Eschbach Andreas

— Se prea poate, dar una este să te aperi de un unchi sau de mai ştiu eu ce rubedenie care are intenţii imorale, şi cu totul alta este să te aperi de nişte profesionişti, când un copil nu are nici o şansă. Nici tu n-ai fi avut nici o şansă. Este îndoielnic şi faptul dacă cineva ca mine ar avea vreo şansă.

Birgitta înghiţi în sec. Rupse câteva prăjiturele, dar nu le mâncă, ci le fărâmiţă în bucăţele tot mai mici.

— Într-o asemenea situaţie, Kristina s-ar fi adresat poliţiei. Sunt sigură.

— Bine, dar pentru aşa ceva ai prea puţin timp la dispoziţie, dacă eşti împins de pe trotuar într-o maşină. Ca să nu mai vorbim că poliţia face parte din conspiraţie.

— Ce situaţie idioată!

— Îmi pare rău dacă îţi stric imaginea despre lumea cea binevoitoare.

I

— Gunnar, dar noi trăim în Suedia. Nu în Columbia.

— Da, sigur, în Suedia. Cu totul întâmplător aceasta este ţara în care prim-ministrul poate fi asasinat fără ca ucigaşul să fie pedepsit. Am muşcat puţin din prăjitură. Şi am remarcat că îmi era foame. Apoi am continuat: îţi mai aminteşti de investigaţiile desfăşurate atunci? Cât au fost de puerile şi cât s-a muşamalizat? Toate astea puţeau de la o poştă a conspiraţie. Olof Palme le stătea în cale unor oameni influenţi. Unor oameni pe care el îi subapreciase. Şi crezi cumva că sforăriile care au dus atunci la înlăturarea unui politician incomod au încetat să mai funcţioneze? Vise! Astăzi acestea s-au cimentat într-o fortăreaţă socială intangibilă. Ei sunt în interiorul fortăreţei, noi suntem pe dinafară. Aşa stau lucrurile.

Birgitta mă privi speriată, palidă ca un perete proaspăt spoit. Îmi părea rău că trebuia să treacă prin asta, dar nu puteam proceda altfel. Mi-am spus că aceasta era ocazia de a o trezi, de a-i alunga iluziile despre o lume paşnică, fundamental prietenoasă, pe care le promova în rezervaţia-şcoală, şi a o face atentă asupra a ceea ce se petrecea dincolo de culisele înzorzonate.

Şi asupra ameninţărilor ce puteau proveni de acolo.

— Ia un alt caz, am continuat eu. Belgia. Individul acela, care ani de-a rândul a răpit fetiţe din locurile dejoacă ori de pe stradă. Le-a ascuns în pivniţa lui, le-a vândut unor clienţi perverşi sau pur şi simplu le-a înfometat când îi deveneau poveri. Întrebările cărora procesul nu le-a dat răspuns ar umple o carte întreagă. De exemplu, nu a fost clarificat cine erau aceşti clienţi. Cei cărora individul le livra fetiţele. În loc de asta, din dispoziţie dată de sus de tot, a fost revocat un procuror care îndrăznise să se amestece în investigaţia făcută de ei. Mulţi martori au murit în condiţii neelucidate. Şi aşa mai departe. Trebuie să închizi zdravăn ochii ca să nu vezi că aici sunt amestecate cele mai înalte cercuri din Belgia.

Mă privea ca un iepure hipnotizat şi nu scotea o vorbă. Doar pe farfuria din faţa ei se adunase o grămadă de firimituri.

— Ce să mai vorbesc de manipulările făcute de marile concerne petroliere, de comercianţii de armament şi de alţii. Dacă ceva aduce bani sau putere, sau amândouă la un loc, nu mai există oprelişte. In profesia mea, am văzut deseori asta. În sectorul de cercetare al unui concern de produse alimentare am fotografiat reţete conform cărora din sânge de vită se poate produce ceva ce se poate vinde drept cremă de ciocolată. La o firmă de colectare a gunoaielor am descoperit planuri de amestecare a uleiurilor vechi otrăvitoare cu hrana pentru găini, pentru ca să scape uşor de el. Am citit procese-verbale ale discuţiilor purtate de toţi fabricanţii europeni de vitamine pentru a cere pe produsele lor preţuri de sute de ori mai mari decât cele corecte. Şi altele, şi altele…

Birgitta scutură îndărătnică din cap.

— Toate acestea sunt numai excepţii. Este evident posibil ca în anumite ramuri să ai mai mult succes dacă eşti lipsit de scrupule. Dar cei care ajung sus pe aceste căi, în final ajung tot printre cei de teapa lor! Dacă tu scormoneşti prin birourile lor, este logic că vei da de murdăria respectivă. Dar nu poţi trage concluzia că toţi sunt aşa. Oamenii obişnuiţi, cei cu care vin în contact zi de zi, nu sunt aşa. Oamenii normali nu sunt nici prea răi, nici prea buni. Ei îşi iubesc familia aşa cum pot, şi asta este tot. Nu sunt răi. Caută doar mica lor fericire, şi de aceea deseori par stângaci. Gata, acesta este adevărul.

Am ridicat din sprâncene.

— Din tonul tău reţin că tu crezi într-adevăr ceea ce spui.

— Fireşte, îşi întări ea spusele. Şi nu numai că cred, asta rezultă şi din experienţa mea.

Şi atunci se întâmplă ceva, ceea ce nu ai crede dacă nu ai trăi tu însuţi acel ceva: exact în acest moment cineva sună la uşă. De două ori scurt, dar a fost de ajuns ca s-o facă pe Birgitta să tresară.

— Ah, herrje! Exclamă. Duse degetul arătător la buze. Psst! Încet!

— De ce? Cine este?

Mai sună o dată în acelaşi fel, dar într-un mod mai greu de descris, cu insistenţă.

— Rahat, şuieră Birgitta, precis m-a auzit. Nu mai pleacă.

— Te rog, despre cine vorbeşti? Am întrebat din nou.

— Este vecina mea de jos. Mă calcă pe nervi. Îmi cere mereu aspiratorul de praf şi, după ce că nu mi-l înapoiază cu săptămânile, mi-l mai dă şi cu sacul plin de praf.

— Păi, de ce i-l mai împrumuţi?

— Habar nu am. Pur şi simplu nu reuşesc să spun nu.

Am rânjit.

— Nici o problemă, am spus şi m-am ridicat.

Până să înţeleagă a pierdut câteva secunde. Când a sărit în picioare, eu eram deja în hol.

— Stai, Gunnar! Nu! Nu se poate. Auzi? Mă ajunse în fugă şi continuă şoptit: Nu te amesteca în problemele mele! Poate că ţie îţi place să faci pe durul, dar cu femeia asta eu trebuie să o scot la capăt, înţelegi? Mă întâlnesc cu ea zilnic pe scări, trebuie să o salut şi aşa mai departe. Se propti cu spatele în uşa locuinţei, în slaba încercare de a o bloca. Nu o vei face, repet: nu…

Am pus mâna pe clanţă.

— Poţi să priveşti, dacă vrei.

Soneria sună a treia oară, mai insistent decât înainte. Am apăsat clanţa şi, cu o ultimă privire furioasă, Birgitta se strecură pe sub braţul meu şi dispăru în bucătărie.

În faţa uşii aştepta o femeie cu picioare lungi, cu părul decolorat şi coafat furios, ţinută deplorabilă, degete lungi cu nenumărate inele. Avea ochi negri, înfundaţi, cu care mă măsura mirată.

— Bună ziua, am spus. Ce doriţi?

— Hm… Îşi drese glasul şi adăugă: Voiam s-o întreb pe Birgitta dacă îmi împrumută numai puţin aspiratorul de praf.

— Nu, i-am răspuns. N-are să o facă. Birgitta vi 1-a împrumutat destul. A venit timpul să vă cumpăraţi unul. Clar?

Ea făcu ochii mari, dădu capul pe spate şi strâmbă din nasul ascuţit.

— Ce? Dar aveţi un ton foarte nepoliticos. De fapt, cine sunteţi dumneavoastră?

— Nepoliticos? Eu? M-am aplecat spre ea. Încă n-am început să fiu nepoliticos. Cu adevărat nepoliticos voi deveni abia dacă veţi îndrăzni s-o mai deranjaţi pe Birgitta pentru aspirator. Abia atunci mă veţi cunoaşte, stimabilă!

Deschise gura, o închise la loc; era evident că o şocasem în aşa măsură, încât rămăsese fără grai. Cu un sunet nearticulat, care probabil că voia să fie expresia indignării pentru că cineva cutezase să nu-şi împrumute proprietatea, se întoarse şi plecă păşind apăsat. Am închis uşa şi, pe deplin satisfăcut, m-am întors în bucătărie.

— Vezi, am zis, la nivel macro este ca şi la nivel micro. Trebuie să te aperi în această lume, altfel eşti copleşită.

Birgitta şedea nemişcată şi privea pe fereastră în întuneric.

— Totuşi, nu pot să cred, spuse ea după mai mult timp şi mă privi. Avea în privire o oroare care mă durea. Nu pot să cred că este adevărat.

Că lumea se află în mâinile Satanei? Am trăit brusc certitudinea că însuşi faptul că acum eram împreună cu Birgitta era doar un moment de fericire trecătoare. Nici nu va rămâne aşa. Era o presimţire? I-am privit ochii căprui, mari, figura speriată, pe cale de a fi scăldată în lacrimi, şi m-am întrebat ce ar fi dacă pe unsprezece decembrie va fi găsită o fată moartă, care va fi identificată drept Kristina Andersson. Sau dacă nu va mai reapărea niciodată? Cum să trăiesc eu în continuare?

N-am să pot, m-am gândit. Tăceam amândoi; eu mă gândeam la Inga şi la pistolul din fundul rucsacului meu. Deodată mi-am dat seama că mai aveam nevoie de el.

Nu a trebuit să dorm pe canapeaua extensibilă din camera de zi. Birgitta se agăţase de mine de parcă s-ar fi înecat, era nesăţioasă, părea că vrea să uite tot, avântându-se din nou şi din nou în plăcerile trupeşti. Trupurile noastre se potriveau ca două piese ale unui puzzle. Punea pe întuneric mii de întrebări. Spre deosebire de mine, ea era complet trează.

Întreba dacă nu mă gândisem niciodată să mă căsătoresc, să fac copii. Să întemeiez o familie.

— Ba m-am gândit uneori. Reveneau amintiri legate de acest gând. Lena. Cu ea mă apropiasem de această viaţă. A fi cu ea era ceva ca o reacţie la căsătoria Ingăi. Dar nu am avut curajul s-o fac niciodată. În meseria mea s-ar fi terminat prost.

— Spion industrial, murmură ea şi mă mângâie pe braţ. Tocmai mă gândeam că învăţătorii de la clasa întâi întreabă totdeauna ce profesie au părinţii. Cred că cei mai mulţi copii s-ar simţi jenaţi să spună: tata este spion industrial.

— Mai ales dacă tatăl este în închisoare.

Era jenant să te şi gândeşti la asta. În ultimele zile, gândurile mele mă purtaseră doar până la data de 10 decembrie.

Dar dacă am presupune că voi supravieţui acestei date, ce urma? Pentru a putea să lucrez în continuare, va trebui să părăsesc Suedia. Mai mult, va trebui să găsesc o ţară care nu făcea extrădări către Suedia şi aveam sumbra bănuială că o astfel de ţară s-ar afla atât de departe de centrele economiei mondiale, încât aveam a mă teme de o serioasă penurie de clientelă.

— De fapt*, cum au murit părinţii voştri? Întrebă Birgitta.

O altă temă, mai uşoară.

— Un accident de muncă. Cel puţin aşa ni s-a spus, şi cred că este adevărat. Lucrau amândoi într-o fabrică de produse chimice din Helsingborg, Helsingkemi, dacă denumirea îţi spune ceva; firma nu mai există de prin anii '80. In orice caz, în octombrie 1969 acolo a explodat spectaculos o parte a fabricii. Au murit o sută patruzeci de oameni, printre care şi părinţii noştri.

— Ce groaznic! Îmi strânse mâna şi apoi adăugă: Iar voi aţi ajuns la orfelinat.

— Da. Eu aveam trei ani, Inga avea patru.

— Iţi mai aminteşd de părinţi?

Şi eu îmi pusesem această întrebare de multe ori. In memoria mea rămăsese un iz, o siluetă umbrită care se apleca asupra mea, atingerea unei mâini…

— De fapt, nu. Am în cap câteva imagini, dar nu sunt sigur cât din ele mi s-au format din ceea ce îmi povestea Inga. Ea îşi amintea de ei.

— Şi la orfelinat a fost atât de rău, încât a trebuit să fugiţi?

— Am fugit pentru că aşa a spus Inga. Foarte simplu. Nu ştiu exact de ce a luat ea această hotărâre. Pe atunci credeam în mod serios că şeful orfelinatului vrea să ne omoare şi că de aceea trebuia să plecăm. Mai târziu ea a ocolit mereu subiectul acesta. Eu cred că în realitate ea voia să scape de avansurile băieţilor mai mari. În orfelinat au fost multe violuri, pentru că şeful orfelinatului ne lăsa majoritatea timpului de capul nostru. Ceea ce însemna că acei copii care erau mai mari îi tiranizau pe cei mai mici până la sânge, şi fiecare zi reprezenta o luptă pentru supravieţuire. Iar când îl apucau năbădăile pe Kohlstrom – ceea ce se întâmpla cam o dată pe lună şi îl ţinea câte două-trei zile – nu era mai bine. Atunci ploua cu pedepse pentru orice şi pentru toţi, care se concretizau în lucruri înjositoare şi nesănătoase, ca de exemplu să stai la colţ gol puşcă, să mănânci gunoaiele ce rămâneau de la bucătărie sau să dormi fără pătură.

Am simţit-o încordându-se.

— Kohlstrom? Aşa îl chema pe directorul orfelinatului?

— Da, Rune Kohlstrom.

— Rune Kohlstrom… Este posibil ca el să fi scris o carte? Despre educaţia copiilor?

O frântură de amintire. O femeie grasă, într-un mantou albastru, aflată în uşa casei lui Kohlstrom, strigând: „Spuneaţi aşa de frumos în cartea dumneavoastră…” Se poate. Dar dacă este aşa, nu poate fi o carte utilă, pentru că habar n-avea de educarea copiilor. In orice caz, nu în condiţiile actuale.

— Ah, nu, trebuie să fi fost o carte mai veche. De prin anii '60, nu mai târziu.

Am făcut o socoteală.

— Nu putea fi nici mult mai înainte. Astăzi Kohlstrom ar trebui să aibă şaizeci şi ceva de ani. Asta dacă mai trăieşte, dacă între timp nu 1-a lichidat vreunul dintre ceilalţi băieţi, ceea ce, ca să fiu sincer, sper să se fi întâmplat.

— Ar fi posibil să mai fie încă în biblioteca noastră. Avem acolo îngrozitor de multe terfeloage vechi. Donaţie de la bătrânul nostru rector şi, atâta timp cât el trăieşte, nu le putem arunca.

Am mormăit somnoros:

— Evident. Voi sunteţi extrem de drăguţi şi prietenoşi cu toată lumea şi mai ales cu un rector bătrân care scapă astfel de gunoaiele lui.

Birgitta mă lovi uşor cu palma pe dosul mâinii. Era desigur o lovitură drăguţă şi prietenoasă, la care adăugă:

— Nu vreau să mă cert, auzi?

— Aud, am mormăit. Ce ar fi dacă în cele din urmă ne-am culca?

Ea mă ignoră cu totul. Aşa cum ignora tot ce nu îi plăcea.

— Dar cum de aţi ajuns la orfelinat? Nu exista nici o rudă care ar fi putut să vă ia? Pe atunci familiile erau mai mari. Nu pot să îmi imaginez că nici tatăl tău şi nici mama ta nu aveau rude, surori… Şi aşa mai departe.

Se lupta din răsputeri să transforme lumea într-una mai frumoasă, mai sigură.

— In anul 1987, cu ocazia primei mele arestări, autorităţile s-au ocupat pe îndelete de găsirea eventualelor mele rubedenii, iar la scurt timp după asta au făcut-o din nou, când Inga plănuia să se căsătorească. Aşa că poţi de aici trage concluzia că într-adevăr eram singuri pe lume.

Birgitta se întinse sub braţul meu greu.

— Ştii de ce te întreb? Trebuie să îţi povestesc. Prietena mea Maja – cea care lucrează la un hotel – a fost aici ieri, împreună cu soţul ei, la cină. Mi-a relatat o poveste ciudată, petrecută pe la începutul săptămânii. Ea este un om diurn, dimineaţa este atât de plină de energie, că nu mai poate fi oprită. Pentru mine asta este de neimaginat. Din nebăgare de seamă a strâns masa cuiva care servea micul dejun, deşi acesta se afla la bufet ca să mai ia ceva. Cineva din echipă i-a spus mai târziu că omul s-a cam supărat. Ea nu remarcase asta.

— Ah, da?! Am exclamat uimit de cât de mică era lumea.

— Da, şi în aceeaşi zi cineva a părăsit hotelul fără să facă formalităţile de plecare. A pus pur şi simplu cardul-cheie pe tejgheaua de la recepţie şi a întins-o, deşi camera era reţinută şi plătită pentru trei zile. Lucrul acesta a fost remarcat abia joi, închipuie-ţi. Şi acum toţi se întreabă dacă nu cumva era acelaşi bărbat căruia Maja îi strânsese masa. Ceea ce este ciudat este că pe acest bărbat îl chema tot Forsberg, exact ca pe tine, un doctor Forsberg din Goteborg. Atunci eu m-am întrebat dacă nu s-ar putea ca acesta să fie vreo rudă de a ta, de care tu nu ştii nimic.

Am privit în noapte, lăsându-mi un răstimp pentru răspuns.

— Nu, am spus simplu în cele din urmă, nu era o rudă de a mea.

— Mi-a trecut doar prin cap, murmură ea. Părea că o părăsise cheful de discuţii. Deodată tonul ei deveni somnoros: S-ar fi putut…

A adormit în braţele mele. Am încercat să îmi amintesc când îmi mai adormise cineva în braţe, dar nu am reuşit. Priveam în întuneric şi eram atât de treaz, de parcă băusem un termos întreg de espresso.

Povestea cu micul dejun de la hotel… Parcă îmi spunea ceva. Dar nu puteam să îmi dau seama ce anume.

CAPITOLUL 41

În dimineaţa următoare am dormit amândoi mai mult şi am luat micul dejun târziu. Noaptea ninsese din nou, totul era alb, liniştit, o dimineaţă de duminică înşelător de paşnică. Stăteam la căldură, priveam afară pe fereastră şi aş fi putut să socotesc toate grijile ca fiind himere.

Nu ştiam deloc cum să încep ziua. Era posibil ca aceasta să fie ultima zi din viaţa mea pe care o mai petreceam în libertate, dar asta nu simplifica deloc lucrurile. Încă ştiam extrem de puţine lucruri despre clădirea fundaţiei Nobel. Cu alte cuvinte, în această seară va trebui să improvizez. Era foarte posibil ca totuşi ceva să meargă prost.

Pe de altă parte, la ce folosea dacă îmi făceam griji? Nu aveam alternativă. Poate că aş putea să mai văd o dată clădirea la lumina zilei. Mai târziu.

L-am sunat pe Hans-Olof şi l-am întrebat dacă mai avea vreo veste de la Kristina. Nu avea. Nici de la răpitori. Vorbea pe un ton fatalist, neutru, resemnat.

— Aproape că îmi fac griji pentru aiuritul acesta, am spus pentru că Birgitta mă privea întrebătoare când am pus telefonul jos.

— Eşti nedrept cu el, a fost de părere ea. Hans-Olof Andersson este un bărbat cu o bogată fantezie. Este normal ca el să trăiască frica mai intens decât oamenii normali.

— Ei, atunci sunt fericit că sunt doar un buştean. Pentru că altfel nu aş mai fi suportat.

— Nu asta am vrut să spun, s-a bosumflat ea.

Armonia stabilită între noi azi-dimineaţă a căpătat prima lovitură.

În clipa următoare a sărit în picioare cu privirea aţintită pe ceasul din bucătărie.

— Ah, voiam… La unsprezece! Exact, asta…

Şi deja era în camera de zi, de unde am auzit pornind televizorul.

Am urmat-o. Stătea în mijlocul camerei, într-o mână cu programul emisiunilor TV şi cu telecomanda în cealaltă mână, iar în momentul în care intram pe uşă, pe ecran apărea figura Sofiei Hernândez Cruz.

— Este o emisiune-magazin pentru femei, explică Birgitta. Ieri am văzut că tocmai îi luau un interviu.

— Aha!

Era un interviu de o banalitate zguduitoare, de genul celor pe care le fac revistele obişnuite pentru femei. Am aflat că Sofia Hernândez Cruz locuia într-un apartament cu vedere la Rin, care era gospodărit de o menajeră harnică, că se ocupa personal de plantele de pe balcon, iar seara îi plăcea să stea în faţa căminului, să bea un pahar de vin roşu spaniol şi să citească. Persoana care lua interviul voia neapărat să ştie care erau cărţile ei preferate. Romanele poliţiste. M-am gândit scârbit dacă era sau nu era cazul să îi spun asta lui Hans-Olof. În definitiv toţi medicii citeau cu plăcere romane poliţiste? Dacă da, de ce?

Dacă cumva laureata premiului Nobel era deranjată de banalitatea întrebărilor, în orice caz nu a lăsat să se vadă acest lucru. Dimpotrivă, părea foarte bucuroasă să susţină această discuţie. Am privit-o cu mai multă atenţie. Părea elegantă, purta ceva în albastru şi negru, era bine coafată şi machiată moderat. Că nu mai era aşa de tânără se vedea mai clar decât în vechiul interviu pe care îl urmărisem în bucătăria pensiunii.

Birgitta privea şi asculta ca vrăjită, părea că voia să străpungă ecranul televizorului cu privirea şi parcă uitase de tot ce o înconjura. M-am lăsat oftând pe canapea. Nu putea să mai dureze mult.

S-a intrat brusc pe domeniul profesional, cu întrebarea despre ce o interesa în mod deosebit în explorarea sexualităţii.

— De fapt nimic, a răspuns Hernândez, mustăcind.

— Nimic? S-a mirat reportera. Aceasta avea o coafură care în afara studioului ar fi provocat râsul şi afişa un zâmbet de plastic. Dar în urmă cu mai mulţi ani a trebuit să renunţaţi la prima dumneavoastră catedră din Spania din cauza unor cercetări asupra reacţiilor sexuale, care în concepţia opiniei publice mergeau prea departe. Unul dintre studiile pentru care miercuri veţi primi.

— Da, a confirmat profesoara. Dar scopul meu era cercetarea legăturii dintre sistemele noastre hormonale şi nervoase. Am provocat o excitaţie sexuală doar pentru că aveam nevoie de o reacţie hormonală cât mai puternică. Îşi împreună încet mâinile. Domeniul meu de activitate pe atunci era cel al modului de funcţionare al narcozei.

Reportera era evident că nu mai auzise de aşa ceva.

— Narcoză? Repetă ea, clipi din pleoape şi începu să îşi răsfoiască hârtiile. Dar asta este ceva foarte deosebit de sex, cred eu, nu?

Hernândez lăsă puţin capul pe o parte.

— Depinde de cum priveşti lucrurile. Dacă vă întrebaţi doar de ce un narcotic creează inconştienţă, da. Avea o atitudine suverană, asta trebuia să recunosc. I-ar fi stat bine ca regină. Dar problema pe care mi-o pun eu este cu totul alta. Eu întreb: Cum se face că noi suntem lucizi? Este o problemă fundamentală. Şi abia după ce vom înţelege ce este luciditatea, vom înţelege Ce este şi narcoza.

Moderatoarea zâmbi nesigură.

— Ah, da. Revelator. Apoi decise că dăduse destul de gândit celor care urmăreau interviul. V-aş putea pune în încheiere vreo câteva întrebări? Continuă ea, ca şi cum până acum ar fi făcut tot timpul altceva.

— Vă rog, a răspuns viitoarea premiantă Nobel.

— Cu toate acestea, mai credeţi în dragoste? Sau pentru dumneavoastră dragostea este doar un joc al hormonilor?

Sofia Hernândez Cruz ridică din sprâncene şi pe buze îi apăru un surâs fin.

— Da, cred în dragoste. Ceea ce explorez eu este numai modul în care se manifestă ea în corpul nostru.

— O încheiere frumoasă, se bucură moderatoarea şi, vizibil uşurată, se întoarse către cameră. Şi cu aceasta, dragi telespectatoare…

Birgitta opri sonorul televizorului.

— Ea nu ştie, declară ea pe cât de categoric, pe atât de enigmatic.

— Cine? Am întrebat, când după tăcerea relativ îndelungată nu a mai urmat nici o explicaţie. In fundal putea fi văzută Sofia Hernândez Cruz discutând cu un tehnician care îi îndepărta microfonul de pe sânii respectabili. Cine nu ştie ce?

— Ea, savanta. Nu are nici cea mai mică idee de întregul complot.

— Crezi?

— O femeie simte aşa ceva, susţinu Birgitta şi mă privi provocator, fiecare centimetru din trupul ei strigând: Să nu îndrăzneşti să fii de altă părere!

Nici nu eram de altă părere.

— Se prea poate. Este şi ea o piesă dintr-un joc în care este vorba despre cu totul altceva.

Birgitta se lovea uşor cu telecomanda peste bărbie.

— Te-ai gândit să te duci la un ziar cu toată povestea asta? Oare ce s-ar întâmpla dacă întregul scandal ar apărea mâine pe prima pagină a tuturor ziarelor?

— Răpitorii ar omorî-o pe Kristina, ar îngropa-o şi ar înlătura orice urmă, pentru ca toţi cei care i-au mandatat să poată dezminţi tot, am răspuns. In afară de asta, nici nu este aşa de simplu cum crezi tu. Odată, un tânăr ziarist a încercat să facă investigaţii în această problemă şi la puţin timp a murit.

I-am relatat în câteva cuvinte istoria cu Bengt Nilsson, reporterul de Ia Svenska Dagebladet.

Birgitta închise televizorul mişcând energic telecomanda.

— Nu este posibil aşa ceva! Strigă ea. Nu este posibil să controleze toate ziarele. Imaginează-ţi numai ce efort ar fi necesar! Plus posturile de televiziune, toate staţiile radio care există… Şi cu internetul ce este? Astăzi fiecare poate pune pe internet ce vrea el. Poate răspândi în toată lumea. Fir-ar… Păi tu poţi afla din Honolulu orarul şcolii mele, dacă vrei.

— Dacă fiecare poate face public orice, o anume informaţie se poate pierde în acest mare volum, am spus şi m-am ridicat în picioare când ea a vrut să intervină. OK, aşa este. Eu nu mă pricep la asta. Coroana suedeză nu vrea ca foştii deţinuţi să scrie pe mailuri şi să navigheze pe internet sau cum se cheamă asta. Când spui închisoare, spui limitarea libertăţilor, nu? Aşa că pe asta să o lăsăm de o parte. Nu ar face decât să pună sare pe rana mea.

Pentru că m-a privit ciudat, i-am povestit despre Dimitri şi despre încercările mele de a-l găsi.

~ Mă tem că preotul acela rus a păţit-o.

— Biserica ortodoxă? Repetă Birgitta şi închise ochii. Dacă nu mă înşel, în Stockholm mai există şi alte biserici ortodoxe.

Am devenit atent. Era unul dintre acele momente în care căutătorul de mine din interiorul meu începea să bâzâie.

— Eşti sigură? Eu aş fi pariat că există doar ortodoxă-rusă şi ortodoxă-greacă.

— Nu, nu. Am avut o elevă…

Se duse la birou, scoase o carte groasă şi începu să o răsfoiască.