzut doar o pată rotundă, spălăcită, în spatele geamului lateral coborât.

— Mulţumesc de întrebare, mă simt groaznic, am răspuns. Sper că în maşină la tine este cald.

Bineînţeles că maşina lui dispunea de un sistem de încălzire în timpul staţionării, şi acesta funcţiona. Poliţia apăruse pe la vreo patru şi douăzeci, brusc, povesti Hans-Olof, în timp ce mă instalam alături de el. Aş fi preferat să mă ghemuiesc în spaţiul de la picioare, cel mai bine încălzit.

— Aşteptam pe stradă, în locul în care oprisem ieri. Era întuneric şi linişte peste tot… Şi deodată au apărut din toate direcţiile, cu lumini, sirene şi celelalte. Trase adânc aer în piept. Mă gândeam că au pus mâna pe tine. Că ai declanşat o alarmă conectată direct la poliţie.

Am dat involuntar din cap.

— Nu eram înăuntru. I-am povestit că mă sculasem mai târziu. Am încercat să te sun de pe drum, dar tu tocmai telefonai.

— Telefonam? Nu am telefonat. Scoase din buzunar telefonul şi aruncă o privire pe ecran. Aici nici nu am semnal, asta trebuie să fi fost. Fir-ar. J îl vârî înapoi în buzunar. Nu ştiam ce să mai fac. M-am retras aici cu maşina şi… Am aşteptat pur şi simplu să văd dacă scapi. Apoi ai apărut brusc acolo, în faţă, pe stradă, vorbind cu cineva. Un reporter, nu?

— Da. Zicea că era vorba despre o ameninţare cu bombă.

Hans-Olof făcu ochii mari.

— O ameninţare cu bombă? Asta explică nişte lucruri.

— Nu explică nimic, dacă vrei să ştii părerea mea, am ripostat morocănos.

Capul îmi bubuia de parcă nişte pitici făceau găuri ca să iasă afară. Dar mi-am dat seama ce aveam de făcut.

— Poţi să anunţi mâine la serviciu că eşti bolnav şi să rămâi acasă. L-am întrebat.

Să se învoiască pe motiv de boală. Dacă ar fi mers, aş fi făcut-o şi eu.

— De ce? Se miră el.

Îmi masam tâmplele, ceea ce păru să mai liniştească puţin piticii dinăuntru.

— Trebuie să luăm lucrurile sistematic. Vin la tine deghizat în angajat al firmei care îţi face service-ul la instalaţia de încălzire sau aşa ceva.

Hans-Olof clipi.

— De ce? Ce-ai de gând?

— Cred că pe la unsprezece sunt la tine. Vezi să nu atragi atenţia.

Nu aveam chef de alte discuţii, şi cu atât mai puţin să fac pe psihiatrul pentru stările de panică ale lui Hans-Olof.

La Stockholm am făcut un ocol în căutarea unei farmacii cu serviciu de noapte, care să îmi poată vinde ceva mai puternic decât aspirina, şi am ajuns la pensiune complet dărâmat. Mi-ar fi plăcut să dorm fără întrerupere douăzeci de ore, în loc de cele două-trei câte mai rămăseseră din această noapte. Aş fi vrut să nu mă simt atât de febril, epuizat şi întors pe dos. Mi-aş fi dorit tare mult un moment de linişte, ca să pot medita temeinic, în loc să fiu hăituit de la o alarmă la alta.

Când am deschis uşa de la intrare, am văzut o femeie goală strecurându-se de la toaletă pe coridor şi dispărând în cea de a treia cameră. În urma ei rămase un abia şoptit „Forlăt!”, adică scuze, speriat, şi un iz pătrunzător de sex.

Am aruncat ce aveam la mine, am pus deşteptătorul ceva mai departe de pat şi m-am ghemuit sub pătură. M-am culcat îmbrăcat, pentru că pătura era subţire, iar încălzirea nu făcea faţă geamului spart şi cârpit, pe unde toată căldura se scurgea afară. De data asta am avut parte de un somn neliniştit, plin cu sirene ale maşinilor poliţiei, lumini intermitente albastre şi câini care adulmecau după explozivi, somn din care m-am trezit scăldat în sudoare.

Oricum nu deşteptătorul fusese cel care mă trezise, ci o ceartă zgomotoasă pe coridor. O voce cicălitoare de femeie, o voce bărbătească ce se milogea, şi cearta nu mai contenea. Mi-am aruncat ochii pe ceas. Fir-ar să fie, nu dormisem nici două ore! Mi-am tras pătura peste cap, dar degeaba. In cele din urmă m-am rostogolit din pat prost dispus şi am ieşit – oricum mă culcasem îmbrăcat – greoi pe coridor.

Nu se certau cei doi acrobaţi ai sexului. Când am deschis uşa, m-am trezit exact între doamna Granberg, proprietăreasa, şi Tollar, vecinul meu bărbos din camera alăturată, cel care era la curent cu planurile Satanei.

— Scuzaţi-mă, am spus, şi pentru că asta nu ajută la nimic, am ridicat mâna şi am repetat cele spuse, dar de data aceasta mai tare.

Doamne, ce dureri de cap aveam!

Cei doi certăreţi se opriră. Era bine. Am întrebat ce se întâmplase şi dacă problema trebuia discutată neapărat aici şi acum.

— Îmi pare rău, domnule Forsberg, spuse neînduplecată proprietăreasa, dar totul va lua sfârşit când domnul Liljekvist îşi va face bagajele şi va părăsi pensiunea mea.

— Dar unde să mă duc? Se jelui Tollar.

Ochii i se roteau în cap, şi asta în combinaţie cu barba lui îi dădeau un aer de Rasputin.

— Ah, da? Am zis, masându-mi tâmplele. Dar de ce?

Nu mai înţelegeam. El fusese cel care astă-noapte…?

Din fericire doamna Granberg îmi readuse fără întârziere încrederea în capacitatea mea de a „citi” oamenii.

— Domnul Liljekvist îmi datorează chiria pentru patru săptămâni. Patru săptămâni! Îmi pare rău, dar este prea mult. Eu nu sunt firmă de binefacere. Mie îmi trebuie banii.

Un nou chiriaş? Era ultimul lucru de care mai aveam nevoie acum. Şi ca să pună capac la toate, deşteptătorul meu începu să sune, ceea ce îmi agravă durerile de cap.

M-am dus să opresc soneria deşteptătorului, am luat câteva bancnote şi m-am întors pe hol.

— Despre ce sumă este vorba?

În mod normal eram bun la socotit, dar acum nu mai eram în stare de funcţionare căci capul îmi pocnea de durere.

— Doar nu vreţi să plătiţi pentru acest om? Se miră femeia. Vă avertizez că nu vă veţi mai vedea banii în vecii vecilor.

— Vă mulţumesc pentru informaţie. Deci, cât vă datorează?

Ea pufni nemulţumită.

— După cum am spus, chiria pe patru săptămâni. Asta înseamnă o mie cinci sute de coroane.

I-am dat suma şi am mai adăugat patru sute de coroane:

— Pentru săptămâna viitoare.

Peste o săptămână avea loc festivitatea decernării premiului Nobel. Până atunci voiam să am linişte. Ce se întâmpla pe urmă nu mă mai interesa.

Doamna Granberg şovăi, dar în final luă banii.

— Veţi regreta, mormăi ea.

Era evident că ar fi preferat să scape de el.

Tollar mă privea cu ochii mari.

— Mulţumesc, şopti el. Domnul vă va răsplăti, credeţi-mă.

— Bine, am oftat şi i-am făcut semn să tacă când dădu să continue. Nu mă mai ţineau nervii să-i explic ce părere aveam despre Domnul lui. Acum aş vrea să mă duc la baie, dacă se poate, am spus în loc de cele de mai sus.

Am făcut un duş zdravăn, şi, când am ieşit din baie, liniştea se lăsase în întreaga casă. Ceea ce nu îmi displăcea, încă obosit, mi-am luat micul dejun în bucătărie, compus din două chifle uscate, miere, şi din câtă cafea puteam să bag în stomac înainte ca acesta să protesteze. Cu burta pusă la cale, durerea de cap începu să mai slăbească. M-am îmbrăcat din nou cu salopeta roşie, mi-am luat ustensilele, un teanc de bani, cheile de la maşină şi am plecat. Urmând un impuls, am mai luat şi discheta din seiful lui Hungerbiihl. Pistolul l-am lăsat acolo unde – nu prea original – îl lăsasem: sub saltea.

Ca urmare a unui telefon dat seara trecută, descoperisem că un anumit magazin cu electronice din Stuvsta încă mai exista. Faptul că acesta deschidea la nouă şi jumătate îmi permitea să trec şi prin Sodertălje şi să mai arunc la lumina zilei o privire asupra locului unde avuseseră loc evenimentele de azi-noapte.

Vorba vine lumina zilei. Soarele se ivea ostenit şi cenuşiu la orizont în timp ce ieşeam pe drumul E20, iar câţiva fulgi coborau nehotărâţi din cer şi erau zdrobiţi sub cauciucurile maşinii. Prea puţini pentru a da de lucru ştergătoarelor de parbriz, prea mulţi pentru a-i lăsa pe parbriz. Am pornit căldura la maximum. Îmi era frig şi eram frânt de oboseală.

La radio se spunea ceva despre o ameninţare cu bombă. Adresată şefului filialei din Suedia a concernului farmaceutic, care în acest timp se afla în străinătate. Interesant. Acest lucru putea să însemne că Hungerbiihl plecase în Elveţia, pentru a o aduce personal pe laureata Nobel în Suedia.

Cu alte cuvinte: era posibil ca el să nu ştie că îi lipseau documente.

Cu atât mai bine. Buna mea dispoziţie crescu. Nu mult, deoarece pentru asta ar mai fi fost necesare alte premise fizice, dar totuşi crescu.

În Appelgrănd mai fâlfâiau încă benzile folosite la baraj şi în faţa casei se afla o maşină a poliţiei cu doi poliţişti înăuntru. Unul din ei căsca cu atâta dăruire încât nu m-am mai putut uita la el, celălalt sorbea încruntat dintr-o cafea. Am trecut încet pe lângă ei, până la capătul străzii, am întors şi am oprit la distanţă în spatele maşinii lor, în aşa fel încât să pot vedea casa. Cu geamul lateral coborât – pentru a auzi ce se petrecea afară – răsfoiam notesul şi mă prefăceam că telefonez.

Se părea că locuitorii casei reveniseră. In spatele unei ferestre ardea lumina şi era mişcare. La primul etaj am crezut pentru un moment că văd o femeie care îmi atrăsese atenţia în timpul nopţii, o blondă, cu o coamă incredibil de lungă şi de deschisă la culoare. Sau era o halucinaţie cauzată de surplusul de hormoni? Azi-dimineaţă, la ora patru şi jumătate, purta un capot verde-neon care îi expunea vederii toate calităţile atât de bine, încât concluzia nu putea fi decât că îi ţinea fantastic de cald. Am mai aşteptat câteva minute cu privirea fixată pe fereastră, dar nu a mai reapărut.

Să încerc să aflu ceva mai multe de la poliţişti, folosind un pretext oarecare? Să mă dau drept un meseriaş care caută o adresă? Era riscant. După ameninţarea cu bomba probabil că nervii le erau la pământ. Vor vrea să mă legitimez, şi asta m-ar fi terminat. Şi mai eram şi în afara Stockholmului, ceea ce însemna o încălcare a condiţiilor eliberării mele. Mai bine nu. Chiar dacă Kristina se va fi aflat în această clădire, acum cu siguranţă nu mai era aici.

Am ridicat geamul portierei şi am plecat mai departe.

În centru am trecut prin faţa unui magazin cu computere, care tocmai deschidea. Un tânăr cu barbişon rar, cu un tricou decolorat inscripţionat IBM tocmai ridica grilajul vitrinelor care gemeau de exponate.

Am parcat vreo cincizeci de metri mai departe, m-am asigurat că aveam discheta şi trusa cu ustensile, am coborât şi am intrat în magazin.

Tânărul mă salută:

— Hei! Eram primul şi până acum singurul client şi, după cum mă privea, nu contase pe clienţi aşa de matinali ca mine. Doriţi ceva anume?

— Nu, am răspuns şi am încercat să arăt că aveam la dispoziţie tot timpul din lume. Vreau doar să mă uit. Poate că găsesc ceva ce mi-aş dori de Crăciun.

— OK. Dacă găsiţi ce căutaţi, eu sunt în birou.

Arătă către o trecere îngustă aflată în spatele casei de marcat, ce da într-un spaţiu nu mai mare decât o cabină telefonică, plin ochi cu hârtii şi comenzi. Ah, da, mai pâlpâia acolo şi un monitor. Iar ceea ce pâlpâia pe el arăta a femeie goală.

Trebuie să fi fost acel celebru internet cu ale lui milioane de oferte de sex, de care auzisem atâtea în ultimii ani. Evident îl stânjeneam pe tip în timpul unei plăceri matinale.

— Sigur, am spus şi m-am îndreptat către un computer deschis. Aş vrea să văd cât de rapid se desfăşoară programele, chestii de astea…

— Bine. Trebuie doar să vă logaţi, la toate computerele parola este „Client”.

Păru bucuros de faptul că dispărusem după rafturi, iar eu eram mulţumit că eram lăsat în pace. Ca toate magazinele de computere, şi acesta fusese organizat de cineva lipsit de orice urmă de simţ estetic. Am căutat un computer aflat în cel mai îndepărtat şi greu de supravegheat colţ şi am folosit pentru testat un ac din trusa mea.

Comercianţii de computere nu vedeau nici pe vremuri cu ochi buni clienţii care încercau să citească dischete pe aparatele lor şi nu exista nici un motiv ca între timp să se fi schimbat ceva. Pe o astfel de dischetă putea fi orice, un software ilegal, viruşi, ceva scandalos. Şi, într-adevăr, mecanismul era blocat cu o bucată de plastic aflată în deschizătură, asigurat cu o încuietoare pe care am neutralizat-o într-o clipă, fără măcar să mă uit la ea.

M-am logat şi în timp ce imaginile se desfăşurau pe ecran, am introdus discheta lui Reto Hungerbiihl. Trebuia să aştept. Asta remarcasem şi la cursurile de computere din închisoare: se relatau cele mai grozave poveşti despre rapiditatea celor mai noi aparate, dar în realitate aceste aparate erau doar tot mai diverse, iar din momentul în care le porneai dura tot mai mult până când în cele din urmă începeau să lucreze.

În sfârşit începu. A trebuit să scotocesc niţel până când să mă dumiresc ce era pe dischetă. Era un fişier, o evidenţă, ce purta denumirea clară deJAS. DOC. Am dat un clic, a pornit un program, care însă mi-a cerut introducerea unei parole.

Skit, ce deranjant! Era treabă de hacker. Am încercat cu parolele uzuale. Cea mai frecventă parolă este „Parolă”, cei cu mai multă fantezie aleg numele sau prenumele propriu, mulţi pe cel al soţiei, ale copiilor, nepoţilor sau ale animalelor de companie. Bineînţeles că pentru asta ştiam prea puţin despre viaţa privată a lui Reto Hungerbiihl. Am mai încercat alte câteva parole întâlnite frecvent în cariera mea – „secret”, „strict secret”, „root”, „Admin” şi aşa mai departe – dar fără rezultat. Am întrerupt programul şi am căutat altul, un editor în stare să afişeze cartoteca direct. Am găsit unul, dar conţinutul lui JAS. DOC se compunea doar dintr-o vorbărie de neînţeles. Fişierul era codificat şi nu putea fi decodificat rapid. Eu oricum nu puteam să fac asta.

Am scos discheta, m-am delogat şi am plecat. Tipul din chichineaţa lui nici nu mă mai băgă în seamă. Cinci minute mai târziu eram pe drumul E20 şi mă îndreptam spre Stuvsta.

Magazinul de acolo, în care lăsasem mulţi bani pe vremea mea, se afla într-un colţ de bloc, avea ferestre uriaşe, şi după cum era construit, ar fi fost mai potrivit pentru o cafenea sau ceva asemănător. Pe firmă scria „Articole pentru radioamatori şi pasionaţi de electronică”. Din stradă se vedeau doar rafturi din metal, înalte până la tavan şi atât de pline de produse, încât lumina zilei abia dacă mai pătrundea înăuntru. Iluminatul interior funcţiona toată ziua, chiar şi în timpul verii.

Singurul lucru care se schimbase era proprietarul. Fiul vechiului proprietar, pe care mi-l aminteam ca un adolescent obraznic, şedea în spatele tejghelei, surprinzător de maturizat şi activ. Şi-a amintit totuşi de mine atunci când m-am aplecat şi am şoptit că aş avea nevoie de ceva special; dădu din cap fără ca mina afişată să i se schimbe cu ceva, exact ca tatăl lui, şi mă invită în cămăruţele din spate.

Dulapurile scorojite şi încuiate de acolo erau aceleaşi. Nou era doar ecranul pe care supraveghea magazinul în timp ce eu alegeam. Tatăl său se bazase numai pe auz.

O jumătate de oră mai târziu, mai sărac cu câteva mii de coroane, părăseam magazinul cu o cutie mare, cu aspect neutru, dar cu simţământul de a fi mai bine dotat împotriva uriaşelor pericole ale acestei lumi.

Următoarea destinaţie a fost un atelier auto cu vopsitorie proprie, în Enskede, pe care îl găsisem în „Pagini aurii”, în timp ce luam micul dejun.

Pe drum am oprit la magazine cu articole foto, copiatoare şi altele asemănătoare, până când am găsit un automat care făcea cărţi de vizită. După cinci minute eram în posesia a douăzeci de cărţi de vizită proaspăt tipărite, surprinzător de arătoase, conform cărora mă numeam Mats Nilsson, şi eram Production Designer la firma Columbia-Warner Entertainment, cu sediul în Beverly Hills, Los Angeles.

— Asta trebuie să rămână absolut confidenţial, i-am explicat puţin mai târziu şefului atelierului auto, după ce îi înmânasem una dintre cărţile de vizită. Speram că din tonul meu răzbătea o anumită grabă. Filmăm exterioarele pentru noul film cu James Bond, în afara oraşului.

Omul făcu ochii mari:

— Noul Bond? Chiar aşa?

— Vă rog, am insistat eu, simulând nervozitatea. Ceea ce nu îmi era greu, pentru că reacţia lui mă făcu să cred că nimerisem un fan care ştia probabil de sute de ori mai multe despre filmele cu James Bond decât mine. Dacă răsuflă ceva, îmi pierd slujba.

— Spuneţi-mi, vă rog, cine joacă rolul lui James Bond?

— Dumneavoastră ce credeţi?

— Pierce Brosnan, nu?

Numele nu îmi spunea nimic, dar am ridicat din sprâncene.

— Dumneavoastră aţi spus-o, nu eu.

— Şi el este în Stockholm? Acum, în acest moment?

— Da, am confirmat şi am folosit momentul lui de confuzie ca să îl surprind: tocmai avem o problemă, şi sper că ne puteţi ajuta. Ca să fiu cinstit, dacă nu o rezolvăm, întreaga filmare este în pericol.

— Eu? Eu să îl ajut pe James Bond?

Evident că pentru moment trăia într-o altă lume, ceea ce îmi convenea. Am dat afirmativ din cap şi am spus:

— Vedeţi dumneavoastră, problema noastră este că din recuzita sosită cu vaporul din State lipseşte o maşină. După cât se pare, au uitat s-o încarce. Am arătat pe fereastră către maşina mea vişinie. Am cumpărat la repezeală o maşină asemănătoare, dar am avea nevoie de o anumită inscripţionare pe ea, care trebuie făcută până astăzi la ora douăsprezece.

Interlocutorul meu reacţionă rapid:

— Mister Bond va conduce maşina asta?

— Aşa este.

— Spuneţi-mi de ce aveţi nevoie.

I-am spus de ce aveam nevoie. Imediat se năpusti afară, de parcă soarta lumii libere se afla pe muchie de cuţit, şi îşi mobiliză oamenii:

— Lăsaţi totul baltă! Avem o prioritate absolută.

Nu a durat mai mult de o jumătate de oră.

— Puteţi trimite nota de plată la adresa de pe cartea mea de vizită? Am întrebat pe deplin mulţumit de priveliştea oferită de Toyota.

Bărbatul gesticulă negativ.

— Ei, n-am nevoie de bani pentru asta. Avu o străfulgerare în privire şi adăugă: Dar dacă îmi puteţi lua un autograf de la Pierce Brosnan ar fi formidabil.

— Bine, i-am răspuns. Daţi-mi cartea dumneavoastră de vizită. Voi avea grijă să primiţi nu numai un autograf, ci şi o invitaţie la premieră imediat ce filmul va rula în Suedia.

— Adevărat? Oh! Va fi prezent şi Pierce Brosnan?

— Pariez că vă va strânge mâna, i-am spus, ceea ce aproape că îl scoase din minţi.

Se despărţi de mine literalmente cu lacrimi în ochi şi, în timp ce mă îndepărtam fără a avea cea mai mică intenţie de a respecta măcar una dintre promisiuni, el mi-a tot făcut cu mâna până când a dispărut din câmpul meu vizual.

Nu încetează să mă uimească magia exercitată de cărţile de vizită.

CAPITOLUL 32

Când am ajuns la Sundbyberg era ora douăsprezece şi treizeci de minute. Obositul soare al iernii suedeze apunea când parcam în faţa proprietăţii familiei Andersson, o casă izolată, vopsită într-un maroniu-deschis, cu două coşuri. Partea dinspre stradă, cu două ferestre la etaj, sub care era o uşă lată, întunecată, făcea ca totul să semene cu o figură surprinsă. Pe acoperiş era zăpadă, şi un pin bătrâfi, aplecat de vânt, se ridica deasupra lui din spate.

Cei care îl supravegheau pe Hans-Olof priveau fără îndoială de undeva, dar nu aveau nici un motiv să vadă în mine altceva decât ceea ce certifica noua inscripţie de pe maşina mea, respectiv un tehnician al unei firme de instalaţii termice, chemat pentru o reparaţie urgentă.

Abia coborâsem, când Hans-Olof şi deschise uşa, privindu-mă de parcă mă vedea pentru prima dată în viaţa lui. Pe drum îl sunasem şi îl instruisem şi, contrar la ceea ce mă aşteptasem, şi-a jucat rolul foarte bine.

— În sfârşit! Strigă el. Suna foarte real. Mi s-a spus că veniţi la ora unsprezece. Acum este trecut de ora douăsprezece.

Ei bine, şi eu puteam să joc:

— A durat mai mult intervenţia la ultimul client. Câteodată nu poţi să prevezi.

Am intrat amândoi. Casa îmi părea mai posomorâtă decât o păstram în amintire. Când fusesem aici ultima dată, Inga încă mai trăia. Acum pereţii erau plini de fotografii înrămate ale ei, de copii mărite ale unor fotografii făcute în concedii, în care ea zâmbea ori se strâmba. Îmi făcea rău să o văd aşa.

Dar, ia stai! Am privit mai atent. Nu în toate fotografiile era Inga. Într-unele era mult prea… Tânără?!

Krisdna? Am întrebat mut, arătând către un grup de fotografii. Hans-Olof confirmă printr-un gest, strângând din buze.

Kristina. Era de necrezut cât semăna cu mama ei. Deodată deveni de două ori mai insuportabil să o ştiu în mâinile unor criminali. Era ca şi cum dorul după sora pierdută se transforma în teama pentru nepoata mea. Simţeam cum îmi tremura maxilarul. Probabil de furie.

M-am îndepărtat de perete şi am încercat să îmi recapăt autocontrolul. Atâta timp cât nu cercetasem casa, trebuia să plecăm de la ideea că cei care îl supravegheau pe Hans-Olof nu numai că auzeau tot ce se discuta înăuntru, dar puteau şi să ne vadă.

— Pe nota mea de comandă scrie „zgomote la instalaţia de încălzire”, am spus pe un ton plictisit-profesional, sau aşa speram eu. La ce vă refereaţi?

Hans-Olof confirmă supărat:

— In timpul zilei nu supără, dar noaptea mă înnebuneşte, spuse el, comportându-se ca şi cum nu i-aş fi şoptit acest dialog doar în urmă cu o oră. Cine îl auzea acum chiar credea că problema îl chinuia de zile întregi. Nu auziţi? Pocnetele astea şi şuierăturile? Peste tot, de parcă acum-acum se dărâmă casa.

Am privit pereţii din care nu se auzea nimic, gândindu-mă unde aş fi pus eu microfoane. Nu îmi puteam reţine o oarecare admiraţie pentru modul în care Hans-Olof respecta indicaţiile mele seci. Chiar speram ca cineva să vadă ce se petrecea, pentru a nu se pierde în zadar atâta artă interpretativă.

— Da, acum aud, am zis. Hmm… Cât de veche este casa?

— Cred că a fost construită prin 1960.

— Înţeleg. Trebuie să vă spun de la început: s-ar putea să fie nevoie să vă sparg un perete.

— Glumiţi, sper!

— Am spus s-ar putea. Mai întâi trebuie să văd toate caloriferele. Dar înainte de asta voi aduce nişte scule din maşină.

Gata, spectacolul s-a încheiat. Prezenţa mea în casa Andersson speram că acum era suficient motivată pentru eventualii ascultători clandestini. Am adus cutia cea mare luată de la magazinul de electronice din Stuvsta şi am început să despachetez.

Bineînţeles că domeniul vast, fascinant, al interceptărilor nu îmi este străin. Per total, jumătate dintre spargerile făcute de mine nu aveau ca obiectiv procurarea de documente, ci pregătirea unei „supravegheri audio”, cum i se spune în cercurile specialiştilor.

Este de la sine înţeles că o astfel de pătrundere trebuie să se desfăşoare fără a lăsa cea mai mică urmă. Când portarul deschide dimineaţa uşile, nu are voie nici măcar să miroasă ceva, chiar dacă o astfel de acţiune are legătură şi cu el. Biroul preşedintelui consiliului de administraţie trebuie să arate ca în oricare altă dimineaţă. In sălile de şedinţe ale directorilor nici cea mai mică fărâmitură nu trebuie să dea impresia că s-ar fi schimbat ceva. Birourile din compartimentele de dezvoltare trebuiau să arate la fel de nevinovat. Şi aşa mai departe.


Yüklə 1,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   36




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin