Eschbach Andreas

M-am încruntat. Mai întâi: cât de tâmpit puteai fi ca să pui o astfel de întrebare? Şi în al doilea rând: chiar dispăruse complet dorinţa, ca telefoanele în general, şi în mod deosebit convorbirile intime să le porţi într-un loc care să îţi asigure această intimitate? Să se fi interzis sfera privată odată cu trecerea în noul mileniu şi mie să-mi fi scăpat? M-am întors în mod demonstrativ către fată şi m-am holbat la ea mestecând vârtos şi cu sprâncenele ridicate până când ea preferă să dispară afară, pe stradă. Am văzut-o şi acolo bâzâind, dar cel puţin nu mai trebuia să o şi aud.

Totuşi, m-am simţit ca un dinozaur, când cu burta plină am părăsit fast food-ul şi am revenit pe Vasagatan. Ideea cu „locul care să îţi asigure intimitatea” nu era chiar rea pentru început. Am scos din buzunarul hainei prospectul pe care mi-l dăduse Hans-Olof şi pe baza schiţei din el m-am apucat să caut hotelul.

Hotelul pe care crezusem că mi-l amintesc nu era Nordlanden, ci altul, care între timp aparţinea acestui lanţ internaţional. Nordlanden Hotel se afla lângă capătul liniei lui Arlanda Express, trenul rapid ce ducea la aeroport. De afară arăta modest, aproape ca o clădire de birouri, dacă nu ar fi avut uşi rotative aurite pompos.

Prima mea impresie a fost că am intrat la o expoziţie de arhitectură interioară contemporană suedeză. Peste tot în hol era mobilier extrem de ciudat, din care nu erau două piese la fel. O scară de culoare brun-închis, ale cărei trepte păreau că plutesc în aer, ţâşnea în sus. Totul era alb, bleu şi brun-închis, ca şi uniformele angajaţilor de la recepţia, pe care, cu oarecare trudă, am descoperit-o în planul secund.

Un angajat tânăr, cu nas ascuţit şi părul pieptănat pe spate şi dat cu gel, îi făcea curte intens unei colege. După ce am stat o vreme în faţa tejghelei recepţiei şi l-am privit, s-a prins că n-am să dispar, aşa că se smulse din preocuparea lui şi mă întrebă de numele meu.

— Doctor Forsberg din Goteborg, corect? Întrebă după ce mă găsi în computer.

Am confirmat acru:

— Dacă aşa scrie acolo…

Îmi examină cu privirea sacoşa, şi apoi toată persoana mea, care fără îndoială nu era o apariţie în ton cu ce spunea computerul.

— Acesta este tot… Hmm… Bagajul dumneavoastră? Întrebă el prudent, adulmecând în taină a înşelăciune şi neplata notei de cazare.

— Lucrez în cadrul ajutorului pentru ţările subdezvoltate, am ripostat fără să mă gândesc prea mult. Acolo înveţi să călătoreşti cu bagaj uşor.

După cum se vede, talentul meu pentru subterfugii abstruse funcţiona încă foarte bine.

Dădu impresionat din cap, în acelaşi timp îngrijorat.

— Ah, da… Înţeleg, spuse în timp ce mânuia cu sârg mausul şi privea fix monitorul jumătate ascuns în tejghea. Numai că… Uşurarea îi ilumină faţa palidă ca un fulger. Ah, da, camera dumneavoastră este deja plătită pentru trei zile. Bun, s-a rezolvat.

Gesticula respirând uşurat. Mă mai întrebă dacă vreau o cameră pentru fumători ori pentru nefumători.

— Nefumători, am replicat convins.

Şase ani petrecusem printre fumători înveteraţi şi nu mai puteam suporta mirosul.

— Minunat. Aveţi camera 206, etajul doi. Cum ieşiţi din lift, pe dreapta. Îmi întinse o cartelă albă ca zăpada, din plastic, cu bandă magnetică. Cheia dumneavoastră.

Colega căreia i se dedicase înainte de a-l fi deranjat eu veni în spatele lui. Cu un zâmbet dispreţuitor clămpăni pe tastatură şi pe monitor apăru ceva, ce îl făcu pe tânăr să tragă înspăimântat aer în piept.

— Ah, uitasem, interveni el roşindu-se, aveţi un mesaj. Un domn… Hmm… Bekymmerfader1, vă roagă să deschideţi telefonul mobil.

Rânji cu o expresia care cerea scuze.

Bekymmerfader? Nici nu bănuiam că antipaticul meu cumnat avea atâta fantezie. Începeam să regret povestea cu telefonul.

— Altceva mai este? Am întrebat prost dispus.

— Asta este totul, domnule doctor Forsberg. Vă doresc un sejur plăcut!

Am luat cu mine cartela-cheie.

— Vom vedea, am răspuns eu şi m-am îndreptat spre lift.

1 Tată îngrijorat (în lb. Suedeză în orig.)

Până acolo privirea mi se opri pe un perete despărţitor din sticlă, dincolo de care păreau depozitate blocuri de gheaţă. Asta ce naiba mai era? Artă? O tăbliţă ce se pretindea a fi luată în serios informa că instalaţia se numea Nordpol-Bar. Am tras cu coada ochiului printr-una dintre cele trei ferestruici şi în interior am văzut mese din gheaţă masivă, o tejghea de bar din blocuri de gheaţă cioplite grosolan, pe care erau înşirate recipiente masive destinate băutului, făcute bineînţeles tot din gheaţă.

Deci până la urmă totuşi artă. M-am întors înfiorat şi mi-am continuat drumul către lift.

Camera era mai mică decât fusese celula mea, dar indecent de confortabil mobilată. Pat, birou, dulapuri, covor, totul masiv şi de calitate. Baia era în faianţă albă, şi împreună cu prosoapele împăturite şi stivuite cu grijă, de culoare bleu şi brun-închis, alcătuia un logo gigantic al firmei. Din spatele unei uşi de dulap putea fi coborâtă o scândură pentru călcat, şi o tăbliţă explica cum se procedează pentru călcat cu ajutorul service-ului pe etaj. Mai exista şi o listă cu preţuri, dar am evitat să o studiez cu atenţie.

Fereastra dădea într-o curte interioară mare, înconjurată în trei părţi de hotel. Se mai vedeau acoperişuri cu pietriş, cu oberlihturi de culoarea fildeşului. Puteam privi în camera de hotel de vizavi, luminată din plin, care arăta exact ca a mea, şi în care o femeie tocmai îşi scotea puloverul. Am tras perdeaua şi am continuat să o urmăresc, dar ea îşi împături doar puloverul, îl puse în dulap şi începu să aranjeze conţinutul geamantanului în compartimentele dulapului. Eh, asta e!

M-am aşezat pe pat, am răsturnat sacoşa şi am scos ceea ce îmi dăduse Hans-Olof. Cel mai voluminos teanc de hârtii îl reprezentau instrucţiunile de utilizare a telefonului mobil. Le-am frunzărit rapid şi am constatat că cu o scurtă frunzăreală nu făceam nimic; minusculul aparat era dotat cu o sumedenie de funcţii, care nu puteau fi identificate pe fugă, una dintre ele fiind simpla acţiune de a telefona.

Am luat-o încă o dată de la început, întorcând încet filele. Se începea cu punerea în funcţiune a telefonului. Ceea ce am şi făcut, până când ecranul îmi ceru codul PIN. Pe care HansOlof îl mâzgălise pe coperta manualului de utilizare. Am introdus cele patru cifre şi aparatul păru mulţumit de ceea ce făcusem până acum. Şi acum? Pentru testare am apăsat pe una dintre tastele mari însemnată cu o săgeată, presupunând că o tastă atât de mare trebuia să aibă o importanţă specială. Pe display apăru prompt cuvântul „bekymmerfader”. Am apăsat un alt buton oarecare, fără să ştiu pe care şi dacă era important, în orice caz telefonul începu să formeze numere. Evident, Hans-Olof avusese grijă să introducă în memorie numărul lui. Am dus aparatul la ureche şi am auzit:

— Alo? Tu eşti, Gunnar?

— Da, fireşte, am răspuns şi am sărit în picioare.

Dar nu aşa mi-am închipuit asta!

Privirea îmi căzu pe fereastră. Pe partea cealaltă femeia îşi scosese pantalonii şi cu picioarele goale în faţa oglinzii era pe punctul de a-şi scoate şi bluza.

— Unde eşti? Se interesă Hans-Olof. Cred că eşti la hotel. Ceva nu este în regulă?

— Ah, nu, am zis urmărind cum femeia îşi lepăda bluza. Nu purta sutien, în ciuda pieptului impozant. Hotelul este OK, o zonă a frumosului şi a bogăţiei. Lăsând de o parte faptul că locul meu nu este deloc aici, totul e foarte luxos.

— Bine. Mă bucură asta.

Mi-am zis că aş face mai bine să plec de la fereastră şi să mă concentrez asupra convorbirii, dar nu mi-am călcat pe inimă să o fac. Fascinat, priveam cum tânăra luă din dulap un umeraş, cum îşi puse bluza cu grijă pe el şi cum i se legănau sânii în acest timp. In treacăt i-am explicat lui Hans-Olof că era imposibil să vorbesc cu el la telefon din oră în oră.

— În acest fel nu mă pot concentra, i-am spus fără să îmi dezlipesc ochii de la fereastra luminată într-un galben-deschis, aflată de cealaltă parte a curţii interioare, în spatele căreia femeia cu un păr negru şi părând să aibă vreo patruzeci de ani îşi scotea slipul liniştită.

— Da, înţeleg, înţeleg, mă pisa Hans-Olof. Am vrut doar… Trebuie să îmi promiţi că mă informezi înainte de a întreprinde ceva. Mă auzi? Îmi promiţi?

Rotunjimea posteriorului ei îţi tăia respiraţia. Sânii i se legănau şi tremurau, în timp ce umbla prin cameră să lase slipul şi să adune ustensilele pentru duş sau mai ştiu eu ce să facă.

— Da, promit.

— Mulţumesc. Nu mai vreau să te mai regulez…

— Ce? Ce-ai zis acum?

Hans-Olof şovăi iritat.

— Am spus că nu vreau să te mai reţin. Ce, este legătura proastă? Eu te aud bine.

Ea dispăru pe uşa de la baie. Aveam senzaţia că îmi ardea retina.

— Nu, legătura este OK. Numai că… Ei, da, nu aveam nici un chef să mă mai gândesc la asta. Ascultă, acum am de rezolvat nişte chestiuni urgente. Te caut înainte de a le face o vizită prietenilor noştri despre care am vorbit.

Nu eram în stare să vorbesc deschis la un telefon, fie el digital, fie el codificat. Obişnuinţă adânc fixată la un om suspicios.

— Bine. Să te sun dacă vorbesc cu Kristina?

Cugetam intens. Dar concentrarea mea era făcută pulbere, şi de vină nu era Hans-Olof.

— În clipa de faţă nu este necesar, am răspuns eu împrăştiat. Asta oricum trebuie să o facem altfel. Trebuie să mă gândesc la ceva, să vedem cum aş putea să trec neobservat pe la tine şi să instalez un magnetofon.

— Un magnetofon?

— Ar fi bine dacă am putea înregistra convorbirile. Dar despre asta vorbim altă dată.

— Şi cu asta ce facem?

— Nu acum, Hans-Olof. Am altceva de rezolvat.

Părea contrariat.

— OK. Dar mă suni înainte de a întreprinde ceva important?

— Da, te sun înainte de a întreprinde ceva important. Hejdă!

Am luat telefonul de la ureche. Nu era greu de ghicit că tasta cu receptorul roşu pus în furcă însemna încheierea legăturii. Pentru a descoperi cum se oprea complet funcţionarea telefonului, a trebuit să mai consult o dată manualul, dar în cele din urmă am făcut-o şi pe asta.

Bun. Era timpul să fac ceva important. Am vârât cele mai utile ustensile în haină, am ascuns sacoşa sub pat – încă un obicei de om suspicios – şi am plecat.

CAPITOLUL 19

Nimic de reproşat cu privire la situarea hotelului. Tot ce aveam nevoie se găsea la distanţe mici.

Era un lucru bun, pentru că se făcuse mai frig decât la prânz şi vechea mea haină nu mai făcea faţă. Până la Norrmalm erau aproape cinci sute de metri, dar aveam senzaţia că nu mai aveam pantaloni pe mine când traversam podul peste Malmskilnadsgatan. Trebuia să îmi procur urgent îmbrăcăminte mai potrivită.

Dar înainte de asta, mai presant, aveam nevoie de informaţii.

În acest moment tot ceea ce ştiam erau denumirea de Rudipharm şi ce aflasem din relatarea unui om care tremura de frică. Nu era mult, când era vorba de a salva una-două vieţi. In branşa mea, informaţiile sunt decisive şi mă neliniştea profund lipsa lor. Niciodată nu mai abordasem vreun proiect atât de în pripă.

Pe de altă parte, niciodată nu se aflase în joc ceva atât de important ca acum.

Voiam să pătrund în reprezentanţa din Stockholm a unui concern, despre care deocamdată nu ştiam mai mult decât denumirea şi faptul că producea medicamente. In mod normal, pentru o acţiune ca aceasta aş fi luat în calcul patru săptămâni de pregătire, pe care le-aş fi petrecut în biblioteci, arhive ale unor ziare şi, mai ales, în preajma clădirii respective. Aş fi citit, aş fi făcut fotografii, aş fi reflectat, aş fi tras cu urechea, aş fi urmărit maşini şi după toate acestea aş fi ştiut despre firmă tot ce se putea şti pe căi legale, şi încă ceva pe deasupra.

Dar acum nu dispuneam de patru săptămâni. Nici măcar de o săptămână. Eram hotărât ca poimâine cel mai târziu, dar mai bine chiar mâine să fac ceva ce m-ar fi dus după gratii tot restul zilelor mele, dacă dădeam greş. Voi culege toate informaţiile pe care le puteam obţine până atunci, bazându-mă pe experienţa mea. Care să sperăm că mai valora ceva în aceste timpuri moderne.

Cel puţin accesul la arhiva ziarului AJtonbladet se făcea tot aşa cum îmi aminteam: o uşă de oţel îngustă, vopsită în roşu, cu ferestruici rotunde, în colţul de după intrarea principală, şi coborând câteva trepte sub nivelul străzii. Aceasta scârţâi când am deschis-o, exact la fel cum scârţâise când venisem ultima dată aici. Fusese într-un alt mileniu.

Mă întâmpină o căldură moleşitoare. Rafturile cu colecţiile anuale, mesele lungi, albe, lămpile atârnate deasupra lor şi aparatele pentru microfilme înşirate pe pereţi – totul era ca pe vremuri. Ca şi izul de praf, hârtie veche şi emanaţiile de ozon ale copiatorului. Doar figura de după tejghea îmi era necunoscută: pe scaun şedea o asiatică tânără, cu piept enorm, care se balansa într-un mod absolut iresponsabil sub un tricou subţire. Când am intrat, mă privi absentă, fără să se oprească din mestecatul unei gume colorate albastru-deschis.

— Anders Osdund nu mai lucrează aici? Am întrebat.

— Revine imediat, spuse ea pe un ton care nu lăsa nici o îndoială asupra faptului că această chestie îi era absolut indiferentă. S-a dus doar să ia ceva de mâncare.

Cel puţin Osdund mai lucra aici. Nu aş fi ştiut cum să o conving la repezeală pe fata aceasta să facă ceea ce voiam eu. Adică arhiva de la AJtonbladet.

Un ziar are întotdeauna două arhive. Într-una din ele se păstrează câte un exemplar din fiecare ediţie apărută, toate exemplarele strânse în volume groase ori trecute pe microfilm, ori în ambele variante, iar această arhivă este accesibilă oricui doreşte, din diverse motive, să parcurgă ştirile din ziare. Cealaltă arhivă, care mă interesa pe mine, se afla doar la dispoziţia ziariştilor publicaţiei respective. Ea conţine materialele care au stat la baza articolelor apărute: notele de interviu originale, note de discuţii, rezultatele investigaţiilor efectuate, copii, fotografii, o mulţime de materiale confidenţiale.

Deci aur curat pentru cineva care activa în comerţul cu informaţii.

Am aşteptat. In afară de mine, mai era un vizitator, unul dintre aceia care par să locuiască în arhivele ziarelor: un bătrân cu părul aspru, care avea puse pe scaunul de alături două paltoane roase. Răsfoia aproape cu evlavie un volum, făcând mereu notiţe cu un creion pe care după fiecare folosire îl înmuia în gură pe îndelete.

Şi mirosea – blând cuvânt – de trăsnea. Mi-am petrecut timpul în celălalt capăt al sălii, având în faţă ultimele numere din AJbnbladet, în apropierea instalaţiei de climatizare, care susura uşor. După un timp, se mai dezgheţară şi picioarele mele şi începură să mă furnice.

Cam după cincisprezece minute apăru şi Ostlund, cu o pungă mare, maronie în mână. Îmbătrânise vizibil, îşi lăsase şi o mustaţă care nu îl aranja, dar avea aceeaşi privire binevoitoare. În douăzeci de ani nu reuşise să promoveze de la arhiva ziarului, dar continua să se creadă superşmecher.

Mă descoperi imediat. Lăsă punga şi îşi împinse pe jumătate trupul burduhănos prin ferestruica ghişeului.

— Ce faci aici? Strigă el, după ce îmi strânse mâna într-un stil pentru care se inventase cuvântul „binevoitor”. Credeam că mai locuieşti pe cheltuiala regelui!

— Regele trebuie să facă economii, am răspuns.

Mă privi pe sub sprâncene.

— Lasă-mă să ghicesc. Nu ai venit ca să te pui la curent cu tidurile de pe prima pagină a ziarelor din ultimii şase ani.

— Ar merita?

— Deloc. Privi scurt înjur şi mai cobori puţin vocea: Intre timp totul s-a mai scumpit, ştii asta, nu?

— Cât?

— Patru mii.

Am afişat mina de poker. Cel puţin în acest moment nu dispuneam de patru mii de coroane. Şi deoarece alternativa de a renunţa nu intra în discuţie, mai rămânea doar posibilitatea de a negocia la sânge.

— Două mii, am spus.

Îmi suflă în faţă respiraţia de om suferind de stomac.

— Glumeşti? Doar nu o să îmi risc pensia pentru două mii de coroane amărâte!

— Am fost mereu un client bun, mă grăbesc şi sunt strâmtorat, am ripostat. Două mii jumătate. Şi nici nu este vorba de mare lucru.

Ostlund începu să îşi frece bărbia tremurândă, ca şi cum ar fi ezitat. Dar îl cunoşteam bine. Totdeauna când făcea aşa ceva, decizia era deja luată.

Se întoarse către fată.

— Ann-Lee, te poţi duce să îţi iei ceva de mâncare.

Ea continuă să mestece guma, îl privi şi spuse:

— Nu îmi este foame.

Osdund mârâi:

— Atunci du-te să îţi pudrezi nasul, OK?

Ea vru să mai spună ceva, dar preferă să alunece doar din scaun şi să dispară în spate bosumflată. Se auzi foşnetul unei scurte îmbrăcate şi apoi o uşă închizându-se.

— OK, ce vrei să afli?

Am făcut un semn cu capul către bătrânul din colţ.

— Ce-i cu el?

— Este surd ca un bolovan. Şi nici o grijă, că nu se preface.

M-am întrebat totuşi cum descoperise asta, dar m-am gândit apoi că nu avea nici o importanţă. Am scos banii din buzunar, i-am numărat două mii de coroane şi i le-am pus în mâna întinsă.

— Riitlipharm. Tot ce poţi găsi.

Ridică din sprâncene.

— Firma farmaceutică elveţiană? Unde lucrează noua laureată Nobel?

— Exact.

— Erai mai original.

— Voi redeveni imediat ce îmi voi putea permite să satisfac preţurile tale.

Se duse să îşi câştige banii. După un timp reveni din încăperile situate în spate, cu două mape, pe care le încredinţă copiatorului. Intre timp mai consultă şi calculatorul, de unde mai scoase câte ceva, şi pe deasupra şi câteva duzini de copii de pe microfilme: firma Riidipharm părea să fi dat de lucru presei.

— Poftim, zise Osdund, întinzându-mi peste masă teancul de hârtii aflat într-o mapă uzată, legată cu un elastic. Ca să fiu cinstit, cred că ai fi putut să le obţii mai ieftin.

Am luat mapa cu bănuiala că informaţiile dinăuntru nu mă vor ajuta cine ştie cât. O senzaţie de care chiar că nu aveam nevoie. Dar îmi mai veni o idee:

— Ia spune-mi, la concurenţa voastră, în urmă cu câteva săptămâni a murit absolut surprinzător un tânăr reporter. Bengt Nilsson, de la Svenska Dagbladet. Se ştiu amănunte? Cum? De ce?

Osdund ridică din sprâncene şi mă privi condescendent, aproape compătimitor.

— Mai întâi, noi avem poate rivali, dar concurenţă nu avem. Şi apoi: da, se ştiu.

— Şi ce se ştie?

— Bengt Nilsson era unul dintre cei care aveau idealuri mari. Ambiţios cât cuprinde. Din păcate suferea de inimă, şi din păcate nu le avea cu punctualitatea. Dacă mă întrebi pe mine, a uitat pur şi simplu să îşi ia medicamentul. Lucru care şi acum câţiva ani aproape că îl omorâse, dar unii oameni nu învaţă nimic din greşelile lor.

— Şi dacă întreb pe altcineva? Ce teorie ar putea avea?

Întrebarea făcu să apară pe faţa lui un semn de nervozitate.

— Te rog, aceasta este o ţară liberă. În orice caz, aşa se pretinde. Dar după, tot ce am auzit, Nilsson avea în buzunar o cutiuţă oranj, cu pastiluţe albe în ea. În folia respectivă, lăcaşurile cu pastilele pe care ar fi trebuit să le ia în cele două zile anterioare erau pline. După aprecierea mea, există şi explicaţii mai bune pentru o teorie a conspiraţiei.

Mi-am vârât mapa sub braţ.

— Doar mă interesam.

— Cu plăcere. Din partea casei. Sper că ştii să apreciezi.

— Evident, i-am zis şi am plecat.

Afară frigul se năpusti din nou asupra mea, ca o fiară, şi am simţit dureri în gât ce nu prevesteau nimic bun. Am intrat în prima farmacie şi am cumpărat câteva pilule cu vitamine şi un unguent. Şi, pentru că tot eram acolo, am întrebat:

— Există un medicament pentru inimă, nişte pilule albe, mici, într-o cutiuţă oranj, iar foliile au compartimente pentru fiecare zi a săptămânii. Aveţi idee cum se numeşte?

Farmacista, o femeie slabă cu cearcăne întunecate sub ochi, se încruntă:

— Poate fi RP Cardioprolol. Dacă este un medicament pentru inimă; există şi un medicament pentru astmă, căruia îi corespunde descrierea.

— Îmi puteţi arăta ambalajul?

— Dar ambele se dau doar pe reţetă. Nu vi le pot vinde.

Am încuviinţat din cap.

— Nu, întreb doar pentru că tata face un secret din medicamentele pe care le ia. Este cam ciudat, înţelegeţi? De aceea aş vrea să ştiu, pentru orice situaţie.

Mă aprobă înţelegător şi scoase din sertar două cudi.

— Sunt cele mai bine tolerate medicamente de acest gen, explică ea când puse pe masă cuda cu RP Cardioprolol. Dar trebuie luate cu mare punctualitate. Pentru bătrânii care mai şi uită nu sunt cele mai indicate.

— Oh, dar după tatăl meu vă puteţi potrivi ceasul, nu este aceasta o problemă, am minţit eu plin de entuziasm, am luat în mână ambalajul şi l-am răsucit pentru a vedea producătorul.

Riitlipharm AG, CH-4001 Basel – scria pe el. Pe undeva nu mă surprinse.

CAPITOLUL 20

Prima obligaţie a spărgătorului o reprezintă cunoaşterea terenului pe care va lucra. Aşa că m-am îndreptat către blocurile din Sergelgatan, pe drum mi-am cumpărat un notes ieftin, am căutat şi am găsit High Tech Building şi, în pasajul din faţa intrării din sticlă descrisă de Hans-Olof, cafeneaua. Puţinul rest care îmi mai rămăsese fu de ajuns pentru o ceaşcă de cafea şi o prăjitură, cu care m-am aşezat la post, pentru a mă acomoda cu împrejurimile.

Cafeaua avea un gust fad, dar mă mai încălzi şi mirosea bine. Prăjitura se termină înainte ca eu să fi observat că o mâncasem; îmi era mai foame decât crezusem. Îmi făcea bine să stau jos şi să constat că încă mai aveam vechile reflexe şi instincte, ca şi cum nu ar fi trecut şase ani nesfârşiţi de când făcusem uz de ele.

Spionajul economic este un domeniu cu o onorabilă tradiţie, cel puţin tot atât de veche ca a replicii lui militare. Secretul producerii hârtiei a fost păstrat de chinezi şase secole, până când locuitorii Samarkandului l-au descoperit prin spionaj, în jurul anului 750. Apropo de China: lumea habar nu ar fi avut astăzi cum se fabrică mătasea, dacă informatori şireţi nu ar fi traficat din China secretul producerii ei, împreună cu viermii aferenţi.

Spionajul economic face parte dintre mijloacele indispensabile ale tuturor celor care, bazaţi doar pe propriile forţe, ar pieri. Indiscutabil, este imoral. Dar în lumea afacerilor moral este ceva despre care se vorbeşte doar la nevoie, şi nu un element aflat la baza deciziei în acest domeniu. La baza deciziei în afaceri se află ceea ce aduce foloase şi care implică un oarecare risc. Nimeni nu va admite public că se sustrage de la plata impozitelor şi nu va recunoaşte că a obţinut contracte prin mituirea factorilor de decizie. Totuşi, toţi cei care cred că astfel vor avea succes o fac, şi anume pentru că şi ceilalţi o fac şi pentru că nu îşi pot permite să piardă faţă de concurenţă, iar afacerile oneste n-au nici o şansă.

În arsenalul mijloacelor imorale, spionajul economic joacă un rol deosebit. El este arma cu care cei mici se apără de cei mari, cei proşti de cei deştepţi, şi destul de des cei slabi de cei puternici. Mai mult de o duzină de firme din ţările pe care noi le socotim dispreţuitor ca aparţinând „lumii a treia” îşi datorează practic întregul know-how tehnic eforturilor mele profesionale şi astăzi dau de lucru unor regiuni întregi, care acum douăzeci de ani depindeau încă de amărâta de pomană denumită „ajutor pentru dezvoltare”, prin care ţările industrializate ţineau în frâu concurenţa deranjantă. Nu aş vrea să justific astfel acţiuni î la Robin Hood; acei oameni au plătit pentru serviciile mele la fel ca oricare alţii, şi nu puţin. Nu am simţit niciodată nevoia să mă dezvinovăţesc şi mi-a fost indiferent pentru cine lucram. Am lucrat cu exact aceeaşi acribie pentru concerne multinaţionale, ca şi pentru firme mici, şi am şterpelit formule, coduri sau planuri de construcţii care, de nu aş fi fost eu, le-ar fi adus proprietarilor firmelor păgubite milioane. Viaţa era dură, şi eu eram tot aşa.

Desigur că la spionajul industrial se aplică aceleaşi reguli de concurenţă ca la orice altă formă de activitate profesională. Concurenţa este numeroasă, competiţia este aspră. Hackerii – cei care pătrund în reţelele de date ale sistemelor informaţionale străine, pentru a obţine date interesante – sunt câtă frunză şi iarbă. Au şi ei dreptul la existenţă; în orice caz ei întruchipează imaginea pe care şi-a făcut-o opinia publică despre spionul industrial. Dar eu mă duc la faţa locului, eu ştiu ce să fac şi pot aprecia ce am în faţa ochilor. Acesta este avantajul meu personal în faţa concurenţei.