Eschbach Andreas

Am început totuşi cu lucrurile mai puţin importante. O altă îmbrăcăminte. Bineînţeles că am îmbrăcat salopeta, pe care în prealabil am şifonat-o bine, am târât-o pe podea şi am pătat-o pe ici, pe colo, până când arăta chiar foarte folosită. Am schimbat uşor, cu un nuanţator culoarea părului şi cu un gel am dat o altă formă frizurii. Cu un tampon de vată şi puţin machiaj maroniu i-am dat tenului o nuanţă mai închisă, care împreună cu mustaţa mare îmi dădea un aer sudic. Un iugoslav, sau cam aşa ceva, mă vor descrie oamenii mai târziu, dacă îşi vor mai aminti de mine. Ceea ce nu era intenţia mea.

Important era să nu exagerezi. A arăta ca un oarecare, a nu bate la ochi, asta trebuia să obţii.

Pentru a încheia apoteotic, am trecut la trucul meu preferat în ce privea deghizarea: modificarea trăsăturilor feţei. Aceasta viza în special camerele video de la High Tech Building. Ca toate camerele video, şi acestea erau prea sus instalate, aşa că din chipul unei persoane care purta şapcă cu cozoroc puteau surprinde în cel mai bun caz porţiunea bărbiei. Ea nu trebuia să rămână aşa cum era acum; am tăiat dintr-un cartof două bucăţi corespunzătoare, pe care le-am vârât între rândul inferior de dinţi şi obraz şi, după câteva ajustări suplimentare destinate a-mi da totuşi posibilitatea să pot vorbi clar, nu m-am mai recunoscut nici eu în oglinda plină de pete de deasupra lavoarului.

A urmat principalul. Am trecut în mijlocul camerei, mi-am relaxat umerii şi braţele, am închis ochii şi am încetat să mai fiu Gunnar Forsberg. De acum înainte eram un comisionar cu pizza, unul dintre milioanele existenţi în lume. O muncă plină de stres, care în viaţă nu te duce cine ştie unde, dar pentru care trebuie să fii în permanentă mişcare. Pizzeria – un al doilea domiciliu. Era bine să vii puţin înainte de tura ta şi, înainte de a începe marea goană, să stai puţin de vorbă cu băieţii de la cuptor, să te zgâieşti la fata care răspunde la telefoane şi să îţi imaginezi cum ar fi dacă ea… Apoi vine prima comandă, să duci pizza fierbinte la cel care a comandat-o, şi de acum înainte în cap vei avea doar nume de străzi şi străduţe prin care te poţi strecura la acea oră cel mai bine şi unde vei putea găsi un loc de parcare…

M-am privit în oglindă. Mâinile îmi tresăreau cu nerăbdare, corpul era tensionat, gata de salt, plin de adrenalină. Punctual, rapid şi gata permanent de salt. Bun. Bani aveam, în rest tot ce-mi mai trebuia era capul. Am deschis uşa camerei. Nu se vedea nimeni pe coridor. Două secunde mai târziu eram afară.

În faţa unei pizzerii din Borgmăstargatan am renunţat pentru moment la rolul jucat de mine şi am încercat să arăt ca un muncitor obosit care se întorcea acasă din tură. Am intrat, am comandat o pizza Campagniola – salam şi ceapă, sortimentul meu preferat – am aşteptat căscând şi clipind a somn până când a fost pregătită, iar când am făcut plata am întrebat:

— Nu aţi putea să mi-o vinderi într-una din acele cutii din stiropor în care faceţi dumneavoastră livrarea? Mai am drum lung până acasă şi mi-ar face plăcere să mănânc pizza caldă.

Fata plină de acnee de la casa de marcat măsură din priviri grămada de cutii verzui-cenuşii aflată lângă uşa de la bucătărie şi dădu sceptic din cap:

— In mod normal, nu. Avem nevoie de toate.

— In mod excepţional. Vă pot lăsa o garanţie, sau aşa ceva, şi mâine o aduc înapoi. Lucru care nici prin cap nu-mi trecea să-l fac. Am adăugat: Poate una care este şi deteriorată puţin?

Ea remarcă faptul că nu renunţam uşor. Şi nici nu aş fi renunţat, pentru că de această cutie depindeau multe.

— Trebuie să îl întreb pe şef, spuse ea şi dispăru în spatele perdelei cu mărgele ce avea scopul de a face dificilă aruncarea unei priviri de către clientelă în încăperea cu cuptor şi asupra secretelor de acolo.

Şeful îşi făcu imediat apariţia; era un bărbat gras, murdar de făină, arogant, care vorbea suedeza cu accent sud-european.

— La noi clientul este rege, explică el cu o nonşalanţă uleioasă şi scoase de sub tejghea o cutie din stiropor crăpată lateral şi care în mod evident era folosită drept coş de hârtii. Mi-o întinse. Vă rog. Şi poftă bună!

— Cât vă datorez?

— Din partea firmei, răspunse el dulceag.

Am luat-o.

— Am să vă fac reclamă, l-am minţit eu, ceea ce îi smulse un rânjet de bucurie.

După care, cu curia de pizza în mână am luat metroul şi un autobuz până în Sergelgatan, fără să trezesc privirile curioase ale celorlalţi călători. Am păşit grăbit prin pasaj către High Tech Building şi pe ultimii metri înainte de a ajunge Ia recepţie mi-am intrat complet în rol, încercând să fac totul ca o rutină, de parcă aceasta ar fi fost cel puţin a douăzecea pizza livrată astăzi şi de parcă mi-aş fi lăsat maşina cu motorul pornit într-un loc în care parcarea era strict interzisă.

Portarul mă privi indignat.

— O comandă de pizza? Repetă el pe un ton de parcă livram deşeuri radioactive. Nu ştiu nimic despre asta.

Am ridicat din umeri. Eram doar un comisionar şi ştiam doar că eram grăbit.

— Eh, asta este! I-am pus în faţă nota de plată de la pizzerie, pe care o completasem cu pixul într-un mod cât mai convingător. Iată: Johansson, etajul nouă, firma Rutiipharm.

Bărbatul din spatele tejghelei din lemn de tec mai parcurse încă o dată cu privirea lista consemnelor, care bineînţeles că nu conţinea consemnul respectiv, la fel ca în urmă cu un minut, când o citise ultima dată.

— Pot să întreb, îi veni ideea genială.

— Dacă este posibil, repede, am făcut eu obraznic, pizzele nu se încălzesc odată cu trecerea timpului.

Ridică receptorul telefonului, formă un număr, explică cuiva situaţia, ascultă un timp, puse în furcă receptorul şi spuse:

— Acolo nu a comandat nimeni pizza.

— Evident că cineva a comandat pizza acolo, am spus şi i-am întins din nou nota. Aşa scrie aici. A comandat-o unul, Johansson.

— Ei spun că nu.

Am făcut o mutră care nu lăsa nici o urmă de îndoială că eram pe punctul de a suferi un atac de furie.

— Ei, ei, ei! Am urlat. Nu merge aşa! Mai întâi comandă pizza, mă pune să alerg prin tot oraşul şi pe urmă nu mai vrea să ştie de ea? Eu una vă zic: am de încasat exact şaptezeci şi şase de coroane pentru o pizza Campagniola şi nu plec de aici până când nu îi primesc!

Teama mea cea mai mare era ca portarul, pentru a evita eventuale necazuri pentru înalţii domni de la Riidipharm, să nu se ofere să cumpere el pizza. Pentru această situaţie aveam pregătită o alternativă, dar nu eram convins sută la sută că ar avea succes. Din fericire nu am avut ocazia să verific, pentru că portarul ridică indignat din sprâncene.

— Atunci propun să mergeţi sus şi să lămuriţi singur chestiunea cu cei de la etajul nouă. Apăsă un buton şi îmi arătă liftul. Luaţi liftul numărul trei.

După un minut mă aflam în faţa filialei suedeze a concernului Riidipharm. O jumătate a etajului era un uriaş birou parcelat cu panouri despărţitoare înalte până la gât, de la ferestrele căruia se deschidea panorama oraşului – se vedea Sergels Torg şi un colţ al palatului regal de la Gamla Stan iar jumătatea cealaltă dispunea de pereţi reali, coridoare şi uşi încuiate. Intre aceste jumătăţi şedea o secretară cu trăsături aristocratice, în faţa unei instalaţii telefonice ce arăta de parcă de la ea s-ar fi putut comanda la nevoie un război mondial.

— Am o comandă pentru pizza, i-am explicat şi i-am vârât sub nas cutia de stiropor. De la un anume domn Johansson.

Strânse indispusă buzele.

— Am spus deja la telefon că aici nu a comandat nimeni pizza.

— Cum aşa? La dumneavoastră nu se află nimeni cu numele de Johansson? Am făcut eu pe prostul.

— Ba da, chiar sunt doi domni cu acest nume, dar asta nu înseamnă nimic. Johansson este unul dintre cele mai frecvente nume din Suedia.

Corect. Tocmai de aceea scrisesem comanda pentru pizza pe acest nume.

— Dar aici este firma Riidipharm, nu?

Aveam mina mea cea mai debilă, în timp ce priveam înjur şi îmi întipăream în minte poziţiile coridoarelor, ale uşilor, unde se aflau copiatorul şi toaletele, tipul fişetelor din birou. Erau câteva dulapuri din oţel, negre, cu încuietori, pentru clasoare. Interesant. Şi un sistem de coş pentru corespondenţă, fără încuietori, în care era distribuită poşta angajaţilor.

— I-aţi putea, poate, întreba pe domni dacă unul din ei a comandat pizza, am propus.

— Bineînţeles că am făcut deja asta, răspunse ea plictisită. In spatele ei sunau nişte telefoane. Lângă un automat pentru apă, două imprimante laser mari zbârnăiau agasant. Amândoi spun că nici măcar nu le place pizza.

Pe unul dintre coridoare se deschise o uşă şi cineva strigă ceva de genul:

— Comparativ cu cifrele ultimului trimestru…

După care uşa se trânti la loc. Ah, interesant: la capătul coridorului, o uşă cu geam securizat dădea spre scara de incendiu.

— Cum este posibil ca pizza să nu placă? M-am mirat eu şi am mai aruncat o privire. Nici o cameră video vizibilă. Judecând după design, instalaţia de climatizare era din ultima perioadă a anilor '70. Pe podea nu erau obiecte de care te puteai împiedica; toate cablurile erau trase pe sub podea. Am adăugat: Asta nu înţeleg.

— Indiferent dacă înţelegeţi sau nu înţelegeţi, eu vă pot doar spune că aici trebuie să fie o greşeală. Şi, ca să fiu foarte sinceră, continuă arogant secretara, în firma noastră nu se obişnuieşte să se comande pizza prin orice comisionar. Nici măcar după-amiaza.

Corect, limbile marelui ceas din spatele ei, care se roteau deasupra logoului decent al firmei Riidipharm, se îndreptau către ora trei. Intre timp cutia de stiropor din mâna mea se încălzise şi mirosul de oregano, roşii fierbinţi şi usturoi pe care îl emana şi care îmi ajungea la nas începu să dăuneze capacităţilor mele de observare. Doamne, mi se făcuse o foame!… Şi nu era de mirare, căci de la nereuşitul meu mic dejun nu mai mâncasem nimic.

— Bine, am spus supărat nevoie mare, am smuls nota de plată, am împăturit-o cu mişcări nervoase şi am îndesat-o în buzunarul salopetei. Atunci am să mănânc eu pizza. Dar – şi am agitat degetul arătător – voi ţine minte. La noi firma dumneavoastră va fi trecută pe lista neagră. Spuneţi asta oamenilor dumneavoastră. Dacă vreodată veţi mai comanda pizza, nu mai încercaţi la noi.

Acestea fiind zise, am înşfăcat cutia de stiropor fierbinte şi mirositoare, am strâns-o sub braţ şi furios am pornit-o pe coridorul la al cărui capăt se afla uşa scării de incendiu.

— Staţi! Strigă secretara după mine. Acolo este ieşirea de urgenţă! Nu puteţi ieşi pe acolo.

Am continuat să merg, ca şi cum nu aş fi auzit-o. Eram doar la câţiva paşi de uşă şi trebuia neapărat să văd din apropiere sistemul de închidere.

— Hei, ascultaţi…!

Veni în urma mea în fugă. Ajunsesem la uşă aşa că am apucat clanţa şi am zgâlţâit-o. Aha, încuiată. Cheia de urgenţă se afla în spatele unui capac de sticlă, iar în faţa încuietorii era un dispozitiv de alarmă.

— Ce se petrece aici? Am strigat eu şi m-am aplecat pentru a citi ce scria pe dispozitiv.

De inscripţia de pe această casetă din metal vopsită în dungi roşii şi albe depindeau o mulţime de lucruri.

Secretara era acum lângă mine, respirând cu greutate, cu faţa înroşită ciudat, emanând un parfum greu, senzual, şi bătea cu degetul o tăbliţă avertizoare cu adevărat de neignorat.

— Spuneţi-mi, nu ştiţi să citiţi? Aceasta dă pe scara de incendiu. Este numai pentru situaţii de urgenţă, strigă ea.

M-am îndreptat şi am izbucnit indignat:

— Nu vă purtaţi aşa cu mine! Ştiu să citesc foarte bine. De exemplu, pot să citesc foarte clar pe comanda mea High Tech Building, Riidipharm şi Johansson!

Sânii i se legănau înnebunitor.

— Am spus doar că… Uitaţi-vă acolo, acolo sunt lifturile! Pe aici nu puteţi să ieşiţi.

— Lista neagră! Am răcnit şi i-am vânturat ameninţător încă o dată degetul arătător sub nas. Spuneţi-le asta domnilor Johansson!

Şi am plecat.

Cincisprezece minute mai târziu stăteam pe o bancă în hala mare a Centralstationen, cu cutia de pizza lângă mine, în mână cu o sticlă de Cola cumpărată de la un chioşc şi mestecam plin de încântare. Aruncasem mustaţa şi bucăţile de cartof şi într-o toaletă a metroului mai redusesem din nuanţa întunecată a tenului. Restul va fi desăvârşit la duşul pensiunii, unde voi şi dormi câteva ore înainte de a pleca din nou. Să fi fost trasă de păr apariţia mea la Rutlipharm? Speram că nu. In orice caz, acum ştiam ce aveam de făcut.

După a treia porţie de pizza l-am sunat pe Hans-Olof.

— Dacă mai vrei să îmi ţii pumnii, fă-o la noapte, i-am spus mestecând.

— La ce oră?

— Intru la ora două.

— Şi ce crezi, cât timp stai acolo?

— Cel puţin o oră, poate cel mult două.

— Am să stau în pat şi am să îţi ţin pumnii.

— Nu îi strânge prea tare, că-ţi rupi degetele, am mai adăugat şi am întrerupt legătura.

Îmi revenise buna dispoziţie.

CAPITOLUL 23

Când mi-am făcut apariţia din nou la recepţia de la High Tech Building, era puţin mai devreme de ora şapte seara. Purtam un trening negru, peste care aveam scurta pestriţă înfoiată, mai aveam un fular gros din lână care îmi acoperea falca şi încă de departe îţi puteai da seama că fiecare mişcare îmi producea durere.

Portarul nu recunoscu în mine comisionarul cu pizza.

— Îmi pare rău, dar trebuie să vă mai întreb încă o dată, se scuză el după ce din mormăitul meu repetat nu pricepu nimic. Cum vă numiţi?

— Lindeblad, am zis eu pentru prima oară inteligibil. Am o programare la dentist la ora nouăsprezece.

— M-am gândit eu, spuse bărbatul cu părul cărunt şi îşi plimbă degetul pe lista din faţa lui. Ah, da, sunteţi aici. Urmă apăsarea pe buton la care mă aşteptasem. Adăugă: etajul opt, în stânga liftului.

Ajuns la etajul opt, fularul dispăru, ca de altfel şi expresia suferindă de pe chipul meu şi ţinuta de om epuizat. Am aruncat o scurtă privire asupra plăcuţei indicatoare de pe peretele din faţa liftului, după care am luat-o către dreapta.

Cele trei cabinete medicale de la acest etaj aveau sălile de aşteptare pe coridor. In dreapta şi în stânga intrării erau scaune, reviste, dar lumina era prea slabă pentru a le putea citi ca lumea, în faţa cabinetului ginecologic aştepta o femeie cu sarcină înaintată, în faţa uşii pentru neurologie era un bărbat cu o privire sumbră, iar în faţa cabinetului dentar un tânăr nervos.

M-am aşezat pe un scaun mai izolat, ca şi cum asta făcea parte din rutina de zi cu zi şi am început să răsfoiesc o revistă medicală, fără a o citi. Aerul era închis, mirosea a transpiraţie, teamă şi plictiseală. Se auzeau lifturile urcând şi coborând, şi la fiecare câteva minute răsuna zgomotul înăbuşit de clopot care anunţa oprirea acestora la etajele de sus şi de jos, ceea ce după scurt timp devenea enervant.

Gravida se ţinea cu mâinile de burta proeminentă, privea fix la pereţii goi şi se schimonosea mereu de parcă nu ar fi purtat un copil, ci un crocodil care o devora din interior. Când observă că mă uitam la ea, explică:

— Plăcerea nici unui sex din lumea asta nu merită suferinţa prin care trec eu, credeţi-mă.

Suna ca o justificare.

Nu ştiam ce ar fi trebuit să spun, aşa că i-am zâmbit strâmb şi am dat din cap, dar din fericire în acel moment fu chemată în cabinet. Era evident că abilitatea mea de a observa oamenii în mod discret se erodase remarcabil în anii petrecuţi la închisoare.

Veni şi rândul tânărului nervos. Asistenta care îl chemase înăuntru cercetă culoarul încruntată. Nu era greu de ghicit că îl căuta din priviri pe domnul Lindeblad.

După cum se dovedi, bărbatul cu privire sumbră aştepta o femeie cu păr cărunt, mai în vârstă, care tocmai ieşea din cabinet cu faţa cuiva pe care îl chinuiau durerile de dinţi. El se ridică în picioare fără să scoată un cuvânt, o luă de braţ şi apoi plecară amândoi. După puţin timp, pe uşa cabinetului dentar ieşiră două femei tinere, probabil asistente. În timp ce ele aşteptau liftul, termină programul de lucru şi personalul majoritar bărbătesc, mai vârstnic, al cabinetului de neurologie şi coborâră cu toţii râzând şi făcând remarci indecente.

Ginecologul, un bărbat impunător cu faţă de eschimos, ieşi din cabinet împreună cu ultima lui pacientă, căreia îi strânse mâna la plecare. După ce zâmbind dulce-amărui ea dispăru în lift, el se întoarse să stingă luminile şi să încuie cabinetul.

Când mă remarcă, tresări:

— Nu la mine doreaţi să veniţi, nu?

Pentru un moment păru că ia în serios această posibilitate de a fi uitat o pacientă în încăperile încuiate.

Am clătinat din cap.

— Nu, soţia mea este acolo. Am schiţat un zâmbet de scuză şi am arătat către cabinetul dentar. Stăteam aici pentru că aveţi reviste mai bune.

— Ah, da.

Răsuflă uşurat şi păru că a şi uitat de prezenţa mea. Pierdut în gânduri, puse pe el un palton uzat, băgă cheia în buzunar, se îndreptă fredonând către lifturi şi dispăru fără să-mi mai arunce vreo privire.

Acum doar de sub uşa cabinetului dentistului Ubbesen se mai strecura lumina. Am băgat mâna în buzunar şi mi-am atins cu degetele trusa din piele cu uneltele mele de spărgător. Cam aşa s-ar fi simţit şi un pianist, care după ani de zile se putea aşeza din nou la pian: arzând de dorinţa de a cânta, dar în acelaşi timp îngrijorat de gândul că poate nu va mai fi în stare să cânte.

După cincisprezece minute a ieşit şi el, dentistul Henrik Ubbesen. Aceeaşi statură, înalt, ceva cam slab, acelaşi păr blond-închis. Doar că purta ochelari cu lentile groase.

Când mă observă, se opri.

— Nu sunteţi cumva Erik Lindeblad? Întrebă, zăbovind cu cheia în dreptul încuietorii.

Am negat cu o mişcare a capului şi am spus adevărul:

— Nu.

— Ciudat, murmură el şi continuă să şovăie să încuie uşa. Era un pacient nou, de aceea întreb. In mod normal îmi cunosc pacienţii. Acesta a făcut mare zarvă că trebuia să plece urgent într-o călătorie de afaceri, sau aşa ceva, iar secretara mea 1-a programat după ultimul pacient. Şi iată că nu a venit.

— Unii oameni chiar nu au caracter, l-am aprobat eu.

— Da, dar nu mai aştept. Programarea era la ora nouăsprezece, şi acum este aproape ora opt, spuse el şi vârî cheia în broască.

— Nici nu vi s-ar putea pretinde, am insistat pentru a-l face să o şi răsucească.

Dar nu, o scoase din nou din broască, ca să se scarpine cu ea pe bărbie.

— Ştiţi, unii se răzgândesc în faţa uşii cabinetului. Problema este dacă asta este bine. In domeniul nostru vindecările-minune sunt rare. In sfârşit, băgă cheia iarăşi în broască şi întrebă: Vă aşteptaţi soţia?

Am confirmat:

— Tot ultima programare.

— Ciudat, spuse dentistul în timp ce răsucea cheia o dată, de două ori. Arătă către uşa de la ginecologie: Mi s-a părut că l-am auzit încuind. In clădirea aceasta se aude totul, ştiţi? Aproape că se aude cum gândeşte omul din camera alăturată.

— Într-adevăr, încuiase, am răspuns calm. Noi am ajuns puţin cam târziu. Copilul din pântecele mamei nu ţine cont de programări.

Dentistul Henrik Ubbesen râse sec şi băgă cheia în buzunar.

— Da, aveţi dreptate. Atunci – toate bune! Spuse el, îmi făcu un semn stângaci şi plecă spre lift. Se opri în faţa lui urmărind afişajul luminos al etajelor, până când se auzi „ping!” şi uşa liftului se deschise.

După ce semnalul de închidere a uşii liftului încetă, aveam în sfârşit numai pentru mine etajul opt al High Tech Building.

O lungă perioadă din viaţă broaştele cu cilindru fuseseră inamicul meu. Atunci când eram încuiat în pivniţa întunecoasă a orfelinatului – şi asta se întâmpla deseori – broasca cu cilindru de la uşă era cea care mă împiedica să ies. Când nu mai puteam răbda foamea, noaptea, şi mă strecuram până la camera cu provizii, o altă încuietoare cu cilindru mă împiedica să îmi umplu burta. Aveam un cârlig cu care deschideam şi închideam încuietori simple, dulapurile celorlalţi ori sertarele de prin bucătărie unde câteodată se mai găsea câte ceva de mâncare. Dar broaştele cu cilindru mă biruiau.

În noaptea în care Inga şi cu mine am fugit, în cale ne stătea tot o încuietoare cu cilindru, cea de la uşa orfelinatului. Dar atunci făcusem rost de o rangă, care mi-a dat posibilitatea să o înving prin forţă.

Dar asta nu m-a satisfăcut. In micuţa cabană singuratică, situată în cea mai adâncă pădure din Smâland, în care Inga şi cu mine ne-am petrecut cea mai frumoasă vară a noastră şi cea mai grea iarnă din viaţă, am găsit şi un atelier mic, dar bine dotat, în care am început să descifrez tainele încuietorilor cu cilindru.

În cabană pătrunseserăm printr-o fereastră prost închisă, iar Inga insistase să nu stricăm uşa încuiată de la intrare. Nu am găsit cheile uşii, aşa că a trebuit să utilizăm fereastra de fiecare dată când voiam să ieşim sau să intrăm. Era incomod.

Am început ca, spărgând alte case de vacanţă, să nu fur doar alimente, ci şi toate încuietorile cu cilindru pe care puteam pune mâna. Cu mari eforturi le tăiam în atelier, le examinam ore întregi şi încercam să îmi dau seama de secretul funcţionării lor, şi să descopăr cum puteau fi descuiate fără cheie. Mai întâi am inventat metode prin care se distrugea doar încuietoarea, uşa rămânând intactă. Apoi, când am înţeles legătura dintre crestături şi trăgaciul zăvorului din cilindru, mi-am confecţionat primele unelte – la început din simple arcuri, care totuşi se dovedeau prea moi, apoi din ţepii de oţel ai unei mături mecanice pentru drumuri, din care au rezultat unelte cu care am reuşit pentru prima dată să deschid cilindri fixaţi în menghină.

Mi-am perfecţionat arta în lunile întunecate ale unei ierni în care degetele îmi înţepeneau, respiraţia mi se transforma în nori albi care pluteau mult timp deasupra bancului de lucru şi foamea îmi chinuia stomacul. Întâmplător, am dat de la început peste materialul pe care până astăzi îl consider a fi cel mai potrivit pentru ceea ce îmi trebuia: spiţele de bicicletă. Folosind ciocanul şi cleştele, diferite mărimi de dălţi şi o lampă de sudat străveche, mi-am confecţionat primul meu set de scule, care m-a slujit cu fidelitate ani de zile.

Aşadar, am descoperit singur arta de a învinge cilindrii. Că alţii dezvoltaseră această abilitate înaintea mea am constatat abia mult mai târziu, într-un moment în care cineva mai putea să mă înveţe doar foarte puţin.

Principiul încuietorii cu cilindru este simplu: cilindrul de închidere, deci nucleul rotund din mijloc, prezintă un număr de găuri, în care se potrivesc carcasele. În aceste canale se găsesc cuie potrivite, apăsate de arcuri, şi fiecare dintre aceste cuie este tăiat în două într-un anume loc. Când în broască se introduce cheia potrivită, ea ridică toate cuiele exact la nivelul la care tăieturile lor se află în linie, şi astfel cheia poate fi răsucită.

Clenciul este că din exteriorul cilindrului nu se poate vedea unde este secţionat fiecare cui şi cât trebuie ridicat acesta. Am reuşit relativ repede să depăşesc primul obstacol în privinţa încuietorilor – profilul cheii pe axa longitudinală, care permite introducerea completă a cheii în broască, indiferent dacă o poate sau nu o poate deschide – şi cu ajutorul unei sârme îndoite corespunzător, ridicarea cuielor, dar am reuşit să descui cilindrul numai când formam sârma cu ajutorul conturului cheii, deci când cunoşteam cheia. Dacă nu cunoşteam cheia, era imposibil să deschid încuietoarea doar prin testare, pentru că erau prea multe combinaţiile posibile.

De aceea îmi pierdusem orice nădejde, până când într-o zi – mi se pare că era ziua din ajunul Crăciunului – am descoperit că situaţia se schimba complet dacă de la bun început se exercita o forţă de învârtire asupra cilindrului de închidere. Imediat ce procedai astfel obţineai trei lucruri: regularizarea geometriei inelului şi a cilindrului, elasticitatea naturală a metalelor, ca şi faptul că fiecare încuietoare, în interiorul unei toleranţe determinate, prezintă obligatoriu mici erori de fabricaţie.

Din punct de vedere geometric, străpungerea înseamnă intersectarea în unghi drept a unui cilindru de către un altul, respectiv cilindrul de închidere. Geometria inelului cere să existe o zonă de trecere în interiorul căreia cuiul secţionat eliberează încuietoarea, chiar dacă secţionarea nu este exactă sută la sută. De aceea, dacă se încearcă rotirea cu forţa corespunzătoare a cilindrului de închidere a unei încuietori nedeschise, ştifturile pot greşi uşor intrarea în găuri. Tensionarea corectă este aceea care face ca cuiul să nimerească greşit, dar permite totuşi ridicarea lui cu o unealtă potrivită numită pick.