Eschbach Andreas

Mă privea cu ochi imenşi, cu buze strălucitoare.

— Am încredere în dumneavoastră, spuse ea simplu. Nu îmi veţi face nimic.

Pe la colţurile capacităţilor mele de percepţie începea să sclipească totuşi câte ceva.

— Aţi greşit persoana. Eu nu sunt detectiv. Sunt un puşcăriaş. Am ieşit din închisoare acum trei zile şi de şase ani nu am mai făcut sex.

Fără să vreau m-am apropiat de ea. Nu s-a clintit, dar respiraţia îi deveni mai profundă şi pleoapele îi tremurau.

— Şase ani? Murmură ea. Este o perioadă lungă…

Întinse mâna şi mă atinse. Cu o mişcare de o rapiditate de nedescris alunecă de pe scaun şi trase fermoarul salopetei mele.

— Dacă aici e cineva naiv, susură ea, atunci acela eşti tu, dacă crezi că te-am luat cu mine fără un anumit gând.

CAPITOLUL 34 în clipa în care mi-a atins pieptul, toate stăvilarele mele au cedat şi mi-au sărit siguranţele. M-a cuprins ca un demon o forţă mai puternică decât mine, pe care nu o puteam controla. Am tras-o spre mine, am strâns-o în braţe cu sute de mâini care îi explorau, îi strângeau şi îi absorbeau corpul. Părul ei, parfumul ei, buzele şi pleoapele ei. Ea gâfâi surprinsă şi exclamă: -Oh!

Apoi carnea tare, căldura. Mâinile mele dădură de pielea moale, caldă, pielea de nedescris. Tremuram.

— Nu… Suspină ea, şi eu am sesizat că unul dintre multele zgomote era cel al stofei care se rupea. Nu te grăbi, avem timp, mult timp…

— Da, am răspuns ori am spus printre lacrimi sau aşa ceva, pentru că vocea îmi era un gâfâit, un tremur, o alunecare de teren. Sutele mele de mâini o cuprindeau, îi trăgeau hainele, vesela zornăi când puloverul căzu undeva peste ea. Ea se agăţa de mine, de mânecile salopetei, mă trase din ea când aceasta alunecă în jos, iar eu mă încurcam în ea. Într-adevăr, nu purta sutien, avea doar o cămaşă, care zbură şi ea, ceva căzu cu zgomot metalic, şi în faţa mea se expuseră acei sâni, irezistibili, atotputernici, atât de frumoşi încât ar fi trebuit să mă gândesc la Dumnezeu.

— Vino! Am spus eu.

Sau a spus ea?

Am ieşit amândoi din cameră. Holul. Cealaltă uşă. Dincolo de ea era întuneric, se zărea pe un perete doar o fâşie subţire de un galben palid, de la felinarele de pe stradă. Mirosea a ea, a somn, a promisiuni. Genunchiul se lovi de o pernă. Am simţit-o alunecând sub mine, trăgând de chiloţii mei, Care aproape că se sfâşiară.

Din păcate trebuie să spun că toată splendoarea luă brusc sfârşit în acest moment. Birgitta nici nu apucase să tragă prezervativul peste capul membrului meu, când subit ţâşni un adevărat torent pulsând în gol şi care părea că nu se mai oprea.

Dar totuşi încetă şi totul deveni rece şi flasc, după care timp de o secundă interminabilă se aşternu o tăcere deplină. Am rămas nemişcaţi în întuneric, ca două manechine într-un depozit absurd.

— Uau, ce încărcătură! Am auzit-o, spunând în cele din urmă.

Eram sigur că îi era scârbă, dar că în acelaşi timp se străduia să nu se observe asta.

Aş fi preferat ca în acel moment să mă fi înghiţit pământul, dar eram conştient că aici, la etajul şase, şansele nu stăteau prea bine. Mai rămânea doar fuga, pentru a pune capăt penibilei situaţii. M-am aplecat ca să iau chiloţii şi să îi trag pe mine. O fac rapid, mă îmbrac, o întind şi gata. Bine că nu îi destăinuisem adevăratul meu nume. Oricum nu-i voi mai apărea niciodată în cale.

Dar nu m-a lăsat.

— Aşteaptă, zise ea. Lasă, ne întindem şi aşteptăm o vreme. In mod sigur, peste câteva minute va fi în regulă din nou.

Am vrut să mă împotrivesc, dar corpul meu mă trădă. Brusc reapăru acea oboseală imensă. Eram pătruns până la ultima fibră de o dorinţă sălbatică, dar nu aş fi putut să spun dacă era vorba despre sex sau doar de perspectiva de a mă întinde. Zăceam pe marginea patului. Îmi scoase şi ce mai aveam pe mine, şosetele, chiloţii şi nu m-am opus.

Mai scoase ceva ce trebuie să fi pierdut din vedere şi se îndepărtă de mine. Am urmat-o, mai mult bănuindu-i silueta decât recunoscând-o, şi am pipăit perna. Ea trase peste noi o pătură călduroasă, grea. Patul era prea îngust pentru două persoane.

— Poţi să mă îmbrăţişezi, propuse ea.

Nu sunt un bărbat deosebit de talentat la îmbrăţişat, lucru reclamat deseori de femeile cu care avusesem de-a face. In diversele mele aventuri, preferasem întotdeauna să o şterg rapid după ce terminam. Nici femeile cu care fusesem mai mult timp nu apreciaseră faptul că, pentru a putea să dorm, aveam nevoie de un pat doar pentru mine.

Dar acum şi aici ceea ce se petrecea părea să fie cel mai firesc lucru din lume. Mi-am trecut braţul în jurul ei, şi corpurile noastre se potriviră ca două piese dintr-un puzzle. Pielea ei era moale, dar în ultimele minute se răcise.

Şi nu aveam de gând să adorm.

— De altfel, spuse ea după un timp, a fost grozav.

Am clipit. Nu adormisem, doar mă gândisem pentru scurt timp la altceva.

— Grozav? Cum aşa?

— Felul cum te-ai năpustit asupra mea. Dragule, aşa nu s-a mai repezit nimeni la mine de când mă ştiu.

La început nu am spus nimic. Mă gândeam, nu la ceva anume. M-am cercetat, dar în zona intimă nu era nici o mişcare.

— Ei, da, poate că am fost puţin prea furtunos.

— Eu consider totuşi că a fost grozav.

Pentru că nu ştiam ce ar trebui să spun, am scos doar un mormăit neinteligibil. De fapt creierul meu parcă era brusc decuplat. Ca şi membrul. Să fie de vină vârsta? Dar nu aveam decât treizeci şi şapte de ani. Mă apropiam de patruzeci, vârsta de la care se spune că bărbăţia o ia în jos. În orice caz, niciodată nu durase mai mult de un sfert de oră până când să fiu gata de o a doua rundă. Poate cel mult douăzeci de minute.

Ea reîncepu adngându-mi braţul.

— Ce faci, dormi?

— Eu? Nu. Mă gândeam doar la ceva.

— La ce?

— La cât a trecut de când m-am culcat ultima dată cu o femeie.

— Credeam că şase ani.

— Da, o perioadă lungă. La asta mă gândeam.

— Ah, da, este o perioadă lungă.

Am privit fanta de lumină oranj-gălbuie. Părea o tăietură în întuneric. Mi se părea că clipea puţin.

— De fapt, cum te numeşti? Am auzit deodată întrebarea, o întrebare la care se cerea dat un răspuns.

— Gunnar. Gunnar Forsberg. Kristina este nepoata mea.

O exclamaţie de uimire. Pielea ei se încălzise din nou, părea că se contopea cu a mea.

— Atunci, tu eşti fratele? Cel care a fugit de la orfelinat cu mama Kristinei?

~Da.

— Adevărat?

— Da.

Se mişcă puţin, dar braţul meu cântărea tone şi o ţinea prizonieră.

— Ştii ce m-am tot întrebat? Cum aţi rezolvat-o cu actele şi cu celelalte. Mă refer la faptul că, în mod normal, doi copii nu pot închiria o locuinţă unde să locuiască, să meargă la şcoală, să studieze… Fără documente corespunzătoare nu se pot face toate acestea.

Oh, în realitate se pot face atâtea lucruri despre care se crede că nu se pot face… Locuinţa nici nu a fost o problemă. Mansarda noastră din Sodertălje, din Minnesvăgen, din Grusâsen, cu ferestrele oblice, cu bucătăria minusculă, cu mobilierul uzat, cu duşul cu faianţă albastră ni se părea a fi raiul de pe lume. Nimeni nu ne ceruse documente pentru ele. Aveam bani, bani lichizi, asta era tot ce îl interesa pe cel care ne-o închiria. Nici măcar nu ştiam că exista obligaţia de a te înregistra la poliţie. Nu ne-a preocupat asta, şi nimeni nu s-a preocupat de noi.

Inga insistase să mergem amândoi la şcoală. „Dacă nu înveţi, nu răzbeşti în viaţă”, spunea ea.

Aici da, am avut nevoie de documente.

— I-am urmărit pe toţi cei care lucrau în administraţia oraşului, m-am interesat ce fac, unde locuiesc şi aşa mai departe. Unul dintre ei avea o amantă. L-am şantajat. Ne-a făcut rost de toate documentele de care am avut nevoie.

— Aţi trăit într-adevăr din furturi?

Descuiat de broaşte. Ferestre neînchise, uşor de escaladat pentru un copil. Secretul era să fii atent la instalaţiile de alarmă şi să lucrezi rapid. Deschizi sertarul, argintăria, aparate foto, tot ce putea fi transformat în bani – băgate în geantă şi fuga.

— Eu o făceam. După-amiaza plecam în oraş, furam de la bogaţi, ca să avem ce să mâncăm şi ceva cu ce să ne îmbrăcăm, povesteam cu vorbe care îmi ieşeau cu greu din gură. Şi pentru chiria pe care trebuia să o plătim. Şi am putut să o plătim totdeauna. Am putut plăti tot ce trebuia să plătim.

Da. Ne-am descurcat bine, Inga şi cu mine. Ea voia să se facă medic pediatru. Şi a murit. Şi era cald, eram greu, şi în întuneric ţineam braţul pe un alt corp cald şi greu, aşa că nu am adormit din greşeală.

M-au trezit mâinile moi, hotărâte, care îmi mângâiau pieptul, abdomenul şi penisul în erecţie. O femeie aluneca pe lângă mine, o umbră cenuşie ca o bănuială în întunericul înconjurător. Părul ei mă excita pe piept, buzele ei îmi ardeau pielea. Apoi ea se ridică, se sui pe mine şi îşi introduse penisul meu.

Mi-a trebuit ceva timp ca să îmi amintesc numele ei: Birgitta.

Aluneca în sus şi în jos, mai întâi parcă pentru a simţi bine membrul. Cu un oftat uşor, de durere, se aplecă în cele din urmă în faţă, îşi înfipse ambele mâini în pieptul meu făcându-mi vânătăi. Mişcările ei deveniră mai rapide şi după un timp căpătară un ritm constant, maşinal.

Am privit-o ciudat de neutru. Ca şi cum mă uitam la ceva ce o privea doar pe ea şi membrul meu, şi care nu avea nici o legătură cu mine. Ţinea ochii închişi, concentrată complet asupra plăcerii pe care i-o produceam.

Sânii ei săltau ritmic, sfârcurile sclipeau negru profund în semiobscuritatea care nu era încă lumină, dar nu mai era nici noapte. Era clipa care realiza turarea la maximum a interacţiunii dintre sistemele mele hormonale şi neurale. Oftă adânc. Însemna asta că îi făcuse plăcere? Nu ştiam, dar până la proba contrară mizam pe asta. Mie în orice caz mi-a plăcut să simt în sfârşit între degete aceste sfârcuri enorme, pline, şi faptul că mi-a plăcut păru să determine membrul meu să iau parte la plăcerea dintre coapsele ei.

Ea începu să tremure din tot corpul şi ieşi din ritm. I-am cuprins coapsele încercând să impun ritmul meu, dar ea cuplă la o altă viteză, acceleră gemând, şi într-un tempo nebunesc al bazinului mă contracară şi cu o energie nestăvilită şi ţipete guturale ajunse la orgasm, din care nu ieşi până când nu am explodat şi eu.

Apoi se prăbuşi peste mine gemând, udă de transpiraţie, şi rămase aşa. Am mângâiat-o fără nici un alt gând.

În cele din urmă îşi reveni, mă privi cercetător şi se întinse pentru a mă săruta scurt pe nas. După care se ridică cu un zâmbet cam chinuit şi dispăru fără să scoată un cuvânt. Imediat am auzit duşul.

Între timp zorii zilei deveniseră evidenţi. Cam îngrozit mi-am dat seama ce însemna asta: dormisem toată noaptea! De fapt nu era de mirare, dacă mă gândeam cum îmi petrecusem noaptea anterioară. Şi încă eram obosit. Mai bine spus, acum eram pe bune după acest ritual.

M-am întors şi m-am înfăşurat în pătură. Privirea mi-a căzut pe o fotografie ce atârna la capul patului. Era singurul lucru pe care îl puteam vedea în dormitor: o fotografie în alb-negru, format mare, a unui bărbat blond, puţin peste treizeci de ani, care privea scos din fire.

Asta ce mai putea să însemne?

A trebuit să las întrebarea fără răspuns, pentru că m-am trezit când Birgitta aranjată la păr şi gata îmbrăcată îmi dădu un sărut pe frunte.

— În termosul de pe masă ai cafea proaspătă, spuse ca şi cum nimic nu se întâmplase. Şi, dacă pleci, te rog să împingi bine uşa după tine, OK?

Am clipit.

— Cum aşa, tu unde te duci?

— Sunt profesoară, scumpule. Mă duc la treabă.

Am arătat către fotografie.

— Acolo cine este?

Figura ei luă o expresie pe care nu am fost în stare să o descifrez.

— Fostul meu soţ, răspunse ea şi îşi privi ceasul de la încheietura mâinii. Trebuie să plec, pa!

Şi a plecat. Am auzit uşa închizându-se, paşi pe scară, după care se făcu linişte. M-am întors din nou, am examinat faţa bărbatului din fotografie şi am încercat să înţeleg ce se petrecea aici. Fostul soţ? Cum de atârnase la capul patului fotografia unui bărbat de care era despărţită? Să fie gestul un act bizar de răzbunare? „Ia priveşte tu, calm, cum mă culc eu cu alţi bărbaţi?”

Am coborât din pat cu neplăcutul sentiment că fusesem folosit.

CAPITOLUL 35

Dar cum se zice aşa frumos? Chiar şi sexul făcut prost este sex bun. Mă simţeam bine când am plecat în oraş, duşat şi cu micul dejun servit. Sexul, şi poate chiar mai mult faptul că în sfârşit dormisem ca lumea, îmi făcuse bine, în ciuda tuturor circumstanţelor ciudate.

Nu mai ningea nehotărât. Era şi simţitor mai frig decât ieri. Încălzirea maşinii mergea la maximum, dar nu reuşea să facă faţă frigului. Un vânt persistent, neîndurător şuiera pe străzi, trăgea de scheletele desfrunzite ale arborilor de pe marginea aleilor şi îţi alunga căldura din trup.

Nu aş putea să jur că era din cauza vântului, dar mă simţeam proaspăt aerisit.

Îmi venise şi o idee în privinţa locului unde puteam da de Dimitri.

Biserica ortodoxă rusă din Stockholm se află în BirgerJarlsgatan şi trebuie să ştii unde să cauţi, altfel nu o vei găsi. Erau ani de când îl lăsasem o dată aici pe Dimitri, de aceea ştiam unde era, dar a trebuit totuşi să trec de două ori pe stradă într-un sens şi în altul până să o regăsesc.

Biserica este în pivniţa unei clădiri de locuinţe aflată între un magazin de biciclete şi unul cu reviste. De pe trotuar intrarea se face printr-un portal amărât, din lemn, cu un grilaj de un verde-deschis în faţă, mai mic decât intrarea propriu-zisă în casă, amintind al naibii de un depozit amenajat pentru cărbuni. Deasupra a fost pictată pe tencuială, în auriu pe fond albastru, complicata cruce ortodoxă, iar lângă intrare se află un avizier cu anunţurile făcute de comunitate şi cu programul slujbelor.

Am vrut să parchez direct pe locul rezervat pentru handicapaţi, dar mi-a luat-o înainte cineva care era la fel handicapat ca mine. Ca să vezi ce rea este lumea! Iar nevoia de locuri de parcare este mare, aşa că a trebuit să plec şi să parchez maşina mai departe.

Observasem că Dimitri era deosebit de religios. Chiar când se dădea la fund, simţea nevoia să meargă duminica la biserică. Cu alte cuvinte, exista şansa de a-i da de urmă aici sau cel puţin de a găsi o posibilitate să îi transmit ceva.

Am sunat la uşă şi a ieşit preotul, un bărbat cu aspect ascetic, cu urechi clăpăuge şi cu o barbă ce îi acoperea tot obrazul, cam jumulită, dar probabil impusă profesional. I-am explicat problema mea. După ce a şovăit puţin, mi-a spus, cu un puternic accent rusesc, că îşi amintea de Dimitri. Dar că nu îl mai văzuse de mult.

Mai exact, de cât timp, l-am întrebat. Cucernicul om afirmă că nu ar putea spune, dar, după ce se mai gândi, ceea ce îmi spuse corespundea cu cele aflate de la Leonid.

— Trebuie să vorbesc neapărat cu Dimitri, am spus. Este o chestiune de viaţă şi de moarte.

Probabil că preotul îl acoperea, pentru că ochii lui de culoarea bronzului, ce priviseră tot timpul neliniştiţi încoace şi încolo, găsiră că pavajul grosolan al trotuarului devenise foarte interesant.

— Dar eu nu ştiu unde este, repetă el.

Avea un tic enervant, se scărpina în podul palmei cu degetul mare de la cealaltă mână. Voia oare să fie mituit?

— Aţi putea să îi transmiteţi ceva? I-am propus. Am scos din buzunar o bancnotă de cinci sute de coroane, pe care i-am întins-o. Pentru eventuale cheltuieli, poştă şi altele.

Preotul înţepeni şi privi bancnota de parcă nu mai văzuse una de valoarea asta.

— Sau pentru scopuri caritabile, cum doriţi dumneavoastră, am adăugat.

Luă banii cu vârful degetelor, împături bancnota cu băgare de seamă şi o făcu nevăzută.

— Îmi pare foarte rău, v-aş ajuta cu cea mai mare plăcere, dar chiar nu am nici o legătură cu Dimitri.

Ei, na!

— S-ar putea să meargă la slujbă în altă parte? La o altă biserică ortodoxă? Am întrebat.

— S-ar putea, răspunse în scârbă preotul.

Evident că nu îi cădea bine ideea cu concurenţa.

L-am mai întrebat dacă are idee care ar putea fi acea biserică.

— Nu. Vă rog, scuzaţi-mă, dar am destulă treabă cu biserica mea. Despre alte biserici nu ştiu nimic.

Am scos repede notesul meu din geantă, am scris numele meu, adresa de la pensiune şi numărul de telefon de acolo, am rupt fila şi i-am dat-o.

— Pentru cazul în care apare Dimitri, îi puteţi da asta? Este cu adevărat foarte, foarte important.

Luă biletul şi confirmă cu o mişcare a capului.

— Bine. Asta pot să o fac. Dacă vine.

— Exact.

Pe drumul de întoarcere am constatat că imobilul de cărămidă roşie, mare şi marcant de la intersecţia Birgerjarlsgatan şi Odengatan era biserică greco-ortodoxă! Era imposibil ca popa acela rus să n-o ştie; era la mai puţin de trei sute de metri de el. Atunci de ce spusese că nu ştie o altă biserică ortodoxă?

Preţ de o clipă am vrut să mă întorc şi să-i cer socoteală. Dar apoi mi-am spus că nu-mi va folosi la nimic. Dacă Dimitri nu se simţea în siguranţă în biserica-pivniţă rusă-ortodoxă, nu va căuta refugiu tocmai în această casă a Domnului ce sărea în ochi pe aceeaşi stradă.

Ar fi fost prea simplu.

Aşadar, după o scurtă incursiune pe frumosul tărâm al viselor, coborâsem din nou pe terenul murdar al realităţii. Afurisită treabă, dar asta era. Am traversat strada pe roşu, şi totuşi nu am fost călcat de nici o maşină, ci doar claxonat, dar pe bună dreptate. Când o cauţi cu lumânarea… Mi-am continuat drumul preocupat, prin faţa maşinilor, la întâmplare. N-aveau decât să se uite la mine oamenii încotoşmănaţi în blănuri, îmbrăcaţi cu hanoracele lor de iarnă cu glugă, să se holbeze la mine, care eram într-o salopetă subţire, roşie, prin care vântul parcă tăia. Fir-ar să fie, ce frig era! Pielea începea să îngheţe la suprafaţă. Mă pătrundea frigul, dar nu mă puteam opri din mers, nu mă puteam opri să străbat cu pas apăsat străzile, împins de mânia care ardea în mine, care avea nevoie de frigul din afară, pentru a nu mă mistui în flăcările ei. O mânie de neînfrânt stârnită de această lume, care voia să-mi vină de hac, o lume în care toţi conspirau să mă distrugă, pe mine şi familia mea. Cu Inga deja reuşiseră. Se dusese, o îngropaseră şi nimeni nu era vinovat. In ce o privea pe Kristina, erau pe punctul de a reuşi. Mai rămâneam eu. Eu singur.

Dar cu mine nu le va fi uşor. Nu vor pune mâna pe mine, sau cel puţin nu aşa de uşor. Nu fără să sângereze şi ei. Voi lua pe câţiva dintre ei cu mine, asta era sigur.

Cândva, minune a instinctului, am ajuns în Humlegârden, parcul din faţa vechii biblioteci regale. De-a lungul spaţiului verde, acum acoperit de zăpadă, era Sturegatan, strada pe care se afla sediul fundaţiei Nobel.

Interesant! Am zâmbit fără să vreau. Era bine când simţeam că încă mă mai puteam baza pe instinct. Fără nici o îndoială, această întâmplare frapantă voia să îmi spună ceva. Mi-am strâns braţele la piept, mi-am masat umerii şi am luat-o de-a lungul străzii.

Desigur că mai văzusem fotografii cu clădirea în care se afla fundaţia Nobel. Cine nu văzuse? O clădire înaltă, îngustă, din piatră cenuşie, în stil clasic, demn. Dar nu mai fusesem aici niciodată, nu mă mai aflasem faţă în faţă cu ea. Ciudat, cât de puţin impresionantă era când o priveai în realitate!

Sturegatan, la numărul 14. Nici o firmă, doar imaginea capului lui Nobel şi un catarg cu pavilion deasupra splendidei intrări. In stânga, o agenţie de voiaj marocană în culori ţipătoare, iar mai încolo un cinematograf în tonuri de roşu, mare, purtând denumirea de Park. In dreapta, un mic magazin de modă pentru bărbaţi, alături un stabiliment, Crazy Horse Club. Bineînţeles că aceşti vecini nu apăreau în prospecte, în prezentările făcute an de an la televizor şi nici în articolele din ziare.

M-am apropiat de clădirea fundaţiei şi am cercetat mai îndeaproape intrarea. O uşă masivă, neagră, un dispozitiv pentru citirea cartelelor situat lângă încuietoare şi câteva tăbliţe prin care se informa că imobilul era permanent supravegheat, cu indicarea serviciului de securitate în cauză. O scară cu câteva trepte, având în faţă un grilaj din fier forjat, care de asemenea era prevăzut cu dispozitiv pentru cartele codate.

Privirea îmi alunecă în sus. Cinci etaje, acoperiş extins. Reflectoare care luminau faţada în timpul nopţii.

Am inspirat adânc când am înţeles. Aerul rece pătrunse în plămâni şi răcori şocul. Basel era o cale greşită. Mult prea îndepărtată, mult prea nesigură, mult mai infertilă. Aici era problema. Aici trebuia să pătrund. Trebuia să continui eu însumi investigaţiile în secretariatul fundaţiei Nobel, lucrul acesta voise să mi-l transmită intuiţia mea.

Am expirat încet, scoţând un nor gros şi alb de aburi. Nu va fi uşor.

Am mai privit o dată grilajul, uşa masivă, dispozitivele de decodare, de data aceasta cu privirea profesională. Cartelele şi codurile. In timpul de care mai dispuneam, nu le puteam procura. Mai făcusem aşa ceva, bineînţeles. Dar asta necesita o urmărire îndelungată a personalului, timp mult, cheltuieli mari. Trebuiau identificaţi toţi cei care lucrau în clădire, trebuiau selecţionaţi cei care reprezentau punctele slabe, era nevoie să mă concentrez asupra acestor persoane. Să le filez. Deseori aceştia aveau un cod facil, o cifră repetată, data de naştere, cifrele componente ale anului, un model geometric, cifre consecutive crescătoare ori descrescătoare sau orice altceva le-ar fi putut trece prin cap, care să îmi uşureze munca. Uneori puteai citi codul pe tastatură. De exemplu, atunci când sunt apăsate anumite taste – la calitatea mizerabilă a produselor majorităţii firmelor era nevoie doar de câteva luni pentru ca transpiraţia unei duzini de angajaţi să se imprime pe ele. Unde nu mergea asta, obţineam combinaţia cu ajutorul unei camere video şi al unui teleobiectiv bun, scule instalate într-o ascunzătoare corespunzătoare. Desigur că trebuia furată cartela. Asta însemna două pătrunderi în loc de una, dar prima pătrundere se făcea la o locuinţă particulară, ceea ce era o joacă.

Asemenea puncte vulnerabile nu existau aici. Tastele metalice străluceau de curăţenie, era o lucrătură făcută pentru eternitate.

Uneori sunt încununate de succes şi încercările directe pe broască. Unele încuietori cu cod pot fi învinse fără probleme, prin legătura la cablul care trebuie să comande deschiderea.

Majoritatea acestor dispozitive sunt jucării prezentate drept tehnică de securitate.

Dar dispozitivele de aici arătau altfel. Nu recunoşteam producătorul, ceea ce era deja un semnal de alarmă. In plus, situarea lor făcea lucrul la ele dificil. Ce-mi rămânea de făcut? În timpul zilei era exclusă pătrunderea. Dar noaptea? Strada era animată şi bine luminată. Trecătorii şi circulaţia vie reprezentau o protecţie mai eficientă decât cea oferită de vreun aparat.

Nu, prin faţă nu era posibilă pătrunderea.

Dar clădirile nu au doar faţadă. Am ridicat privirea către etajele din piatră cenuşie întrebându-mă ce putea fi în spatele lor. Clădirea fundaţiei Nobel făcea parte dintr-un grup de case, dar cum se învecina cu ele? Printr-o curte interioară? Exista o clădire lipită de ea în spate? M-am pus în mişcare pe Sturegatan, am tras cu ochiul la vitrinele magazinului cu îmbrăcăminte pentru bărbaţi, am studiat meniul Clubului şi am ocolit agale grupul de clădiri.

Am trecut prin faţa unei firme de design pentru aparatură de bucătărie, apoi pe lângă reprezentanţa unei firme de securitate şi mai apoi prin faţa alteia prevăzută cu o intrare blindată. Mai erau nişte restaurante, intrări de birouri şi aşa mai departe. După următorul colţ, în Brahegatan, mi-am aruncat ochii prin uşile clădirii, în holurile pline de căsuţe poştale. În spate se profilau scări, unele dintre ele aveau ferestre – din păcate erau vizibile doar porţiuni mici, conductori electrici, ziduri, coama acoperişului sau cerul. Dar se părea că exista o curte interioară. Dacă era aşa, de acolo trebuia să îmi croiesc drum către interiorul fundaţiei.

Ceva mai încolo, pe Brahegatan, o poartă a unei curţi era deschisă. Cineva ieşise din curte cu o maşină de livrări şi lăsase poarta deschisă. Luând o mutră cât am putut de idioată, pentru orice eventualitate, am intrat. Dacă mă interpela cineva – căutam tâmplăria Johansson.